Acum 100 de ani, la 29 martie 1923, textul noii Constituții a României Întregite era publicat în „Monitorul Oficial”, consfințind, în așa mod, realitățile survenite după Marea Unire din 1918.
Sfârșitul Primului Război Mondial adusese modificări importante atât în privința teritoriului, cât și a populației României, plasând-o într-un nou context regional și european. Ca urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, în 1918, România își modificase statutul geopolitic în Europa, transformându-se dintr-o țară mică în una de mărime medie[1]. Suprafața sa crescuse de la 138.000 km2 în 1915 la 295.049 km2 în 1918, ocupând locul 10 în Europa. Granițele României însumau 3.400,3 km, dintre care 601,4 km cu Bulgaria, 557,3 km cu Iugoslavia, 428 km cu Ungaria, 201 km cu Cehoslovacia, 346,6 km cu Polonia, 812 km cu Uniunea Sovietică, iar 454 km litoralul Mării Negre. Așa cum pe bună dreptate sublinia geograful Vintilă Mihăilescu, după 1918, pământul statului românesc constituia „o unitate armonică” [2]. În sfârșit, populația României crescuse de la 7,9 milioane locuitori în 1915 la 14,7 milioane în 1919, ajungând la 18 milioane în 1930 și 20 milioane în 1939, respectiv, pe locul 8 din Europa, după URSS, Germania, Marea Britanie, Franța, Italia, Polonia și Spania[3].
Desăvârșirea statului național unitar român cerea în mod necesar adoptarea unei noi Constituții, având în vedere și faptul că Sfatul Țării de la Chișinău și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia ceruseră, în Declarația, respectiv, în Rezoluția de unire, convocarea unei Adunări Constituante alese prin vot universal[4].
În general, necesitatea adoptării noii Constituții a fost înscrisă ca o problemă esențială în programele principalelor partide politice din epocă, fiind pregătite mai multe proiecte de Constituție[5]. Nimeni nu nega oportunitatea adoptării unei noi Constituții pentru România Întregită, în discuție aflându-se doar întrebarea cine era mai în drept să facă acest lucru[6]. Astfel, cu respectarea sau fără a se ține seama de prevederile amintite, cele două guverne, Vaida (1919-1920) și Averescu (1920-1921) s-au crezut fiecare în parte îndreptățite să procedeze la modificarea Constituției, fără să fi reușit să facă acest lucru.
Pornind de la considerentul că, „dacă hotarele nedrepte și înguste ale patriei de ieri au dispărut și unirea celor patru ramuri de români s-a făcut, acum trebuie ca ea să se desăvârșească prin unificarea și contopirea obștească”, iar „sufletul nou al României întregite trebuie să fie adăpostit într-un nou așezământ de stat, al cărui boltă să fie întreținută cu măreție de coloane juridice solide și impunătoare”[7], Institutul Social Român a organizat un sistem de 23 de prelegeri cu participarea unor savanți și personalități publice de notorietate (D. Gusti, N. Iorga, Vintilă I. Brătianu, Const. G. Dissescu, G. Grigorovici, Clypso C. Botez, M. Djuvara, V.N. Madgearu, M. Manoilescu, M. Sanielevici ș.a.), constituind o veritabilă „cercetare științifică a celor mai esențiale elemente ale constituției viitoare”, toți participanții subliniind necesitatea, actualitatea și importanța adoptării unei noi Constituții pentru România Întregită.
Noua Constituție a României a fost pusă în discuție în primăvara anului 1923, când la guvernare se afla Partidul Național Liberal prezidat de Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926). După o campanie electorală desfășurată într-o atmosferă de tensiune și violență, Partidul Național Liberal și-a asigurat o confortabilă majoritate parlamentară – 222 din cele 369 de mandate în Adunarea Deputaților. Pe locurile următoare s-au plasat Partidul Țărănesc (40 de mandate) și Partidul Național (26 de mandate)[8]. Partidele din opoziție au contestat cu vehemență rezultatul alegerilor, apreciind că liberalii au obținut victoria prin „teroare și furt de urne”. Au declarat, în unanimitate, că instalarea lui Ion I.C. Brătianu la guvern se făcuse prin uneltiri de culise, împotriva tuturor normelor democratice. În mod ostentativ, liderii acestor partide au refuzat să participe și la botezul principelui Mihai, deoarece Coroana ajunsese „vasală Brătienilor” [9].
La 26 martie 1923, Adunarea Deputaților a adoptat cu 247 de voturi pentru, 8 împotrivă și 2 abțineri proiectul noii Constituții[10]. În ziua următoare, Senatul a adoptat și el proiectul cu 137 de voturi pentru, 2 contra și 2 abțineri[11]. Sancționată de regele Ferdinand I, noua Constituție a fost publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923[12].
Noua Constituție din 1923 a cuprins 138 de articole, cu 6 mai multe decât Constituția modificată din 1917 și cu 5 față de cea din 1866. Din totalul amintit, 20 de articole au suferit modificări radicale sau au fost înlocuite, s-au adăugat 7 articole noi, alte 25 de articole au suferit modificări de redactare sau au primit adăugiri, și 76 de articole au fost menținute în forma inițială din 1866[13]. Au fost stabilite principiile orânduirii sociale și ale organizării statului român după ce era definit, prin articolul I caracterul de stat național unitar și indivizibil al României.
Atât în comisiile constituante cât și în sesiunea generală a Camerei, un interes deosebit a reținut primul articol din Titlul I – „Teritoriul României” – cu următoarea formulare inițială: „Regatul României, în hotarele actuale, este un stat unitar și indivizibil”. Dată fiind însemnătatea lui politică, de consacrare a unității teritoriului românesc, a consolidării Marii Uniri din 1918 și pentru a-i sublinia semnificația, C.G. Dissescu a emis părerea că textele noii Constituții se puteau împărți în două: primul articol, formând partea întâi, și restul articolelor – partea a doua.
În cadrul dezbaterilor, Nicolae Iorga a cerut să se specifice că statul român era nu numai unitar și indivizibil, dar și național, caracter imprimat de originea etnică română, covârșitoare, a poporului. În același sens s-a pronunțat și deputatul S. Mândrescu, argumentând că statul îngloba acum „întreaga istorie a trudei, și a muncii, și a jertfei poporului român”. În consecință, primul articol din Constituția României a fost votat sub forma: „Regatul României este un Stat național unitar și indivizibil”, iar articolul 2 stipula că „Teritoriul României este nealienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”[14].
Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale a României, Constituția din martie 1923, prin art. 4, a stabilit ca unități administrative județul și comuna, investindu-le cu personalitate juridică.
Constituția din 1923 a consacrat, prin mai multe articole, o serie de drepturi și libertăți cetățenești specifice unui stat democratic: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate drepturile și libertățile stabilite prin legi” (art. 5). În același spirit se preciza că „deosebirile de credințe religioase, de origine etnică și de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita” (art. 7).
Constituția garanta, așadar, egalitatea în societate și în fața legilor fără deosebire de clasă socială, origine etnică, limbă, credințe religioase și confesiuni, – toate aceste prevederi având o semnificație deosebită, reflectând cuceririle democratice ale societății românești și cerințele ei de viață din perioada istorică ce a urmat. Pe lângă cele menționate, Constituția prevedea și astfel de principii ca votul universal, libertatea organizării și a întrunirilor, a presei. Nici o persoană nu putea fi urmărită sau percheziționată decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Nimeni nu putea fi deținut sau arestat numai în baza unui mandat judecătoresc motivat, care trebuia să fie comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după detenție.
Totodată este de notat că noua Constituție din 1923, prin art. 6, continua să excludă de la vot totalitatea femeilor, care reprezentau jumătate din populația României Întregite, precum și unele categorii socio-profesionale. Conform datelor recensământului general al populației României din 29 decembrie 1930, populația feminină constituia 9.170.195 de persoane sau 50,8 % din totalul de 18.057.028 de locuitori, față de 8.886.833 de bărbați sau 49,2 % din total[15].
În Vechiul Regat, femeile, conform Constituției din 1866, nu erau considerate egale în drepturi cu bărbații. În Transilvania și în Basarabia, în temeiul vechilor coduri de legi, femeile se bucurau de unele drepturi civile[16]. În afară de aceasta, Declarația de la Alba Iulia înscrisese principiul acordării de drepturi civile și politice femeilor. De asemenea, partidele nou înființate prevăzuseră, în general, în programele lor, acordarea dreptului de vot pentru femei.
În societatea românească, după Unire, își făcuse loc un curent tot mai puternic care evidenția necesitatea participării femeilor la treburile politice și sociale, ceea ce însemna un real progres. Practic, nimeni nu se mai îndoia că femeia putea și trebuia să joace un rol important în viața publică. Calitățile ei intelectuale, capacitatea de muncă, rolul ei în familie erau factori care impuneau examinarea tot mai atentă a situației femeii în societate sub toate aspectele, deci și din punct de vedere juridic și politic[17].
Situându-se pe o poziție retrogradă, unii membri ai comisiilor constituționale s-au pronunțat categoric împotriva acordării de drepturi civile și politice depline femeii, pentru că aceasta ar fi dus, după ei, la slăbirea vieții de familie, precum și la perturbări de natură socială în pătura țărănească. Alți membri au obiectat că femeile nu voiau și nu cereau dreptul de vot.
Răspunzând acestui punct de vedere, M. Djuvara a arătat că în materie politică nu trebuie „să așteptăm maturitatea cetățenilor cu brațele încrucișate”, ci trebuie s-o provocăm și, desigur, unul din mijloacele cele mai active cu care se provoacă maturitatea era însăși „crearea ocaziunilor cât mai numeroase de practică, este, cu alte cuvinte, acordarea drepturilor de vot femeilor”[18].
În consecință, în ședința din 20 martie 1923, raportorul C.G. Dissescu, în expunerea de motive, a precizat că articolul 6 fusese discutat de patru ori, că guvernul, în principiu, se pronunțase pentru acordarea de drepturi civile femeilor. Cât privește acordarea de drepturi politice, întrucât lipseau datele necesare privind numărul de femei cărora să li se acorde, s-a considerat că înscrierea acestui principiu era prematură, urmând să se facă ulterior, pe baza unor legi speciale votate cu două treimi. El considera că, spre deosebire de drepturile civile, cele politice depășeau interesele personale, ele privind necesitățile generale ale statului[19].
Din spirit de disciplină, majoritatea parlamentarilor va vota textul articolului 6, fapt care va furniza unul din argumente aserțiunii lui Nicolae Iorga, privitoare la Constituția din 1923, considerată un hibrid de prevederi: unele înaintate și altele conservatoare[20].
La o distanță istorică de 100 de ani de la adoptare, actualitatea Constituției României din 1923 constă în faptul de a fi consfințit integrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în cadrul statului național unitar român. Cu toate că a funcționat doar până la 27 februarie 1938, Constituția României Mari din 1923 i-a asigurat caracterul de stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil, iar societății românești o evoluție ascendentă în cadrul modelului democrației liberale, opus celui autoritar și dictatorial. Reflectând mutațiile produse în viața politică, social-economică și culturală, Constituția din 1923 a stabilit pentru Noua Românie un cadru unitar de organizare a vieții de stat, răspunzând unui deziderat național de cea mai mare importanță.
Prof.iniv.dr.hab. Nicolae ENCIU
SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/o-suta-de-ani-de-la-adoptarea-constitutiei-romaniei-mari
––––––––––––––––
[1] Enciclopedia României. Vol. I: Statul, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 133-160.
[2] Vintilă Mihăilescu, Geografia României, în Enciclopedia României. Vol. I: Statul, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 45.
[3] Istoria Românilor. Vol. VIII: România Întregită (1918-1940). Coord.: prof.univ.dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 31.
[4] Constituțiile României. Texte, note, prezentare comparată / Ioan Muraru, Gh. Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, R.A. „Monitorul Oficial”, București, 1993, p. 93.
[5] Gheorghe Sbârnă, Partidele politice din România 1918-1940. Programe și orientări doctrinare, Editura Sylvi, București, 2001, p. 11-48.
[6] M. Rusenescu, Problema constituțională și monarhia (1922-1927), în „Revista de Istorie” (București), tomul 30, nr. 11, 1977, p. 2025-2042.
[7] D. Gusti, Cuvânt de deschidere, în Noua Constituție a României și noile constituții europene. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tiparul „Cultura Națională”, București, F.a., p. 1.
[8] Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice 1919-1932, Editura și tiparul Krafft & Drotleff S.A., Sibiu, 1933, tab. II.
[9] Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți (1916-1938), Silex, Casă de Editură, Presă și Impresariat, București, 1996, p. 43-44.
[10] Dezbaterile Adunării Deputaților, nr. 56, ședința din 26 martie 1923, p. 1604.
[11] Dezbaterile Senatului, nr. 52, ședința din 27 martie 1923, p. 828.
[12] Constituțiunea. Promulgată cu decretul Regal No. 1.360 din 28 Martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 Martie 1923, Imprimeria Statului, București, 1923, 24p.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. Vol. I, Imprimeria Națională, București, 1938, p. XXIV, XXXIV.
[16] Calypso Botez, Drepturile femeii în Constituția viitoare. Conferință ținută la 22 ianuarie 1022, în Noua Constituție a României și noile constituții europene. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tiparul „Cultura Națională”, București, F.a., p. 86.
[17] Eufrosinia Popescu, Din istoria politică a României. Constituția din 1923, Editura Politică, București, 1983, p. 185-186.
[18] M. Djuvara, Puterea legiuitoare, în Noua Constituție a României și noile constituții europene. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tiparul „Cultura Națională”, București, F.a., p. 93.
[19] Dezbaterile Adunării Naționale Constituante. Senat, ședința din 19 martie 1923, p. 720.
[20] Eufrosinia Popescu, Din istoria politică a României. Constituția din 1923, Editura Politică, București, 1983, p. 189-190.
vechisirare
VIAȚA CĂRȚILOR 