Profetismul lui Mihail Eminescu (fragment)

„Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii – cărarea luminoasă ce urcă spre cer”.(Valeriu Gafencu)

„Când omul mare e şi poet, şi gânditor: Eminescu; rolul lui naţional e imens! Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie”. (Doctor în Filosofie-Vasile Băncilă)

Aura unei naţiuni este întotdeauna religia sa. Creştinismul ortodox a imprimat naţiunii dacoromâne sfera armonioasă care ridică Neamul întru Dumnezeu, la îndumnezeirea sa. Pământul Patriei, dăruit de Atotcreatorul, pe care s-au născut, au crescut, s-au definit şi s-au sprijinit dintru început: Ţăranii, Dascălii, Conducătorii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Poeţii, Filosofii, Profeţii, Preoţii, Monahii, Geniile, Artiştii, Mamele, Sfinţii, a devenit apoi consubstanţial cu sângele şi osemintele lor, astfel încât materia lui, huma s-a primenit, s-a spiritualizat constituind aluatul şi plămada din care va creşte, se va dezvolta şi se va împlini Naţiunea ca demnitate în sinteza sa etno-geografică. Se produce astfel, sub privirea atentă a lui Dumnezeu, sub Pronia Sa divină, un proces spiritual de reciprocitate: pământul care este iniţial bătătura omului, Vatra comunităţii, sprijină etnicul, pentru ca apoi osemintele dacilor purificate prin jertfa sângelui curat să devină osmoza acelui pământ ce se aşează temelie milenară a acelui Neam binecuvântat în care odrăslesc deopotrivă religia şi cultura, făcând naţia sacră şi nemuritoare. Prin lucrarea lui Dumnezeu, Pământul se etnicizează, iar poporul se spiritualizează. Pe osemintele şi sângele milenar al dacoromânilor s-a înălţat marea Catedrală a Românismului în care s-a născut, s-a format, a slujit, s-a jertfit şi profetul nostru Eminescu.

Mihail Eminescu prin vocaţia misiunii sale profetice, ca mare Dar, făcut nouă de Părintele ceresc, s-a aflat permament în miezul problemelor social-cultural-religioase ale Neamului său, dobândind dragostea şi suferinţa la cotă maximă pentru mult încercata naţie dacoromână. Cele două virtuţi sacre cu care s-a contopit, cu care s-a definit spiritual, i-au consfiinţit conştiinţa creştin-ortodoxă, insuflându-i nestăvilita şi arzătoarea dorinţă de a sluji sacerdotal Înţelepciunea poporului, Tradiţia Gliei strămoşeşti în care sălăşluiau Credinţa străbună, Geniul ancestral, Dreptatea, Adevărul, Libertatea, Iubirea, Eroismul, Jertfa, Mucenicia, Sfinţenia şi în mod expres Elitele de orice rang social, prin nemărginita adoraţie adusă Proniatorului Care, l-a hărăzit să fie Fiul iubit al acestui mare şi brav popor românesc: „… Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale. În suta a XV-a, avanscena teatrului Universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei. Ioan şi Matei Corvin în Ardeal, Banat şi Ungaria, Mircea şi Vlad Ţepeş în Ţara Românească, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova. Până în suta a şaptesprezecea, sub Matei Basarab, românii erau relativ unul dintre popoarele cele mai culte din Europa şi incomparabil mai cult decât germanii sau ungurii, tot astfel în suta a XV-a românii au fost unul din cele întâi popoare militare şi războinice. Două state puteau să-i întreacă: Spania şi Turcia.

Ca să aibă cineva o idee despre caracterul românilor, trebuie să ţie seama de următoarele lucruri: De la 1200 şi pân’ la 1818, românii n-au avut nici un fel de cod scris. Un obicei al pământului recunoscut de bunăvoie de toată lumea, dreptul consuetudinar-Jus valachale cum i ziceau ungurii şi polonii acestui complex de datini străbune-a regulat viaţa lor publică şi privată, în curs de şase secole. De la 1200 şi pân-azi românii n-au avut revoluţie politică. Mişcările lor din Ardeal, din secolul trecut, se datoresc insuportabilităţii condiţiei lor sociale, definită prin Unio trium nationum. A fost o izbucnire de răzbunare a unui popor prea apăsat, nimic mai mult. La 1848 ei s-au ridicat pentru o cauză cu totul sfântă şi legitimă: unitatea monarhiei şi existenţa dinastiei de Habsburg. În ţările române n-a fost niciodată mişcare agrară. Codicele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu sunt mai mult de drept canonic, pentru regula clerului şi pentru exerciţiul poliţiei morale din partea sfintei noastre biserici. Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de imfamie”. (Manuscrisul 2257)

Profetismul lui Mihail Eminescu s-a concretizat şi prin fundamentala sa sete şi foame spirituală de Dumnezeu, de Hristos, de Maica Luminii, de cer şi de sufletul Neamului său dac, prin comunicare de limbaj, prin comuniune de Cuvânt, prin cuminecare harică de creaţie, prin Libertatea şi Adevărul revelat care suie măsura existenţei noastre spre întruparea desăvârşirii. Mihail Eminescu rămâne peste veacuri temelia spiritului veşnic ortodox al marilor Daci. Asemeni profeţilor deosebiţi ai Neamului, Mihail Eminescu ştia că Adevărul dacoromânilor e scris în sângele lor jertfelnic, rămas nemuritor prin libertatea spiritului de sacrificiu absolut şi prin dăruirea supremă denumită proverbial: Omenia românului.

Voinţa şi Darul dumnezeiesc a fost chemarea şi alegerea lui ca Profet al Dacilor liberi.

A fost foarte mult iubit de poporul smerit şi cuvincios, salvat de tentaţiile ştiinţei fiindcă poporul păstrase nealterat sănătatea morală milenară şi evlavia hristică pentru cei trimişi de Sus, pentru Aleşii lui Dumnezeu, care îi concretiza demnitatea de Măria Sa, poporul, singurul în măsură să ia atitudine împotriva celor răuvoitori prin apărarea dreptei credinţe, adevărului şi dragostei pentru profetul lor, care la rându-i le deschide paralelele înţelegerii cosmicităţii ortodoxe a Adevărului şi a Iubirii nemărginite sub cupola Frumosului ca trăire, adică monarhia comuniunii hristico-dacoromâne: adevăr+iubire+frumos, care dă amplitudine, varietate, rafinament şi complexitate lucrurilor, fenomenelor, raţiunilor, împlinirilor, desăvârşirilor, minunilor, suferinţelor, biruinţelor, învierilor, înălţărilor.

Frumuseţea rămânând totuşi calea ultimă a Iubirii care, este stâlpul şi temelia Adevărului. Frumosul din Profetul nostru Mihail Eminescu emana din lumina serafică a sufletului său ce împrăştia în jurui o strălucire ce se învecina cu cea din strana îngerească. Chipul cu care te privea, zâmbetul în care te îmbrăţişa, ochii care te cuprindeau în fiorul lui lăuntric, descopereau în tine tainele siderale ale începutului nostru în Sânul creaţiei divine. Felul în care cuvânta esenţele existenţiale ale lumii prin conştiinţa marelui neam Dac, eleganţa cu care le rostea, maniera boierească în care se mişca, da ipostasului său de contemplare o desăvârşire ce se ridica deasupra cuvintelor, asemeni Apostolilor Domnului ce cucereau inimile înflăcărate şi sufletele de mărgăritar din marile Agore ale Terrei. Într-însul se întrupau virtuţiile creştine aducând prinos, mireasma ortodoxă a trăirii harice.

Erudiţia lui întruchipa tărâmul fără seamăn, încât nu-ţi puteai desprinde privirea decât foarte greu de pe aura acestui miraculos Luceafăr, în primul rând al nostru şi-apoi al lumii. Toată fiinţa şi persoana lui au fost străbătute de lumină, crez, românism, adevăr şi iubire. Prin fiinţa afecţiunii sale rarisime, prin dragostea iubirii de aproapele cel merituos, Profetul Emin a adus slavă lui Dumnezeu spre folosul poporului şi-a multora dintre marii Dacoromâni. Comunicarea Profetului Eminescu a fost întru comuniune sacră, străbătută de mesajul strălucirii Cuvântului întrupat, ca un Apel şi Recurs la înomenire şi îndumnezeire pentru Omul în care se oglindeşte Chipul lui Hristos: „Viaţa creştinului constituie, spunea sfântul Iustin Popovici, o continuă nevoinţă, o luptă de înhristizare, o luptă divino-umanizare. În ce constă aceasta? Nu numai în faptul de a avea pe Hristos în tine cu adevărat viu, dreptate vie şi dragoste vie, nu numai ca adevărurile Lui să trăiască, să crească şi să se înmulţească în tine, ci faptul de a avea pe Hristos în tine cu plinătatea Ipostasului divino-uman, de a avea chipul Său asupra a tot ceea ce ai şi în tot ce eşti, în faptul de a nu mai trăi tu, ci de a trăi în tine Hristos”. (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om-Abisurile şi culmile filosofiei. Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti-2010, p. 226)

Contemplaţia Profetului nostru a fost pentru toate popoarele mari şi puternice întru Hristos, pentru toţi oamenii de spirit circumscrişi Evangheliei creştin-ortodoxe, dar mesajul său a avut ecou doar la foarte puţini binevoitori, doritori, deşi lumina sufletului-Lacul lui albastru şi inima sa iubitoare-Pădure de Argint au strălucit hristic universal, ca armonie, cunoaştere, înţelepciune, prietenie, fără hotare, ca nişte porumbei albi spre albastrul cer al Măicuţei- Crăiasă şi al Soarelui ei Hristic: „Porumbei albi zboară peste lacul meu albastru, precum îngeri albi deasupra cerului albastru. Porumbeii nu ar fi albi şi nici lacul n-ar fi albastru, dacă soarele cel mare nu şi-ar deschide ochii săi deasupra lor. O, cereasca mea Măicuţă, deschide-Ţi ochiul Tău în sufletul meu, aşa încât să pot vedea ceea ce este acolo, ca să pot vedea cine sălăşluieşte în sufletul meu şi ce fel de roade cresc într-însul”. (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni Pe Malul Lacului. Ed. Anestis-2006, p. 35

Toate năzuinţele-împletiri de gânduri albe, toate neliniştile torente ale celorlalţi întrupate sinelui său-cascadă a vieţii situată deasupra legii care ucide spiritul, a vieţii trăitoare în har-dobânditoare de duh, ca împlinirie profetică, configurează de fapt generaţie după generaţie care se consacră redefinirii demnităţii creştine, astfel ca Omul ortodox să atingă starea de fericire duhovnicească, după cum ne călăuzeşte Sf. Simeon Noul Teolog:„Toată nevoinţa şi toată lupta lui trebuie îndreptate spre dobândirea Duhului lui Hristos şi în acest chip să aducă roadele Sfântului Duh; căci în aceasta stau legea cea duhovnicească şi starea cea fericită”. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi-Zidit. Şapte omilii. Selectate, traduse în lb. engleză de părintele Serafim Rose. Traducere Laura Mărcean, Bucureşti-2015, p. 65).

Credinţa Profetului Mihail Eminescu s-a rugat pentru credinţa celor mulţi. Cunoaşterea lui s-a împlinit prin cunoaşterea celorlalţi. Iubirea lui a dogorit prin dragostea de cei smeriţi, drepţi, obidiţi. Împlinirea lui s-a împlinit împlinindu-i pe ceilalţi ostenitori. Osteneala lui s-a odihnit prin osteneala de alţii. Bucuria lui s-a dăruit din prinosul conştiinţei sale creştine, prin jertfa întru Dumnezeu şi Neamul nostru, ce a sălăşluit în sufletul său mare cât Vatra Strămoşească, devenind astfel o permanentă sărbătoare: „… dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naşte din jertfă. Bucuria adevărată iese din mărimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel mărimea de suflet, este mereu sărbătoare”. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovniceşti I. Cu Durere şi Dragoste pentru Omul Contemporan. Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2003, p. 251).

Proletcultiştii, presupuşii telectuali, din afară ori din lăuntrul Vetrei noastre străbune, din diverse raţiuni şi, din rea voinţă, cantonaţi în tabăra stearpă a secularizării culturii, neputând să-l micşoreze ca Luceafăr al poeziei, au omis ori n-au perceput profetismul său Hristic, reducându-l doar la orizontul pesimismului său liric, pe care i l-au impus cu largă bunăvoinţă. În celebrul discurs: Steagul Eminescu în istoria contemporană a României, avocatul creştin nemţean Ion Herghelegiu, trata pesimismul impus lui Eminescu, prin focul mistic creştin, filosofico-teologic: „Nu este deloc adevărată opinia că Eminescu a fost dezamăgit de viaţă şi a îndrăgit moartea. Este complet falsă opinia că Eminescu a cultivat pesimismul drept scop şi drept final.L-am studiat pe Eminescu şi cred în Steagul Eminescu din istoria contemporană a României. Consider activitatea sa publicistică şi opera sa politică mai esenţiale decît superba sa operă poetică şi înalta sa activitate filosofică. Poetul şi filosoful Eminescu sînt România de astăzi care continuă România de ieri; gînditorul politic Eminescu este România care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul. Negările exprimate de Eminescu nu sînt abandonarea realităţii pentru refugiere în vis şi nu sînt reflex al nedreptăţilor sociale sau al suferinţelor personale. Pentru a prinde adevăratul sens al pesimismului din politica eminesciană, trebuie să cunoaştem în prealabil activitatea sa publicistică care este luptă şi opera sa politică care este optimism. Aşa zisul pesimism eminescian nu este altceva decît o proprie chinuire şi o proprie constrîngere. Proprie chinuire pentru a creşte acuitatea puterii de sesizare şi pentru a face conştiinţa să vadă dincolo de orizont. Proprie constrîngere pentru a obliga voinţa de afirmare şi de înnaintare să se declanşeze spontan şi puternic întocmai ca refluxul în faţa necesităţii. Eminescu poet liric şi filosof precede, pregăteşte, justifică şi înarmează pe marele Eminescu: gînditor politic şi matcă a viitorului. Pesimismul poetic este tactica eminesciană, optimismul politic este strategia eminesciană. Eminescu subliniază răul din prezent pentru a obliga binele în viitor: cîntă durerea pentru a strînge resorturile şi strînge resorturile pentru a căli voinţa şi a declanşa elanul. Noi naţionaliştii creştini din jurul Căpitanului sîntem adevăraţii Urmaşi ai lui Eminescu. Sîntem urmaşii lui Eminescu pentru că sîntem singurii care interpretăm în felul de mai sus opera creată şi testamentul lăsat de Eminescu”. (Ion Herghelegiu, Bucureşti, 10 Martie 1938, sediul din str. Gutemberg 3,originar din Piatra Neamţ, avocat, erou, martir, Învierea. Nr. 1 Ianuarie-Martie 1993, p. 64-65).

Aşa cum pe câmpul de luptă pentru apărarea Drapelului şi a Crucii, Biruinţa este suma jertfei colective a poporului şi a Conducătorilor strategi, la fel în Vatra religios-spirituală a Neamului apărarea, slujirea, trăirea, misticul, jertfa, iubirea aparţin Profeţilor şi poporului evlavios care iau atitudine împotriva intelectualilor autonomi, telectualilor slugarnici, obedienţilor oligarhiei statului, apărând cu sacrificiu suprem, fără toleranţă, dar cu autoritate naţionalist-creştină: Tradiţia, Moşia, Biserica, Cultura, Pământul serafic şi Cerul nostru Dac. Avea mare dreptate avocatul nostru naţionalist creştin-ortodox Ion Herghelegiu, când sublinia vocaţia filosofic-creştină a lui Mihail Eminescu care transpunea prin mistica viziunii sale misionare, pesimismul liric în optimismul politic de conotaţie profetică.

Mihail Eminescu a vegheat integral la Vatra neamului său, a luptat pentru întregirea Trupului sfânt al ţării, condamnând vehement cu autoritatea sa profetică sincretismele culturii, sincretismele religioase, lichelismele, liiceanismele de orice fel, aşa zisele religii politice, precum marxismul ateu, liberalismul iluminist, democraţia liberală, care se răsfrâng dramatic asupra integrităţii, suveranităţii şi suzeranităţii Statului naţional al unei Naţiuni creştin-ortodoxe şi vor degenera mai târziu în nazism, bolşevism, socialism, comunism şi ecumenism.

„Eminescu, ne spune jurnalistul de autoritate Miron Manega, nu a fost doar « omul deplin al culturii române », aşa cum l-a definit Noica, ci mult mai mult. El s-a dedicat total, până la identificare existenţială, destinului sfâşiat al României, căreia nu i-a fost doar teoretician, ci şi soldat (a-şi fi spus Oştean n.a) credincios. I s-a dedicat definitiv şi necondiţionat, în toate faptele sale, până în ultima clipă de viaţă conştientă. A fost, fără nici o umbră de exagerare, ceea ce, atât de inspirat, l-a numit Petre Ţuţea, «Românul absolut». El şi-a riscat libertatea şi viaţa nu numai prin scrisul său, ci şi prin faptele şi acţiunile sale nemijlocite.” (Miron Manega, Eminescu Agent Secret, Traficant de Cărţi Interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 33)

În chestiunea Basarabiei, care a fost vândută ieftin, cedată prin trădare de Ion C. Brătianu, ruşilor, la Livadia, Profetul sancţionează prin cuvântul scris-organul său justiţiar de judecată a istoriei, lipsa de prevedere a guvernului liberal privind raporturile ţării cu imperiul ţarist, cum a fost participarea României alături de ruşi în războiul din 1877, fără să se ţină cont de o Convenţie internaţională, care să garanteze integritatea teritorială a României.

Mihail Eminescu deschidea Timpul său la 25 Ianuarie 1878, cu o campanie de presă intitulată: În sfârşit vedem limpede, înfierând cererea abuzivă, samavolnică a generalului rus N. P. Ignatiev, privind retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Cuvântul Profetului Eminescu nu este doar un strigăt de disperare al unui politician versat, nu este doar îndârjirea unui bun patriot, nu este doar luarea de poziţie a unui gazetar remarcabil, nu este doar atitudinea unui autentic creştin ortodox este, mai presus de toate, un răspuns la Adevărul divin dat prin adevărul istoric cu ecou profetic, părintesc, de boier, de stăpân: „Cuvântul nostru este: -De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin!”

Conştiinţa hristică a Eminului nostru dac, filosofia duhului său poate grăi oricărei vremi, chiar şi pentru vremea noastră, accentuând reprospeţimea trăirii conştiente a dreptei credinţe. Profetul Mihail Eminescu consimte cu mare bucurie rolul formativ şi supravaloarea de cult a Creştinismului hristic, în speţă cel ortodox, privind inestimabilul patrimoniu al culturii spiritualo-filosofico-teologice naţional-universală a românilor, care dă şi redă identitate şi demnitate Neamului nostru în mersul său triumfal de pe pământul drag spre cerul mult dorit. Doina lui de construcţie religioasă, morală, spirituală, supra patriotistă, pur naţionalistă a venit în contact cu afacerea grupării evreului Strousberg cu regele Carol I şi cu Titu Maiorescu. Afacerea respectivă a ţinut premiera a 12 ani de scandal liberal între 10 Septembrie 1868-11 Aprilie 1880.

„Prin această neinspirată tranzacţie, statul român concesionase construcţia căilor ferate unuia dintre cei mai mari escroci internaţionali de la vremea aceea, Bethel Heinrich Strousberg, mai exact concernului german condus de acesta.Afacerea, iniţiată cu acordul şi sprijinul regelui, a fost o hoţie fără precedent în istoria României iar scandalul a fost atât de mare, încât l-a adus pe Carol în pragul abdicării…

În „Curierul de Iaşi” din 1876, jurnalistul Mihail Eminescu ne dezvăluie următoarele: „Drumurile noastre de fier, în fine, au fost construite cu totul în interesul străinilor. Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an şi se cheltuieşte cu ele peste 40.000.000; diferenţa toată iesă din ţară din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comodă a 30.000. Dacă s-ar fi făcut un drum de fier de la Galaţi la Marea Neagră şi acolo un port pentru esportul grânelor noastre, s-ar fi servit într-un alt mod interesele ţării”. (Miron Manega, Eminescu Agent Secret, Traficant de Cărţi Interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 56 )

La acel drum de fier ajută şi Maiorescu care, ia o parte din şine…, ca în bancul cu cei doi inşi cu eclipsă totală pe faţă, tată şi fiu, dimineaţa într-o gară unde ploua de sus cu găleata. Ăla micu, zgribulit cu caş la gură şi cu urdori grele zice tremurând ca un pisoi: Tată luăm trinuuu breee? Nu, bă, lasă-l să plece, că luăm şinele…

Maiorescu, scrupulosul conservator omite intenţionat versul celebrei Doine: Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier, din volumul Poesii, editat de el în anul1883.Maiorescu care, era un „politically correct”, înfiera în parlament afacerea Strousberg, dar ca avocat al firmei Strousberg, încasa substanţial pledând dur împotriva Statului Român. Mihail Eminescu a fost conştient că Vatra Străbună a Neamului său strămoşeşc, neam primordial, a fost hărăzită de Dumnezeu pentru împlinirea unei spiritualităţi-religioase unice, care să întrupeze o Cultură-Cultă, model în Ortodoxie pe măsura nobleţei etnice şi a jertfei mistice întru comuniunea cu Hristos-Împăratul Cerului şi al Pământului. Tocmai de aceea profetul nostru vine cu ideea şi proiectul contruirii ortodoxe a Catedralei Mântuirii Neamului, demascând şi dejucând planul cercurilor austro-ungare şi maghiare de a-l bucura pe regele Carol I, prin ridicarea unei mitropolii catolice în Capitală în anul 1881.

Profetul nostru a lucrat cu „Timpul” său în favoarea Românilor, deconspirând alesul papei, pe contele Peoli, care era spion. „Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale… În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului, propunând şi sursa de finanţare: Loteria Naţională.” (Miron Manega, Eminescu…, op. cit., p. 38). Şi când te gândeşti că unii, oarecare, între care absolvenţi de teologie, popi ori dintre cei îmbrăcaţi în straie monahale se mai întreabă încă, dacă Eminescu este creştin ortodox? Naţionalismul creştin-ortodox este o misie sacerdotală, care slujeşte profetic în primul rând şi întotdeauna Neamul lui sfânt şi pe Dumnezeu cu întreg cerul Său de Iubitori Aleşi. Dacă fiecare naţie ar respecta această vocaţie, între graniţele lor n-ar exista ură. Pentru aceasta este însă vitală renaşterea spiritual creştină sau unde nu e, devenirea creştină. Prin urmare se impun două imperioase postulate absolute ce însumă grija de căpătâi a Dacoromânului: slujirea de Dumnezeu şi slujirea de Neam. Aşadar, Apostolatul slujirii creştin-ortodoxe este în mod expres, suprem şi absolut numai întru Dumnezeu şi Neam. Ideea de a face naţiile egale şi de a fi tolerant cu toate, chiar şi cu cele vrăjmaşe Neamului tău e de fabricaţie necreştină, dăunătoare virtuţii divine, Dragostea.

Morala fiecărui naţionalist-creştin dacoromân este să-şi iubească naţia sa suprem şi pe Dumnezeu-Ocrotitorul ei, la modul absolut, acceptând jertfa dinamică pentru ispăşire întru Dumnezeu, dar pentru Neam: „Pentru Dumnezeu şi pentru neam. Morala pe care eu o slujesc spune despre datoria de a-l servi pe Dumnezeu, nelimitat. În vremuri de trufaşă negaţie, eu stau alături de tata şi de fraţii mei şi le apăr sufletele de întinare. Iar pentru Neam, porunca dragostei, pusă de Iisus imediat lângă iubirea faţă de divinitate, sună: « În lume nimeni nu dovedeşte o mai mare dragoste, decât acel care jertfeşte chiar propria-i viaţă pentru semenii săi ». Iubirea faţă de oameni, faţă de aproapele, începe de la părinţi şi fraţi, de la consăteni, până la toţi ce-i de-un neam cu tine. Şi după aceea, lărgindu-se cercul, tot mai mult, trece hotarele.

E absurd să-l hrănesc pe coreean, furând pâinea de la gura românului. Înţeleg să-i acord flămândului şi dezbrăcatului creştinescul meu ajutor, din prinosul mesei românului. Când însă stau şi văd că tata, care produce grâul, nu mănâncă pâine, ci pâinea albă o mănâncă străinul, când văd că untul de la vaca noastră îl întinde pe pâine străinul, când văd că străinul oploşit a pus mâna pe pâine şi cuţit, călăreşte munţii cu comorile de aur şi câmpurile cu grânele de aur, iar mie-român-îmi lasă ce cade printre degete, firimituri de mămăligă cu ceapă, sau castraveţi muraţi, când acest străin-hoţ şi supraîmbuibat-vântură idei umanitariste şi-n numele acestor idei generoase, pe care el nu le trăieşte-îl fură pe tata, aducându-l pe stăpânul Ţării la sapă de lemn şi punându-l la jug ca pe animale, ei bine, eu atunci sunt dator să mă ridic, în numele iubirii creştine active, şi să-mi dovedesc dragostea creştină, ajutându-l pe românul desculţ, împotriva străinului grăsun şi spoliator, aşa cum a vorbit Iisus despre samarineanul căzut între tâlhari.

De treizeci de ani cunosc adevărul şi mă lupt – alături de alte zeci de mii – să-l ridic pe român dintre tâlhari şi să-l deprind pe tata să privească lumea şi pământul strămoşesc cu ochi de stăpân. Iar pentru tâlhari, Iisus a pregătit bici împletit în şapte viţe, făcând revoluţie la templul din Ierusalim. Pentru românul călărit şi furat de venetici, noi am încins paloşele, ca să-L apărăm pe Dumnezeul sufletelor noastre-ca să apărăm drepturile românului, acasă la el, şi fiinţa neamului ameninţată de cântece străine şi miasme otrăvite. Iată, domnilor, Ortodoxie activă în cele două ipostaze. Să credem în lupta noastră şi ne vom mântui!” (Preot Dimitrie Bejan, Viforniţa cea Mare. Vol. 3. Ed. „Credinţa strămoşească”, p. 26-27).

Bunul Dumnezeu ni l-a hărăzit pe Poetul şi profetul Mihail Eminescu în care s-a întrupat Sufletul frumos al Neamului protodac, ca toţi ceilalţi mari Aleşi de-a lungul multi milenarului timp, cu toate reflexele sale de răbdare, curaj, luptă, rugă, suferinţă, creaţie, omenie, demnitate, nădejde, dăruire, jertfă, răstignire, iubire, înviere şi înălţare. Profetismul este o jertfă sublimă şi o dragoste dumnezeiască ce zămisleşte continuu profeţi. Mihail Eminescu prin erudita şi variata sa operă poetico-filosofico-profetică nu a încetat să fie contemporanul nostru nici măcar o clipă ! Vifornița cea Mare s-a abătut asupra acestui Neam atunci și este din ce în ce mai prezentă în viața fiecărui dintre noi, adesea fără să înțelegem de ce ne este destinul înghețat în sărăcie, dezrădăcinare și mai ales, acută lipsă de recunoaștere a valorilor fiecăruia dintre noi, acolo, în rândul cetei lui.Trăim, după mai bine de o sută de ani, aceeași realitate chiar dacă amănuntele decorului sunt schimbate, în loc de afacerea Strousberg căile ferate sunt falimentate și vânate de alți „patrioți” , drumurile așteaptă încă să ajungă autostrăzi fără să se poată opri scurgerea fondurilor alocate către destinațiile paradisurilor fiscale, înzestrarea armatei naționale, cea mai rămas din ea, este la fel de bine administrată de urmașii acelorași interese… Dar mai important decât orice, tipul guvernantului străin de interesul național, atât de genial surprins de Eminescu, a rămas fatidic prezent în actualitate !

Ascuzându-se cu grijă radiografia societății contemporane Profetului sub aparenta neglijare a operei publicistice a acestuia, s-a reușit anihilarea efectului de conștientizare a generațiilor viitoare asupra consecințelor devastatoare a corupției ridicată la rang de guvernare statală, s-a îngropat adevăratul testament al celui ce avea să pună piatra de temelie a unei generații de naționaliști geniali și tocmai de aceea toți aveau să sfârșească martiric… Cred că-i datorăm măcar curiozitatea de a-l redescoperii contemporanul nostru citindu-i opera publicistică, pe care știu că nu o să o găsiți ușor nefiind pe placul celor ce investesc în ,, educația,, maselor de cetățeni onești… Și mai ales să nu mai admitem să fie prezentat de lichelele zilelor noastre altfel decât strălucita personalitate sacrificată pe altarul Adevărului !
Tuturor iubitorilor de Emin, dragostea şi preţuirea mea!

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: http://www.art-emis.ro/religie/4585-profetismul-lui-mihail-eminescu-9-viii.html

Anunțuri
Publicat în ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, Poliţa cu cărţi vechi | Lasă un comentariu

MIHAIL KOGĂLNICEANU – 200 ANI DE LA NAŞTERE

Receptarea lui Mihail Kogălniceanu în R.S.S. Moldovenească – Studiu de caz: Ion Soroca

„În istoria fiecărui popor, mare sau mic, există personalități, care prin activitatea lor reflectă, mai mult sau mai puțin, epoca în care ele au trăit și au muncit. O astfel de personalitate în istoria poporului nostru este cea a lui Mihail Kogălniceanu”, – astfel își începe prefața la „Opere alese” de Mihail Kogălniceanu (Editura de Stat a Moldovei, Chișinău, 1958) cercetătorul științific Ion Soroca, angajat al Institutului de Limbă și Literatură al Academiei de Ștințe a U.R.S.S., Filiala R.S.S.M. Peste 8 ani, în 1966, Editura „Cartea Moldovenească” va scoate de sub tipar ediția a doua a „Operelor alese”, revăzută și completată, cu prefață și comentarii de același Ion Soroca. Înainte de a povesti odiseea acestui cercetător științific, ghinionul lui de a-și alege ca temă de studiu personalitatea lui Kogălniceanu și de a persista în alegere timp de 22 de ani, cât a lucrat la sus-pomenitul Institut, voi aminti, sumar, de epoca în care a fost posibilă în R.S.S.M. abordarea unei astfel de teme. Este vorba de așa-zisul „dezgheț” hrușciovist, care a durat 11 ani, din 1953 și până în 1964, rușii numindu-l „оттепель”, perioadă, când la cârma C.C. al P.C.U.S. s-a aflat Nichita Sergheevici Hrușciov. Analiza acestei „epoci” revendică o abordare nuanțată. Vorba e că în această perioadă s-a produs, într-adevăr, un „dezgheț”: a fost condamnat cultul personalității lui Stalin la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. din februarie 1956, a fost eliberată din închisori, Gulaguri, o bună parte a deținuților politici, s-a mai „înmuiat” cenzura, iar în teritoriile ocupate de Imperiul sovietic, inclusiv în Basarabia, rebotezată RSSM, s-a produs, mai mult sau mai puțin, un reviriment național. Vom aminti aici doar de faimosul Congres al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 14-15 octombrie 1965, la care s-a pus problema revenirii la grafia latină și renunțarea la graiul pocit moldovenesc, promovat încă din perioada interbelică în R.A.S.S.M.

În pofida acestor și a altor evenimente îmbucurătoare, să nu uităm, totuși, că în această perioadă s-au întâmplat și lucruri, eufemistic vorbind, reprobabile, cum ar fi pedepsirea indezirabililor cu internări în spitale de psihiatrie, promovarea în exces a ateismului, înăbușirea rebeliunii muncitorilor din Novocerkassk din 1-2 iunie 1962, cu condamnarea la pedeapsa capitală a liderilor acesteia, intrarea tancurilor sovietice în Budapesta și înăbușirea răscoalei/revoluției anticomuniste și antisovietice din Ungaria în octombrie 1956, soldată cu masacrarea a cca 2500 de maghiari, deteriorarea relațiilor externe cu S.U.A. și alte state, numită „război rece”, ca să nu mai vorbim de matrapazlâcurile hrușcioviste din agricultură etc. Totuși, să revenim la „оттепель”/ „dezgheț”, când o parte dintre intelectualii din întreg spațiul sovietic au înțeles că a sosit vremea lor, vremea oamenilor liberi. Liberi în a-și exprima nestingherit viziunile artistice, științifice, culturale. Nici basarabenii nu au ezitat să profite de „dezgheț”. Bineînțeles, cei cu vocație de carierist au continuat să slujească cu devoțiune ideologia bolșevică, de la care Nichita Hrușciov nu s-a abătut.

Din fericire, pe această palmă de pământ românesc, după genocidul stalinist, vom constata cu uimire că au rămas destul de mulți intelectuali, dar și reprezentanți ai altor pături sociale, verticali, cu demnitate națională și general-umană, printre ei numărându-se și Ion Soroca. În R.S.S.M. el a fost cel mai tenace promotor al ideilor, al operelor, al vieții în general a marelui nostru înaintaș Mihail Kogălniceanu de până la restructurarea gorbaciovistă. Nouă ne rămâne doar să-i „depistăm” pe cei mai curajoși și pe cei mai de seamă oameni ai cetății după un îndelung „complot al tăcerii” și să-i readucem în circuitul valoric național. Sunt mulți, dar noi nu-i cunoaștem, pentru că în timpurile sovietice s-a făcut tot posibilul ca să nu-i cunoaștem, ca să nu mai scăpăm vreodată de asfixiantul complex al inferiorității. Și aici voi pomeni, doar în treacăt, de eroii mișcării antisovietice și anticomuniste din Basarabia postbelică, puțin cunoscuți, dar și mai puțin popularizați: Vasile Odobescu, Simion Zlatan, Simion Baranovschi, Filimon Bodiu, Anatol Guma, Valeriu Graur, Alexandru Șoltoianu, Mihai Moroșanu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și atâția alții, lideri ai formațiunilor antisovietice „Armata Neagră”, „Partidul Democrat Agrar”, gruparea lui Filimon Bodiu, „Arcașii lui Ștefan”, organizația „Maidahonda”, „Uniunea Democratică a Libertății”, „Partidul Dreptății”, „Uniunea Democrată a Socialiștilor”, „Frontul Național Patriotic” etc.

Dar, precum zic francezii, revenons à nos moutons. În perioada „dezghețului” hrușciovist despre Kogălniceanu au scris articole mai mulți cercetători, printre aceștia numărându-se și prietenul lui Ion Soroca – Ion Vasilenco – care în 1957, cu ocazia celor 140 de ani de la nașterea marelui înaintaș, în numărul din 8 septembrie al săptămânalului „Cultura Moldovei”, la p.3, publică articolul „O figură luminoasă a trecutului nostru cultural”. Ce a pățit Ion Vasilenco pentru promovarea valorilor și a personalităților culturale din dreapta Prutului, dar, mai ales, pentru articolul despre Constantin Stere, contemporanii lui știu: hărțuit, internat de mai multe ori în spitalul de psihiatrie „Codru”, a avut un sfârșit tragic. Dar asta se întâmpla după revenirea în forță a temutei cenzuri, deja pe timpul lui Brejnev, când „dezghețul” se încheiase într-un mod lamentabil! Ce avea să pățească Ion Soroca voi vorbi ceva mai la vale, după ce voi înșirui numele cercetătorilor basarabeni care au scris despre Kogălniceanu în acei 11 ani de fragilă libertate. Iată-i: desigur, vioara numărul 1 – Ion Soroca („Mihail Kogălniceanu – 75 ani de la moarte”, în: revista „Nistrul”, nr.7, 1966, p.133-137; „Activitatea editorială a lui M Kogălniceanu”, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.1, 1969, p.11-21; „Concepțiile sociale ale lui M. Kogălniceanu”, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.4, 1970, p.14-23, ediția I-a a „Operelor alese” ale lui M. Kogălniceanu, Chișinău, Editura de Stat a Moldovei, 1958 și ediția a II-a, Chișinău, Editura „Cartea moldovenească”, 1966). Ceva mai înainte, în „Moldova socialistă” din 6 septembrie 1957 Ion Soroca pregătește o pagină întreagă (p.3), dedicată lui M. Kogălniceanu, intitulată „Luptător pentru propășirea maselor”, în care, pe lângă fragmente din opera lui M. Kogălniceanu și propriul articol „Mihail Kogălniceanu (1817-1891)”, inserează și un articolaș intitulat „Alături de țărănime”, semnat de studentul Vasile Badiu. Studentul Badiu va mai publica, peste 2 ani, pe 22 ianuarie 1959, în „Tinerimea Moldovei”, sub genericul „100 ani de la unirea Principatelor Române” un articol cu un titlu foarte îndrăzneț pentru acele vremuri – „Mihail Kogălniceanu și Unirea”, iar peste 8 ani, deja în calitate de critic literar, va publica în revista „Nistru” (nr.9, 1967, p.120-125) articolul „Arta oratorică a lui Mihail Kogălniceanu”; Ion Osadcenco („Activitatea literară a lui M. Kogălniceanu”, în: „Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1957), tot în acel număr – Gheorghe Bogaci („Marele patriot și cărturar – 140 de ani din ziua nașterii lui M. Kogălniceanu”), Ana Ciobotaru ( „Mihail Kogălniceanu – 140 de ani de la naștere”, în: „Colhoznicul Moldovei”, 6 septembrie 1957), Pavel Zavulan („Omagiu lui Mihail Kogălniceanu, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.3, 1966, p.79-80), Lazăr Ciobanu („Kogălniceanu-publicist”, în : „Limba și literatura moldovenească”, nr.4, 1967 p.19-27), în acelaș număr – K. Prisacă („150 de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu”, p.75), dar și leningrădeanul Iurii Baskin („Михаил Когылничану. К 140-летию со дня рождения классика молдавской литературы” (Mihail Kogâlniceanu. 140 de ani de la nașterea clasicului literaturii moldovenești”), în: „Советская Молдавия” („Moldova Sovietică”) din 6 septembrie 1957. Același Baskin va publica, în anul 1960, în broșura „Учёные записки”, том LII (Юридический) („Studii științifice”, vol.LII (Juridic), care apărea sub auspiciile Universității de Stat din Chișinău, un amplu studiu intitulat „К вопросу о формировании общественно-политических взглядов Михаила Когэлничану” (Despre problema formării viziunilor social-politice ale lui Mihail Kogălniceanu”), în care autorul își exprimă, printre altele, dezacordul față de concepțiile lui Ion Soroca vis-a-vis de aprecierea de către acesta a concepțiilor politice ale lui Kogălniceanu. Iată cum îl „combate” Iurii Baskin, în cel mai veritabil stil leninist, pe Ion Soroca: „Мы не можем вполне согласиться с характеристикой, данной М. Когэлничану И. Сорокой (см.„История литературий молдовенешть”, вол.1, Кишинэу, 1958, паж. 263). Он оценивает его как „либерала демократа”. Дело в том, что такая формулировка неточна, так как (независимо от воли и желания автора) в ней делается попытка примирить либерализм и демократию, которые, как это неоднократно указывал Ленин (см. Соч., том 18, стр.34), непримиримы по самой своей природе. Внутренний порок и противоречивость взглядов Когэлничану как раз и заключались в том, что он хотел примирить их, но это не значит, что он смог примирить. Это было следствием, в конечном счёте, противоречивого положения тех социальных групп, идеологом которых он выступал (прежде всего национальной молдавской буржуазии – мелкой и средней), (p.108). („Nu putem fi întru totul de acord cu caracteristica, pe care i-o face Ion Soroca lui M. Kogălniceanu (vezi: Istoria literaturii moldovenești, vol. I, Chișinău, 1958, p.263). El îl apreciază ca pe un „liberal democrat”. Dar această formulare este una inexactă, deoarece (indiferent de voința și dorința autorului) în ea se încearcă împăcarea liberalismului cu democrația care, așa precum a concretizat nu o singură dată Lenin (vezi: Opere, vol.18, p.34), sunt de neîmpăcat prin însăși natura lor. Viciul intern și concepțiile contradictorii ale lui Kogălniceanu au constat tocmai în faptul că el a încercat să le împace, dar asta nu înseamnă că i-a și reușit. Și aceasta drept urmare, în ultimă instanță, a poziției contradictorii a acelor grupuri sociale, al căror ideolog era (întâi de toate burghezia națională moldovenească – mică și mijlocie), (p.108).

Cu siguranță, au mai fost și alți cercetători din URSS, care au scris despre marele nostru înaintaș, dar care au rămas în afara ariei mele de cercetare. Lucru curios, în anii ’70 ai secolului trecut, când nu s-a mai putut publica nimic în mass media de la noi despre M. Kogălniceanu, ziarul „Tinerimea Moldovei” din 2 septembrie 1977, publică un articol prilejuit de aniversarea a 160-a a lui M. Kogălniceanu, intitulat „Îndrumător al literaturii” și semnat de tânărul cercetător literar Vasile Malanețchi. Întreaga odisee care a urmat acestui gest temerar o găsim în cartea „Vladimir Beșleagă. Îndoiala a fost și rămâne principiul meu de viață…” Vasile Malanețchi în dialog cu Vladimir Beșleagă, apărută la Editura „Prut Internațional” în 2014, la p.78-79.

În contextul spațio-temporal descris mai sus a activat și cercetătorul literar Ion Soroca. S-a născut pe 8 septembrie 1929 în satul Caragaș, raionul Slobozia, în Transnistria, deci, și a putut face, în „epoca de aur a șantiștilor”, în care i-a fost dat să-și trăiască din punct de vedere profesional cei mai prolifici ani, o carieră strălucită. Era un autodidact desăvârșit, avea un coeficient de inteligență de invidiat, iar imediat după absolvirea Facultății de Istorie și Filologie a Universității de Stat din Chișinău, în anul 1955, este trimis pentru studii de doctorat (la aspirantură, precum se zicea pe atunci) la Institutul de limbă și literatură al Academiei de Științe a U.R.S.S., filiala R.S.S.M. După absolvirea aspiranturii, este angajat, pe 16 noiembrie 1958, în calitate de colaborator științific inferior (младший научный сотрудник), la specialitatea „literatura moldovenească” în cadrul aceluiași Institut. Timp de 22 de ani de salahoriat în cadrul Institutului de Filologie, precum i s-a zis mai târziu acestuia, Ion Soroca a purtat, ca pe un stigmat, doar această titulatură – colaborator științific inferior. Și asta în timp ce colegii lui, unii dintre ei bicisnici, semianalfabeți, urcau de la an la an treptele academice, titlurile științifice în acea vreme fiind următoarele: colaborator științific inferior, colaborator științific superior, docent, profesor, membru-corespondent și, ultimul, vârful aisbergului, membru titular al Academiei de Științe. De ce altora li s-a permis ascensiunea, iar lui Ion Soroca – nu? Răspunsul la această întrebare este univoc: din cauza temei de cercetare. Dacă și-l lua drept temă de cercetare nu pe Mihail Kogălniceanu, ci, să zicem, pe Gorkii sau Pușkin, sau Maiacovski sau, în cel mai bun caz, pe Esenin… , și, dacă ar mai fi avut și stofă de carierist, astăzi toată lumea din Republica Moldova avea să știe de academicianul Ion Soroca. Așa însă, el rămâne până în prezent quasinecunoscut. Altul în locul lui, mai orgolios, demult își dădea demisia sau se reprofila, schimbându-și tema de studiu, dar pentru Ion Soroca, om de o rară modestie și demnitate, M. Kogălniceanu a fost o constantă a vieții profesionale, până pe data de 14 ianuarie 1980, când se adresează lui Simion Cibotaru, Directorul Institutului de Filologie, cu cererea de eliberare din funcție, „în legătură cu trecerea la alt loc de muncă” („в связи с переходом на другую работу”). Era în floarea vârstei, avea 51 de ani! Interesant este faptul că toate caracteristicile pe care i le scriau superiorii intermitent, de regulă în preajma avansărilor în funcții a candidaților, erau pozitive, chiar laudative, dar toate ca una, parcă trase la indigo, se încheiau invariabil: „Характеристика дана на предмет избрания его на новый срок в должность младшего научного сотрудника” („Caracteristica este prezentată în legătură cu alegerea lui (I. Soroca – n.a.) pe un termen nou în funcția de colaborator științific inferior”). Și asta pe parcursul a 22 de ani de muncă asiduă! În dosarul lui Ion Soroca, ce se păstrează la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a R. Moldova, am găsit patru astfel de caracteristici. Prima, din 15 ianuarie 1960, este semnată de Iosif Varticean, directorul de atunci al Institutului, a doua, din 7 mai 1962, de Nicolae Corlăteanu, director și el, academician, a treia, din 8 iunie 1970 este semnată de Constantin Popovici, candidat în științe filologice, șeful sectorului „Relații reciproce dintre literatura moldovenească și literaturile popoarelor URSS” (Заведующий сектором взаимосвязей молдавской литературы с литературами народов СССР) și ultima, a patra, din 30 martie 1978, poartă semnătura lui Simion Cibotaru, Directorul Institutului de Limbă și Literatură, membru-corespondent al Academiei de Științe a RSSM. O să citez din ultima: „Тов. Сорока Иван Андреевич, 1929 года рождения, молдаванин, образование высшее, беспартийный, работает в Институте языка и литературы с 15 ноября 1958 года в должности младшего научного сотрудника. За этот период им было опубликовано свыше ста (subl. noastre – n.a.) научных работ. Он является соавтором „Истории молдавской литературы” (т.I), „Истории Молдавии” (т.II), а также учебников по молдавской литературе для IX и X классов. Им было подготовлено и прокомментировано 2 издания „Избранных произведений” М. Когэлничяну.[…] В настоящее время он работает над монографией „Русская литература в молдавской советской критике и литературоведении (1945-1975)”. Является членом редколлегии I-й и 2-й книг „Очерков молдавско- русско-украинских литературных связей”.

Тов. Сорока – участник многих научных конференций […] является членом редколлегии стенной газеты института, учёным секретарём Научно-Методического Совета общества „Знание” М.С.С.Р.”. („Tovarășul Soroca Ivan Andreevici, anul nașterii 1929, moldovean, studii superioare, fără de partid, lucrează la Institutul de limbă și literatură de pe data de 15 noiembrie 1958 în funcția de colaborator științific inferior. În această perioadă el a publicat mai bine de o sută (subl. noastre) de lucrări științifice. Este coautor al „Istoriei literaturii moldovenești” (vol.I), al „Istoriei Moldovei” (vol.II), de asemenea al manualelor de literatură moldovenească pentru clasele a IX-a și a X-a. El a pregătit pentru tipar și a comentat 2 ediții ale „Operelor alese” ale lui M. Kogălniceanu. […] În prezent lucrează asupra monografiei „Literatura rusă în critica sovietică moldovenească și în critica literară (1945-1975). Este membru al colegiului de redacție al primelor două volume ale „Studiilor despre legăturile literare moldo-ruso-ucrainene”.
Tovarășul Soroca este participant al multor conferințe științifice, […], este membru al colegiului de redacție al gazetei de perete a institutului, este secretar științific al consiliului științifico-metodic al societății „Știința” din R.S.S.M.”…). Acesta este doar un citat din caracteristica, în care sunt înșiruite o mulțime de merite științifice ale lui Ion Soroca, dar care, ca și precedentele caracteristici, se încheie cu fatidicul „Характеристика дана на предмет избрания его на новый срок в должности младшего научного сотрудника по специальности „Молдавская литература”. Era anul 1978! Vor mai trece 2 ani de umilințe și Ion Soroca va scrie cererea de eliberare din funcție. Astfel, cariera lui științifică se încheia!

După toate acestea, să nu ne mai mirăm că Ion Soroca, în perioada de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80, începutul anilor’90 ai secolului trecut, n-a ieșit la rampă, rămânând în total anonimat. Prea dureroasă i-a fost obida, prea distrus a fost moralicește, prea istovit fizic și, mai ales, psihologic. A trecut la cele veșnice în anul 2013, uitat de contemporani, neștiut de noi, cei mai tineri. În continuare să precizăm ce a putut și ce nu a putut include Ion Soroca în cele două ediții ale „Operelor alese” ale lui Mihail Kogălniceanu, cea din 1958 și cea din 1966. Ediția din 1958 cuprinde trei compartimente: Opera artistică, Critica literară și Opera istorică și socială. Bineînțeles, beletristica i-a dat în cea mai mică măsură bătăi de cap și este clar de ce. Aici selecția a fost bine gândită și bine aleasă, pentru că îngrijitorul ambelor ediții a selectat cele mai reprezentative lucrări artistice ale lui Kogălniceanu, printre care „Nou chip de a face curte”, „Două femei împotriva unui bărbat”, „Iluzii pierdute”, „Fiziologia provincialului în Iași” și, desigur, romanul neterminat „Tainele inimii”. Ediția din 1966 e completată cu „Soireés dansantes” („Adunări dănțuitoare”) și cu „Noul acatist al Marelui Voievod Mihail Grigoriu”. Oricât de blândă ar fi fost cenzura bolșevică, Ion Soroca nu putea include în acest compartiment povestirea „Filosofia vistului”, scrisă de Kogălniceanu în anul 1838, la doar 21 de ani, care i-a adus mari necazuri prin faptul că a ironizat pe seama moravurilor din imperiul Rus. Ion Soroca știa de acest text, undeva la subsol face o trimitere fugitivă la el, dar numai atât. Altfel nici nu se putea, de vreme ce Kogălniceanu scrie următoarele: „Un scriitor vestit rusesc, întemeindu-să pe numărul jocurilor de cărți care se fac în Rosia și se întrebuințază la joc și socotind pentru această întrebuințare, în analogie, la fieștecare joc, numai două ceasuri, au dovedit că într-un an se joacă în Rosia patru veacuri.

Este cu neputință că o asemine împrejurare să nu aibă înrâurire asupra năravurilor, asupra duhului vieții sociale și însuși asupra haractirului poporului… În Rosia vistul este astăzi unul din principalele elementuri ale vieții sociale: se poate zice că sara, când toată Rosia joacă vist, noi nu ne deosăbim în nimică de oamenii cei mai harnici și cei mai civilizați. […] În Rosia, în zilele noastre, un bun curs de filosofia moralului ar trebui să fie început cu o tractație asupra pravililor vistului…”. „Ironia lui Kogălniceanu a fost așa de vizibilă, încât consulul rus la Iași Carol de Kotzebue s-a simțit vizat și jignit. El a cerut lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, să intervină pentru suprimarea revistei „Alăuta românească”, iar autorul, semnat numai cu literele Klmn, dar descoperit de Gh. Asachi, a fost pedepsit cu o lună de închisoare”, scrie Dan Simonescu în volumul „Mihail Kogălniceanu. Opere, I, Beletristică, studii literare, culturale și sociale”, București, 1974, la pagina 29.

De atunci, de la vârsta de 21 de ani, și pe tot parcursul vieții M. Kogălniceanu a fost o persoană mai întâi suspectată de neloialitate, mai târziu, după „mica Unire” (1859), urâtă de moarte de către reprezentanții Imperiului țarist în Principatele Dunărene. Cum puteai face o carieră științifică în RSS Moldovenească, alegându-ți drept temă de studiu o astfel de personalitate, chiar și în anii „dezghețului” hrușciovist? Deși îi cunoștea opera din scoarță în scoarță, Ion Soroca s-a văzut strâmtorat în alegerea operelor lui M. Kogălniceanu ce țin de critica literară, de opera istorică și socială, că de cea politică nici nu putea fi vorba. Și așa e de mirare că a putut introduce la compartimentul „Critica literară”, în ediția a doua a „Operelor alese”, a Programului gazetei „Steaua Dunării”, ziar eminamente unionist, iar la compartimentul „Opera istorico-literară”, în ambele ediții, a „Cuvântului introductiv la cursul de istorie națională”.

Ediția a doua a „Operelor” este completată cu un compartiment nou – „Scrisori”. Sunt reproduse 22 de scrisori, din cele circa 2300, câte a scris M. Kogălniceanu pe parcursul întregii sale vieți. Bineînțeles, Ion Soroca a putut selecta doar pe cele mai neutre, mai „nevinovate”, precum urmează: Către tatăl său (11 scrisori), către surorile sale (5 scrisori), către fratele său (1 scrisoare), către Gh. Asachi (1 scrisoare) și către prietenul său Ion Ghica (3 scrisori). Excepție face scrisoarea „Către Secretariatul de Stat”, adresată, de fapt, ministrului finanțelor din Principatul Moldova Petre Mavrogheni, în care Kogălniceanu solicită ridicarea interdicției apariției ziarului „Steaua Dunării”, care fusese suprimată la 11 septembrie 1856. Uimește curajul lui Ion Soroca de a include această scrisoare în „Opere…”, tot așa cum uimește și „lipsa de veghe” a cenzurii, pe care Nichita Hrușciov n-a desființat-o totalmente. Tot din acest considerent, pentru că cenzura n-a fost abolită definitiv, Ion Soroca n-a putut insera în nici unul dintre cele două volume îngrijite de el, a celei mai palpitante, mai tulburătoare, dar și mai dramatice scrisori pe care Mihail Kogălniceanu o adresează la sfârșitul lunii decembrie 1878 Baronului de Jomini, consilier al Cancelarului Imperiului rus kneazul Aleksandr Gorceakov, pe care i-a cunoscut personal, în timp ce aceștia se aflau la București, în iureșul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Consternat de atitudinea sfidătoare a Rusiei față de România, manifestată atât la San-Stefano, unde s-a încheiat armistițiul între părțile beligerante, cât și la Berlin, unde s-a încheiat pacea care a pus capăt unui război plin de sacrificii pentru țara sa, Kogălniceanu, în discursul său din 13 iunie 1878 de la Berlin, în calitatea-i de ministru de externe al României, dar și în scrisoarea sus-amintită, face un rechizitoriu politicii nerușinate a Rusiei, care a comis un act fără precedent în analele jurisprudenței internaționale, smulgând hoțește teritorii de la un aliat de război, după ce acesta i-a făcut posibilă victoria. Este vorba de cele trei județe ale Basarabiei istorice: Cahul, Bolgrad și Ismail. Prezint aici doar un citat din această scrisoare puțin cunoscută, dar care, după părerea mea, ar trebui să fie studiată în școli, licee, facultăți, ca dovadă grăitoare a celor mai alese sentimente de demnitate națională și de vibrant patriotism de care a dat dovadă marele nostru înaintaș pe parcursul întregii sale vieți: „Zece mii de Români dintr-o armată de 50.000 de oameni dorm azi somnul lor cel de pe urmă în jurul Plevnei și în câmpiile Bulgariei. Această bărbătească, dar dureroasă jertfă, noi am îndeplinit-o dintr-un avânt al inimii, fără condiții, fără tratat prealabil, căci pentru noi cuvântul Majestății Sale Împăratului (este vorba de țarul Alexandru al II-lea – n.a.) prețuia ca și tratatele cele mai formale și purta în sineși cea mai înaltă din toate sancțiunile. […] Ne-am zis că, dacă integritatea teritoriului nostru era asigurată prin singurul fapt al trecerii armatelor împărătești, ceea ce constituia fără îndoială un ajutor pasiv, această integritate ne va fi cu atât mai mult garantată din ziua, în care armata noastră a fost chemată la cooperarea activă, care se manifesta fățiș ca cea mai pozitivă din toate alianțele.

Totuși, înăuntrul țării a trebuit să îndurăm toate greutățile, toate năpastele pe care le aduc în chip fatal cu ele războaiele, chiar cele mai norocoase. Ce răsplată ne așteaptă? Când a fost vorba de luptă, individualitatea României și pozițiunea ei de națiune aliată nu au fost puse la îndoială. Însă îndată ce chestiunea păcii a venit la ordinea zilei, de îndată încetăm de a fi Stat și aliați și cădem din nou la rangul de provincie neîndreptățită la acte internaționale. Vor începe desbateri asupra celor mai grave interese ale noastre, asupra intereselor celor mai esențiale ale vieții noastre naționale. Noi nu suntem admiși a le expune, a le susține. Am fost vrednici să vărsăm sângele nostru pentru a le apăra, dar nu suntem vrednici a le cunoaște. Numai Rusia are dreptul să le aprecieze, numai Rusia își ia sarcina de a le reprezenta și de a le sprijini, fără măcar să creadă necesar de a se informa ce înțelegem noi prin interesele noastre.

Prin forță, Rusia poate lua mai mult decât Basarabia; ea poate răpi țara întreagă. Dar s-ar ivi o situațiune, în care România să fie mai părtinită de împrejurări ca Rusia; și anume când România, condamnată a pierde ca preț extraordinar al sforțărilor și al suferințelor sale, o bucată din pământul care e lipit de ea prin toate fibrele sale, ar protesta contra acestei ciopârțiri, ar invoca jertfele pe care și le-a impus și ar apela la loialitatea, dreptatea M.S. Împăratului și a Rusiei însăși. Căci mai presus de forță este legea dreptății eterne și a moralei eterne; și în acest domeniu, din care nimeni nu ne poate expropria, noi ne întărim la rândul nostru cu acea putere, ce își trage caracterul ei absolut din însăși principiile care i-au dat naștere și din care se nutrește. […] Orice prietenie, pentru a ființa și a dăinui, trebuie să fie de amândouă părțile și să vieze dintr-o înclinare reciprocă și statornică. […] Țările cele mici, ca și cele mari, câte odată chiar cu mai multă cerbicie, au simțăminte de conservare și de demnitate și merg până la capătul datoriilor ce le sunt impuse prin aceste simțăminte; acum e rândul Rusiei de a înțelege că pentru o țară mare, iubirea a cinci milioane de Români, asigurarea că inimile și brațele lor vor fi totdeauna gata, prețuiește mai mult decât o biată fâșie de pământ…”. Această scrisoare nu o vom găsi nici în bogata bibliografie a lui Mihail Kogălniceanu din Republica Socialistă România, acolo unde despre ilustrul nostru inaintaș s-a putut vorbi și publica incomparabil mai mult decât în R.S.S. Moldovenească. Ea a fost publicată de către Nicolae Cartojan în volumul „M. Kogălniceanu. Opere”, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, f.a., p.252-259, probabil, pe la începutul secolului al XX-lea. Din nefericire, scrisoarea a fost glasul celui care predică în pustiu, la fel ca și discursul lui de la Berlin, din iunie 1878, despre care cancelarul german Bismarck a spus că „a fost auzit, nu și ascultat”.

Pentru Rusia, și atunci, ca și acum, Basarabia românească nu a fost și nici nu este o simplă fâșie de pământ străin, ci a fost și este un fel de Eldorado, de unde a stors și stoarce și în prezent aurul amestecat cu sângele poporului băștinaș care, iată, nici după mai bine de 25 de ani de așa-zisă independență nu poate scăpa din îmbrățișarea iezuită a monstrului de la Răsărit. Îmbrățișare care a sugrumat milioane de oameni nevinovați, a distrus destine, printre care și pe cel al modestului, eruditului, perseverentului om de știință Ion Soroca, strivit de tăvălugul ideologiei utopice, moșite de Marx, Engels și Lenin.

Veronica Boldișor, Dr. în istorie, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4540-mihail-kogalniceanu-200-de-ani-de-la-nastere.html

Publicat în ARTICOLE, BIBLIOTECA MUNICIPALĂ: INFORMAȚII GENERALE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE | Lasă un comentariu

LA BIBLIOTECA CENTRALĂ…AMINTIRI DE LA COTUL DONULUI

În zilele de 18 și 19 noiembrie 2017, la Biblioteca „B. P. Hașdeu” din Chișinău și-a desfășurat lucrările Conferința științifică internațională „75 de ani de la participarea Armatei Române în bătălia de la Cotul Donului: eroism, jertfă, trădare”. A fost una dintre multele acțiuni pe care le organizează permanent, de câțiva ani încoace, publicistul și economistul Vasile Șoimaru, ex-deputat semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, cu scopul de a trezi printre români și în instituțiile administrației române sentimentul de recunoștință, dar și de responsabilitate față de comemorarea ostașilor români care au căzut în bătăliile de la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Românii au intrat în cel de-al Doilea Război Mondial pentru a elibera și pentru a-și obține dreptul istoric inalienabil al națiunii române asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța. La sfârșitul anului 1942, trupele aliate Axei au fost încercuite, inclusiv Armata a 3-a Română, care se afla la Cotul Donului. În măcelul din iarna 1942-1943, acolo au căzut 156 mii de ostași români, alții au fost luați prizonieri, dintre care doar puțini au reușit să se întoarcă acasă. Unul dintre ei este veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Grav rănit la 18 noiembrie 1942, el a reușit să scape din încercuire ca printr-o minune. Invitat la conferință, acest boț de om în vârstă de aproape 98 de ani este purtător legendar de demnitate românească. El ne-a impresionat cu amintirile sale. (Gheorghe Budeanu).

Din Cernăuți, am plecat la front pe jos

În războiul cu sovieticii am fost un simplu soldat. Trebuia să merg la front cu contingentul din 1943, dar m-au chemat mai înainte, în 1942, când armatele Germaniei și ale aliaților săi erau lângă Stalingrad. Armata română se afla la Cotul Donului, reușise deja să elibereze Basarabia și Odessa. Am fost mobilizat în regimentul meu dislocat la Cernăuți, unde făcusem instrucțiuni de război, ca premilitar. La 20 februarie 1942 am plecat din Cernăuți spre frontul sovietic patru batalioane: batalionul 7, batalionul 8, batalioanele 14 și 54. Eu făceam parte în batalionul 54. Am mărșăluit pe jos două săptămâni. Echipamentul era în trenul de luptă, format din căruțe. Noi, soldații, purtam doar arma, casca, masca antigaz și lopata soldățească… Apoi am mers două zile cu mașinile. Așa am trecut prin țara sovietelor patru mii de kilometri până am ajuns la Cotul Donului, unde am cantonat. Toți soldații celor patru batalioane am stat o zi și ne-am odihnit, ne-am bărbierit, ne-am spălat, după care ne-au băgat pe front – pe linia întâi și pe linia a doua. Pe linia a doua aveam măștile în picioare, săpate de noi cu lopata în pământ, iar pe linia întâi – măștile culcate. Ziua stăteam pe linia a doua, iar noaptea ne duceam pe linia întâi.

Aveam un sublocotenent de companie – Onofrei, de la Rădășeni – care participase și pe frontulde la Odessa în 1941, pe când eu eram acasă. Fusese rănit, dar nu-i fracturase osul. Era comandant de pluton. Mai aveam un sergent major, Dorneanu, de la Dorohoi, care, Dumnezeu să-l ierte, a rămas acolo, la Cotul Donului. Pe când avem vreo șase luni state pe poziții de război, începuse o ofensivă mare din partea sovieticilor, care băteau atât de agresiv – în stânga, în dreapta, cu gloanțe și obuze- încât credeam că amajuns în infern. Când sovieticii, pe 17 noiembrie, au rupt linia întâi, l-am văzut pe sergentul Dorneanu cum a ieșit din masca de pe a doua linie, s-a strecurat spre prima linie și a tras o bandă de cartușe din pușca-mitralieră. Când a vrut să încarce a doua bandă, sovieticii l-au descoperit și în următoarea clipă l-au făcut tărâțe…

A doua zi, pe 18 noiembrie, sergentul comandant de grupă mi-a spus: „Paiu, diseară vei merge să faci de planton la domnul maior, comandantul batalionului 54″. Rămăsesem puțini acolo, căci o bună parte din regimente au fost fărâmițate, soldații uciși, răniți sau luați prizonieri. Am stat de gardă pe 18 noiembrie la domnul maior toată noaptea. Am făcut schimbul doi și schimbul trei, cu un ostaș din plutonul meu, cu care mă înțelegeam bine, căci în armată trebuie să fii frate cu toți. Domnul maior stătea într-un bordei adânc, zidit cu bârne de lemn. Era îmbrăcat cu manta, avea cizmeși cojoc mare, în cap – căciulă de miel. După sosirea schimbului, când s-a făcut ziuă, îmi era foame, căci nu mâncasem de trei zile aproape nimic, și i-am zis ostașului care a stat cu mine toată noaptea: „Hai la campanie, să sorbim măcar un ceai fierbinte”. Aveam în sacul de merinde o jumătate de pâine, veche, tare ca piatra, și o cutie de miere de albine. Văd o pădurice în apropiere și mergem încolo ca să căutăm câteva vreascuri, să facem un foc și să încălzim ceaiul. Dar abia căutam primele vreascuri și, când acolo, apar două avioane sovietice – vââââââââj! –care au început să mitralieze totul în jur. M-am culcat repede la pământ. Avioanele au trecut și când mi-am revent din frică, gata – mi-am dat seama că am rămas singur cu unul Dumnezeu. Nu se mai auzea nimeni pe acolo. Dinspre frontul sovietic veneau gloanțele ca ploaia. Mi-am luat arma și m-am dat în retragere, dar îndată un glonte m-a pălit în mâna dreaptă și mi-a sfărâmat un deget. Aveam manșeta mantalei sfârtecată și spânzurată. Apoi – văleeeeu! – un cartuș dum-dum m-a luat din spate și a ieșit prin piept. Îmi părea că arde pământul cu mine. Dacă mă pălea în stânga, trecea prin inimă și acolo mă mâncau șobolanii, nu mă mai vedeau tata și mama…

Speriat, cu dureri, respirând greu și plin de sânge, am lăsat arma, deși aveam jurământ ca, chiar și răniți, arma să n-o lăsăm. Pe poziții de front, atunci când ești rănit, te iau sanitarii, îți acordă primul ajutor, apoi te duc la spital. Pe mine nu avea cine să mă salveze. Rănit la mână, în spate și la piept, rămăsesem singur pe acolo, doar cu Tatăl Ceresc…

Ne-au uscat foamea și păduchii…

După ce am mai mers oleacă, întâlnesc un ostaș de la artilerie, care se retrăgea într-ocăruță cu cort. Îl rog să mă ia și pe mine. S-a răstit: „Du-te încolo!”. Dar când a văzut că-s rănit și că îmi curge sângele tocmai în bocanci, i s-a făcut milă: „Hai, urcă…”. Mi-a dat două pături, m-a învelit și am mers cu el până la ambulanța diviziei, care era dislocată în comuna Gromki. M-au dus într-un salon cu vreo sută de răniți, care aveau picioarele sfărâmate, mâinile ciuntite, ochii scoși, capul însângerat… Vai de ei, dar și de mine! Medicii au rupt cămașa de mine și m-au pansat la mână, la piept, la spate, mi-au făcut injecție și mi-au dat o căniță de ceai. Am stat acolo până dimineața. Dimineața îmi era foame și am coborât – așa cum eram, bandajat – în acea localitate rusească. Mergând spre front și la front, am învățat câteva cuvinte rusești, ca să mă pot descurca cu localnicii. Bat la o poartă:Consfatuire Cotul Donului 75
– Hozeaika! (Doamnă!).
– Ștohoceși? (Ce vreai?).
– Davaitroșkimoloko! (Dați-mi oleacă de lapte!).
– Nemakorova! (N-am vacă!).
– Davaihleb! (Dați-mi pâine!).
– Nemahleba! (N-am pâine!).

M-am dus la altă casă. Acolo, mi-au dat o bucățică de pâineși o cană de lapte. Am mâncat și am plecat. Ambulanța era mai sus, dar am coborât spre șosea, unde era poarta ambulanței, și am văzut o coloană din șase tancuri nemțești, tot în retragere. S-au oprit să repare ultimul tanc, dar fără succes. Când au pornit, m-am apucat de-o vargă metalică și am urcat pe al cincilea tanc. Așa am mers vreo 20-25 de kilometri până au ieșit în cale un general neamț și un colonel român care au oprit tancurile. Generalul le-a ordonat tanchiștilor să ocupe poziții de apărare, căci din spate se apropia frontul sovietic. Eu, soldat român, rănit, m-am pornit pe jos, mai departe, până m-a ajuns o mașină cu cort, iar din urmă avea o caroserie mică, pe două roate. Am oprit-o. N-am putut urca, căci aveam mari dureri în piept. M-am așezat în acea caroserie mică, dar, la un deal, s-a rupt funia cu care caroseria era legată de mașină și am lunecat înapoi, izbit într-o râpă. Of! ce dureri am mai tras, dar n-am murit. Mașina plecase și a trebuit să mă târâi pe brânci până la șosea.

Când a trecut altă mașină, am oprit-o și i-am spus șoferului să mă ia până la un spital, fie românesc, fie nemțesc. Eram în țară străină și șoferul a încurcat apoi drumul, încât era cât pe ce să dăm peste pozițiile sovieticilor. Când a auzit împușcături, a întors repede mașina și am scăpat. Ajunși la o infirmerie nemțească, i-am spus unei doamne că trebuie să merg la spital. Ea mi-arată cu mâna într-o parte și zice că acolo-i lazaretul. Nemții spun la spital lazaret. Am mers încet-încet pe jos vreun kilometru, dar ajuns acolo, tocmai se dăduse ordinul de evacuare. Am urcat și eu într-o mașină, ca să fiu dus împreună cu ceilalți pe teritoriul unui aeroport nemțesc, de unde urma să fim scoși din încercuire, căci armatele nemțești, românești și italiene erau acolo încercuite pe sute și mii de kilometri. Pe aeroport, erau 15 bordeie în pământ, acoperite cu bârne. În ele – numai paie, nici tu pături, nici tu lumină, nici tu hrană, nici tu nimica. Ne-au cantonat câte 15 răniți într-un bordei. Afară, zăpada – de-o palmă. Am stat acolo 6 săptămâni, fără doctori, fără apă, fără mâncare… Norocul nostru a fost că lumea din jur n-a reușit să treiere grâul. Mergeam în câmp, smulgeam grâul, negru de ploaie și de îngheț, îl puneam snop și-i pârleam spicele, ca să alegem bobii. Mai erau două catacombe în care fuseseră cartofi, dar mai multe bombardamente i-au amestecat cu pământul. Mergeam acolo, căutam cartofi prin țărâna înghețată, puneam doi cartofi și zăpadă într-o cutie goală de conserve și-i fierbeam la foc. Așa, cu cartofi înghețați și cu grâu negru, am trăit în paiele din bordei 6 săptămâni, fără pâine, apă, injecții sau pansament. Of, ne-au uscat acolo foametea și păduchii…

După 6 săptămâni, un avion nemțesc a început să ne evacueze, începând cu bordeiul nr.1. Pe toți ne-au dus spre vest, la o gară de trenuri din nici nu mai știu care oraș. Ne-au dat câte o pâine și cutii de conserve, iar degrabă a fost formată o garnitură din 60 de vagoane: 20 au mers la București, 20 – la Iași și 20 – la Odessa. Eu, ajuns la Odessa, am fost internat într-un spital militar românesc, unde au căutat frumos de mine și m-am făcut bine, iar când am ieșit din spital, m-au îmbrăcat cu manta, bocanci, pantaloni, cămașă, flanică, bonetă în cap – totul nou-nouț. Am mers acasă pentru o lună de zile de concediu, după care m-am prezentat la regimentul meu din Cernăuți. Venit acolo, la Biroul mobilizării, când m-au văzut și-au făcut cruce: „Măi, Paiu, măi, noi te-am dat dispărut…”. „M-ați dat, dar numai eu știu cum am scăpat…”, le-am zis. Mi-au mai oferit o lună de concediu, dar, după două săptămâni, am primit telegramă să mă prezint la comisia medicală.Când m-am prezentat la Biroul de mobilizare al regimentului meu din Cernăuți am găsit acolo încă vreo 20 de băieți din regiment, toți răniți. La Comisia medicală mi-au spus: „Camarade, ești inapt de serviciu militar urgent”. Am rămas încorporat, dar am scăpat de front, ba chiar am primit, vreo trei ani de zile, ca rănit, o pensie de 400 lei pe lună. Când Partidul Comunist a preluat conducerea statului român, mi-au luat pensia din cauza că luptasem pe Frontul de Est…

Unde-s doi puterea crește…

După rănile de la Cotul Donului, am mai făcut doi ani de armată, dar nu în armata activă de pe front. În 1944, când frontul sovietic a intrat în România, am venit cu regimentul de la Cernăuți pe jos până la Fălticeni. Frontul era în sat la mine, în casa noastră bătrânească aveammilitari români. Rușii erau pe la Boureni, Pașcani… De la Fălticeni până acasă erau vreo 40 de kilometri. Mi-am cerut voie de la sergent să trag o fugă până acasă. M-a luat unul cu căruțași pe la miezul nopții vorbeam cu tata, căci mama era evacuată. După ce am stat la sfat cu tata, am luat-o spre Piatra Neamț, unde tocmai ajungea și compania mea. Am mers până la Bacău pe jos, apoi cu trenul până la București, iar de acolo – la Piatra-Olt. Ca ostaș rănit, misiunea mea de militar era să duc pâine cu căruța în familiile ofițerilor aflați pe front. Așa am împărțit pâine vreo câteva luni în Piatra-Olt, Brâncoveni, Văleni…

Când România a semnat armistițiul cu sovieticii și trebuia să întoarcă armele împotriva Germaniei, un locotenent îmi zice: „Măi Paiu, ia-n arată-mi carnetul tău militar”. Se uită, mă ia cu el la birou și-i spune adjutantului: „Băiatul acesta este clasat, de ce îl mai ținem?”. S-a uitat la ceas:„La ora 10 omul acesta să nu mai fie aici”. Mi-a dat și foaie de drum, dar locotenentul se temea că voi avea probleme, deoarece satul meu era deja ocupat de ruși. I-am explicat că mama-i evacuată și merg la ea.

După armistițiu, m-am aciuat acasă și am lucrat cu soția ca agricultori. Am doi copii, băiatul are azi 70 de ani, iar fata e mai mică cu trei ani. Mă bucur de nepoți și de strănepoți. Am reușit să-mi construiesc altă casă, garduri, grajd, beci, una, alta… Dar sunt supărat că în 2008 mi-a murit soția. Tare-i greu când omul nu are babă la casă. Femeia vopsește, femeia văruiește, femeia face mâncare, femeia spală, femeia scutură… Bărbatu-i bărbat, se duce încolo, vine încoace, stă cu Stan, mai vorbește cu Bran, se duce la un cumătru. Dacă mă credeți, femeia e gospodina casei. În loc să mă duc eu, că am fost cu șase ani mai mare ca ea, Dumnezeu a luat-o pe dânsa. Pe mine mă mai doare un picior, altul, dar le fac frecție cu spirt și merg înainte. Vă îndemn să țineți la soții, căci fără ele viața nu-i viață… Asta o spun la toți cu care vorbesc. Iată, chiar și aici, la Chișinău, îndemn bărbații să-și iubească femeile și să crească copii buni pentru o Țară mare. Am venit pentru prima dată la Chișinău, invitat de domnul profesor Vasile Șoimaru, ca să comemorăm ostașii români căzuți în luptele de la Cotul Donului. Am participat, la Durlești, și la sfințirea unei cruci ridicate în memoria celor care și-au jertfit viața tocmai pe la Stalingrad.

E frumos Chișinăul, iar basarabenii – primitori și gospodari. Am venit îmbrăcat în haine naționale și văd că le place cum arăt. Nu e deosebire între noi și trag nădejde că degrabă va avea loc Unirea noastră, ca să fim iarăși împreună, că, „unde-s doi, puterea crește și dușmanul nu sporește”…

Ion Paiu, ostaş român, veteran de război

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4559-amintiri-de-la-cotul-donului.html

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII | Lasă un comentariu

„Eroism, jertfă, trădare”- CONFERINŢĂ LA BIBLIOTECA CENTRALĂ

Conferinţa Ştiinţifică internaţională comemorativă 75 de ani de la participarea Armatei Române la bătălia de la Cotul Donului (Chişinău, 18-19 noiembrie 2017)

Acum 75 de ani, la 19 noiembrie 1942, a început cea mai tragică operaţiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului (Rusia), componentă a marii bătălii de la Stalingrad, din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. Conform datelor publicate, la Cotul Donului, în Stepa Kalmucă şi lângă Stalingrad au căzut pe câmpul de luptă peste 156.000 de ostaşi ai Armatei Române, la care s-a adăugat jertfa a peste 100.000 de ostaşi de etnie română din armata maghiară. În ajunul acestei date în Ţară au avut loc un şir de manifestări comemorative de pomenire a ostaşilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român. Ies în evidenţă manifestarea de la Mânăstirea Comana (29 octombrie 2017)[1] şi cea de la Cimitirul Eroilor din Râmnicu Vâlcea (16 noiembrie 2017)[2].

La Chişinău, pe 18 şi 19 noiembrie 2017, în incinta Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, s-a desfăşurat Conferinţa ştiinţifică internaţională comemorativă 75 de ani de la participarea Armatei Române la bătălia de la Cotul Donului: eroism, jertfă, trădare (Chişinău, 18-19 noiembrie 2017), sub egida Proiectului Românii din jurul României, Institutului de Studiul Arhivelor, Institutului de Cercetări Juridice şi Politice al AŞM, Filialei Argeş a Fundaţiei Culturale „ Memoria”, Centrului de Cultură şi Istorie Militară al Ministerului Apărării al Republicii Moldova, Muzeului de Istorie al Departamentului Vamal al RM, Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chişinău. Această manifestare este un act de recunoştinţă faţă de cei care au apărat fiinţa neamului românesc într-o confruntare crâncenă, departe de hotarele patriei, pentru a-şi apăra conaţionalii lor din teritoriile răpite de imperiul sovietic stalinist de la răsărit în vara lui 1940.

Evenimentul a început cu un tedeum oficiat de trei preoţi: doi din stânga, al treilea din dreapta Prutului. Moderatorul manifestării, dr. în economie Vasile Şoimaru, conferenţiar la A.S.E.M., publicist şi artist-fotograf, a relatat cum a călătorit de patru ori, în ultimii cinci ani (2009, 2012, 2013, 2017), în depărtata Rusie, spre locurile unde în iarna anilor 1942-1943 a căzut pe câmpul de luptă cel mai mare număr de ostaşi români, participanţi la o operaţie militată, apărând dreptul istoric inalienabil al naţiunii române asupra Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Dumnealui s-a documentat permanent privind istoria acelor zile grele pe care le traversa România în timpul celei mai mari conflagraţii militare din istoria omenirii, şi s-a arătat profund îndurerat şi revoltat de indiferenţa oficialităţilor române privind datoria sacră, impusă de legile morale şi creştineşti, de a se îngriji de memoria eroilor de pe Frontul de Răsărit, căzuţi la datorie. „Rămăşiţele osemintelor soldaţilor români existau pretutindeni în acele locuri, însă nu exista niciun mormânt, niciun monument… Am făcut din crengi o cruce improvizată şi le-am dat cuvântul că n-am să-i trădez niciodată pe cei căzuţi acolo eroic şi am să-i scot din anonimat… Astă-vară am adus o geantă de pământ de la Cotul Donului, care se păstrează la Mănăstirea Comana din judeţul Giurgiu, acolo unde pe 24 octombrie 2015 a fost ridicată prima troiţă în memoria ostaşilor pieriţi în crâncena încăierare… Mâine, la Durleşti, fiindcă acolo trăiesc adevăraţi patrioţi, se va sfinţi o altă troiţă, care va înveşnici faptele eroice ale ostaşilor români căzuţi la Cotul Donului. Pe 25 oc¬tombrie 2015, la 73 de ani de la crunta bătălie a Stalingradului, şi la Rossoşka, în imediata apropiere de Volgograd, drept că la 150 km de staniţa Kletskaia din centrul Cotului Donului, a fost, în sfârşit, inaugurat un cimitir al ostaşilor români”, a spus V. Şoimaru.

Doctorul în drept Mihai Taşcă, directorul Institutului de Studiul Arhivelor, a mărturisit că abia în ultimii ani încercăm să reparăm ceea ce trebuia să facă statul i român de multă vreme. „Războiul se termină atunci când va fi înmormântat ultimul ostaş. Ostaşilor de atunci nu li s-au acordat toate onorurile pe care le-au meritat. Trebuie să facem lumină asupra a ceea ce a avut loc la Cotul Donului”, a spus M. Taşcă. Prof. univ. dr. Ilie Popa, director al Filialei Argeş a Fundaţiei Culturale „Memoria”, a relatat despre colaborarea Fundaţiei cu oamenii de cultură şi de ştiinţă din Chişinău, unde patriotismul este simţit mai bine ca la Bucureşti, precum şi despre pregătirea activităţilor dedicate centenarului Unirii Basarabiei cu România – eveniment semnificativ pentru ambele state româneşti. „Astăzi comemorăm o luptă importantă, o bătălie de cotitură, care a schimbat harta Europei, de aceea trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită. Doresc să apară o monografie despre Unire cât mai completă, foarte bine documentată, elaborată la un nivel ştiinţific înalt, mă oblig să o traducem în engleză şi să o repartizăm la cele mai mari biblioteci din lume. Vom merge în continuare împreună… Istoria adevărată trebuie cunoscută în lume, pentru a nu fi falsificată aşa cum se întâmplă foarte des. În genere, punem multă străduinţă pentru renaşterea spiritului românesc, care necesită o susţinere permanentă”,a menţionat I.Popa.

Dr. în ştiinţe ale comunicării Mariana Harjevschi, directorul general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, şi-a exprimat respectul şi admiraţia faţă de organizatorii Conferinţei ştiinţifice internaţionale comemorative, având convingerea că discuţiile, amintirile participanţilor la bătălia de la Cotul Donului vor servi ca lecţii de istorie pentru generaţia tânără. „Organizatorii s-au străduit să facă perenă amintirea celor care au murit pentru o cauză nobilă şi care au dorit să fie învingători. Am senzaţia de bucurie că acest eveniment de comemorare a eroilor români din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se desfăşoară la Biblioteca Municipală. Expoziţiile de drapele, de carte şi de fotografii mărturisesc faptul că avem o istorie glorioasă, iar noi toţi, cei care am contribuit la dezvăluirea ei, sântem ostaşi ai prezentului”, a spus M. Harjevschi.

Prozatorul Nicolae Rusu, directorul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a menţionat că evenimentul pe care îl comemorăm a fost trecut sub tăcere foarte mulţi ani… Este explicabil de ce doar până în anul 1990. Cu mare regret, el rămâne sub tăcere şi în ultimii ani. Ceea ce s-a întâmplat este o jertfă de sânge, de aceea statul român era obligat să-şi facă datoria. Memorarea de azi este un onor adus celor care şi-au sacrificat viaţa pentru Patria Română. Colonelul Petru Costin, directorul Muzeului Serviciului Vamal al RM, a relatat despre activitatea sa în ultimii ani şi despre expoziţia de drapele expusă în Sala cu coloane a Bibliotecii Municipale. Drapele în arhivele ţării nu s-au păstrat, pentru a completa colecţia a primit ajutor de la alte muzee. În prezent drapelele istorice ale Moldovei sunt exuse în ţări de la

De la Marea Baltică până la Marea Neagră

Generalul de Flotilă Aeriană (r) Radu Theodoru, scriitor, veteran de război, şi-a amintit despre lansările de carte din Basarabia, apoi a depănat amintiri din timpul războiului, menţionând că armata regală a fost jefuită de camarila lui Carol II, armamentul şi echipamentul a fost furat, carabinele nu erau pe potriva cerinţelor… Soldaţii români au plecat la război să apere integritatea ţării, dar au devenit carne de tun programată. Cu toate acestea, ei au înscris pagini de glorie în analele istoriei, mai ales, vânătorii de munte în Bucovina, Crimeea, Caucaz şi în alte locuri. Ne-au jucat festa şi trădările aliaţilor germani (tratatul Ribbentrop-Molotov, dictatul de la Viena, greşelile comandanţilor de divers nivel, lipsa de comunicare între unităţile angajate în luptă ş.a.). Toate acestea au fost răscumpărate prin sânge. Părintele Andrei, stareţul Mănăstirii „Sfântul Andrei” din Durleşti, din cadrul , Mitropoliei Basarabiei, a relatat cum decurg pregătirile pentru evenimentul din ziua următoare – 19 noiembrie. La Durleşti se va deschide o filă nouă de istorie, se va ţine o liturghie şi se vor comemora i eroii români căzuţi la datorie pentru ide alurile sfinte ale ţării. De asemenea, va avea loc sfinţirea Troiţei închinate eroilor căzuţi în bătălia de la Cotul Donului, Stalingrad şi Câmpia Kalmucă, în noiembrie-decembrie 1942 (sculptor – Ion Zderciuc).

Pof. univ. dr. hab. în istorie Anatol Petrencu, politician şi om de ştiinţă, a exprimat mulţumiri tuturor organizatorilor Conferinţei, pentru că în felul acesta au adus clipe de bucurie celor care au luptat sau rudelor acestora.
Prof. Univ. de la Universitatea din Sibiu, Corvin Lupu, în comunicarea sa despre erorile politico-diplomatice românești privitoare la Basarabia a prezentat evenimentele istorice care au contribuit direct la conflictul româno-sovietic și, după 75 de ani de la bătălia de la Stalingrad a propus o nouă strategie de promovare a proiectului de țară al Republicii Moldova.

Comunicările domnului comandor aviator (r) Marius Adrian Nicoară[3], București, și Ion Cernei, Orhei, au fost dedicate acțiunilor de luptă ale aeronauticii regale române în bătălia de la Cotul Donului, iar domnul Gheorghe Pârlea, jud. Iași, și-a consacrat comunicarea unui studiu de caz privind memoria orală efectuat în comuna natală Miroslăvești, intervievând cinci veterani participanți la tragedia ostașilor români de la Cotul Donului. Și doamna Roxana Iorgulescu Bandrabur și-a elaborat comunicarea pe baza întâlnirii de suflet și de neuitat cu medicul veteran de 99 de ani, de la Cotul Donului, Iosif Niculescu.

Veteranul de război Ion Paiu, în vârstă de 98 de ani, din satul Soci, comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi, a venit cu amintiri din timpul războiului – de la Cotul Donului, din anul 1942.

Comandorul (r), prof. univ. dr. Jipa Rotaru, membru corespondent al A.O.Ş.R., a sosit de la Maia, judeţul Ialomiţa. În calitate de director al Muzeului Naţional Militar a organizat nenumărate astfel de comemorări, la care vedea o tristeţe pe feţele veteranilor de război că nu sunt luaţi în seamă. „Pentru oamenii aceştia trebuie să facem încă foarte multe, cu toate că oricâte am face nu va fi destul. Scopul nostru este reîntregirea naţională”, a conchis J.Rotaru.

Preotul Viorel Cojocaru, Parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, a relatat că e de datoria noastră să comemorăm pe cei care au căzut ca jertfa în timpuri vitrege pentru poporul nostru. Preoţii militari, care au participat la luptele de la Cotul Donului, aveau o activitate misionară, nu pur ostăşească: botezau, participau la înmormântări, făceau parastas la creştinii de acolo, redeschideau bisericile închise… În continuare a luat cuvântul Maria Nani de la Leuşeni, Hânceşti, care a povestit istoria tatălui său, căzut la Cotul Donului în primele zile ale conflagraţiei, luat la război când ea avea doar o lună, apoi pe cea a mamei, care a crescut trei copii în anii grei de foamete şi ulterior de „construcţie a comunismului”. Dumneaei şi-a exprimat nemulţumirea faţă de autorităţile din republica noastră şi din România că urmaşii veteranilor de război nu primesc niciun ajutor din partea statului. Durerea ei de o viaţă a fost expusă într-o poezie: „Tata la război când a plecat/ de o lună m-a lăsat/ cu doi frăţiori mai mărişori -/ unul de trei şi altul de patru anişori./ A lăsat-o pe mama tinerică/ cu casa descoperită,/ cu grădina dezgrădită…/ A fost foame şi a fost război…/ Doamne, ce a făcut mama cu noi/ că a fost război şi sărăcie,/ oare ce a făcut mama cu mine,/ că nu avea o farâmitură/ să o pună la copilaşi în gură./ Ea se scula de dimineaţă,/ mă lua pe mine în braţe,/ şi ieşea pe prispă afară,/ se uita la deal, la vale,/ poate va trece cineva/ şi o va-ndruma cumva./ Apoi ieşea la marginea satului/ la groapa gunoiului…/ Prin gunoaie răscolea,/ o opincă ruptă găsea/ şi o aducea acasă -/ o spăla şi o îngrijea,/ rumeguş de lemn fierbea/ şi pe noi ne hrănea…/ Tata când la război a plecat/ de o lună m-a lăsat/ în braţele lui m-a luat,/ pe obrăjori m-a sărutat,/ faţa cu lacrimi mi-a spălat/ şi la mama se ruga,/ că dacă nu va veni înapoi/ să aibă grijă de noi…/ Şi apoi o blestema/ că dacă cu alt om s-ar mărita,/ loc în pământ n-ar mai avea./ Mama l-a ascultat,/ s-a chinuit cum a putut, / până ce mari ne-a crescut”.

Ion Măldărescu, directorul revistei Art-Emis, a expediat o telegramă pe adresa Conferinţei (citită de moderator): „Transmit un salut cordial celor prezenţi la Conferinţa ştiinţifică internaţională comemorativă din partea unui umil slujitor al Neamului Românesc”.

In Sala cu coloane a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” au fost vernisate trei expoziţii: de heraldică Drapele istorice ale Ţării Moldovei (organizator – Petru Costin), de carte şi alta de fotografii Cotul Donului în imagini, de ieri şi de azi (autor – Vasile Şoimaru).

Pe 19 noiembrie 2017 în or. Durleşti, mun. Chişinău, a fost sfinţită o Troiţă monumentală la Biserica „Sfântul Andrei” (închinare eroilor, căzuţi în bătălia de la Cotul Donului, Stalingrad şi Câmpia Kalmukă, în noiembrie-decembrie 1942; sculptor Ion Zderciuc). In cinci ani, 2012-2017, au fost inaugurate cinci monumente dedicate memoriei Eroilor de la Cotul Donului, patru dintre ele cu contribuţia nemijlocită a Proiectului Românii din jurul României: două la Cotul Donului (2012, 2013), unul – la Mănăstirea Comana (2015), altul la Mănăstirea „Sf. Andrei”, Durleşti (2017), cel de-al cincilea – Cimitirul ostăşesc de la Rossoşka, Volgograd (2015), finanţat de către Guvernul României. Aşteptăm clipa când şi la Cotul Donului (st. Kletskaia şi Gromki (150 km de la Volgograd) Statul Român va inaugura un Memorial, asemănător celui german de la Rossoşka sau celui unguresc de la Rudkino, Voronej – întru cinstirea celor 156 de mii de oşteni români, dezrobitori ai Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, căzuţi acolo apărând dreptul istoric inalienabil al Naţiunii Române asupra teritoriilor răpite în iunie 1940 de către imperiul sovietic.

Pe 29 octombrie la Mânăstirea Comana, pe 16 noiembrie la Râmnicu Vâlcea şi în zilele de 18 şi 19 noiembrie 2017, la Chişinău şi Durleşti, eroii căzuţi pe câmpul de luptă în cel de-Al Doilea Război Mondial au fost ca niciodată mai aproape de noi, cei care le purtăm memoria din an în an şi ne rugăm întru aşezarea şi liniştirea lor în ceruri. Ei nu vor fi uitaţi, deoarece sunt Martiri ai Neamului românesc.
Eroi au fost, eroi sunt, eroi vor fi… Eroilor – veşnică amintire!

Valeriu Raţă, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4558-eroism-jertfa-tradare.html

–––––––––––––––
[1] http://www.art-emis.ro/eveniment/4483-ostasii-romani-cazuti-la-cotul-donului-omagiati-comemorativ-la-manastirea-comana.html
[2] Cotul Donului-Stalingrad 75 https://www.youtube.com/watch?v=m1SxF8qAJWk&feature=youtu.be
http://www.art-emis.ro/istorie/4523-aeronautica-regala-romana-in-lupt-in-zona-stalingrad-si-cotul-donului-1.html şi http://www.art-emis.ro/istorie/4530-aeronautica-regala-romana-in-lupta-in-zona-stalingrad-si-cotul-donului-2.html

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII | Lasă un comentariu

CRONICA LANSĂRII DE CARTE: CHIȘINĂUL ÎN TEATRU

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII, IMAGINI, UN FILM DE COLECȚIE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

IN MEMORIAM ALEXANDRU MOŞANU: pilonul de granit al Rezistenței basarabene

„Oamenii lipsiţi de memoria trecutului pot fi mai uşor manipulaţi şi transformaţi în slugi ascultătoare de stăpân, în duşmani ai fraţilor şi surorilor, ai părinţilor şi strămoşilor lor. Clio, muza istoriei, a fost batjocorită şi înlocuită cu o altă muză, cea a falsificării trecutului, ce urmărea un singur scop, să ne zdruncine temelia spiritualităţii româneşti. Dintr-un mijloc de luminare, de cultivare a individului, istoria românilor a fost transformată de colonizatori într-un instrument de traumatizare a românilor din stânga Prutului. Istoricilor obiectivi le revine nobila misiune de a restabili adevărul şi de a-l face accesibil pentru cei dornici de a-l afla”. (Alexandru Moşanu n.19 iulie1932 – d. 7 decembrie 2017)

În ziua de 7 decembrie 2017, la vârsta de 85 de ani, a trecut la cele veșnice istoricul și omul politic Alexandru Moșanu, profesor universitar, doctor habilitat în istorie, membru de onoare al Academiei Române, primul președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 3 septembrie 1990 – 2 februarie 1993. Născut la 19 iulie 1932, în comuna Branişte din judeţul Bălţi, viitorul istoric şi om politic şi de stat a urmat iniţial studiile secundare la Cobani şi Bălţi, iar cele superioare le-a obţinut la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1952-1957)[1]. Aşa cum anii de studii la universitate au coincis cu moartea lui I.V. Stalin, respectiv cu perioada „dezgheţului” iniţiată de noul lider sovietic Nikita S. Hruşciov şi încercarea acestuia de destalinizare a vieţii social-politice şi culturale din fosta Uniune Sovietică, proaspătul absolvent care îşi văzuse în 1957 împlinit visul din copilărie de a face studii universitare[2], a ales să-şi aplice talentul carierei de cercetător în domeniul ştiinţei istorice, – obiectiv extrem de dificil de realizat în condiţiile politizării extreme a ştiinţei istorice în acea perioadă şi ale dictatului politico-ideologic exercitat de P.C.U.S. şi P.C.M. asupra tuturor domeniilor de manifestare a spiritului creator.

Revenind ulterior la anii de însuşire a profesiei de cercetător, Alexandru Moșanu constata că, în perioada sovietică, această muncă nu i-a adus satisfacţia intelectuală sperată, deoarece nu a putut să se ocupe de cercetarea unor teme de interes major. Şi mai grav era faptul că majorităţii colaboratorilor Institutului de Istorie al Academiei de Ştiințe a Moldovei „li se cerea de către administraţie, la indicaţia conducerii comuniste, să analizeze lucrările savanţilor din România şi să stabilească dacă aceştia se conduceau în scrierile lor după şabloanele istoriografiei sovietice, considerate de « fratele mai mare » drept modele de aplicare în cercetarea istorică a învăţăturii marxist-leniniste şi a aşa-zisului principiu al internaţionalismului proletar[3].

Şi totuşi, chiar în acele condiţii de lipsă a libertăţii de creaţie, când istoricii care scriau pe teme „fierbinţi” ale relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice erau obligaţi – dacă nu făceau acest lucru din convingere – să le falsifice în sensul justificării politicii expansioniste a Rusiei ţariste şi a Uniunii Sovietice, tânărul istoric Alexandru Moşanu a reuşit să evite respectivele teme propagandistice, activitatea sa de cercetare din acei ani concretizându-se în circa 100 de lucrări şi studii, inclusiv în două monografii de o reală valoare ştiinţifică referitoare la mişcările sociale şi politice din România în epoca modernă[4]. În perioada formării sale în calitate de cercetător ştiinţific, a avut fericita ocazie de a efectua câteva importante stagii de documentare la Arhivele Naţionale din Bucureşti, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, precum şi la Biblioteca Academiei Române, unde a efectuat studii aprofundate în domeniul istoriei moderne și contemporane a românilor şi a cunoscut o seamă de istorici de marcă, stabilind astfel strânse relaţii ştiinţifice şi interpersonale frăţeşti cu istoricii din România. Meritele istoricului Alexandru Moşanu în dezvoltarea ştiinţei istorice naţionale şi în formarea unor cercetători ştiinţifici de înaltă calitate vor fi pe deplin recunoscute de forul ştiinţific suprem al României, acordându-i-se prestigoasa calitate de Membru de Onoare al Academiei Române (1993).

Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi cu o capacitate de muncă şi tenacitate ieşite din comun, tânărul cercetător s-a afirmat într-un timp scurt prin rezultate ştiinţifice remarcabile, devenind unul din liderii proeminenţi ai elitei ştiinţifice şi culturale din fosta RSS Moldovenească. Astfel, în perioada anilor 1957-1976 devine consecutiv doctor în istorie (1966) şi doctor habilitat în istorie (1979), parcurgând în aceiaşi ani calea de la cercetător ştiinţific inferior la aceea de cercetător ştiinţific superior şi secretar ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. (1957-1976)[5].

Concomitent cu activitatea de cercetare, istoricul Alexandru Moşanu a parcurs şi o impresionantă carieră didactică, evoluând consecutiv de la postura de lector universitar la cea de conferenţiar, iar din 1986 devenind profesor la Catedra de istorie modernă şi contemporană a Universităţii de Stat din Chişinău, culminând cu alegerea sa în funcţia de decan al Facultăţii de Istorie a aceleiaşi instituţii superioare de învăţământ (1989-1990). În postura de profesor universitar, a sfidat direct şi în repetate rânduri temutul Comitet al Securităţii de Stat din R.S.S. Moldovenească, promovând încă din anii ’80 ai secolului al XX-lea, într-o formă slab deghizată, cursul de Istorie a Românilor, fapt prin care şi-a câştigat o faimă şi un respect deosebit în rândurile studenţilor, astfel încât cursurile sale şi discuţiile asupra conţinutului acestora începeau cu mult înainte de cunoştinţa propriu-zisă cu Profesorul Moşanu. Prin întreaga sa activitate didactico-profesorală, Alexandru Moşanu a contribuit la formarea unei noi generaţii de istorici care, în condiţiile declanşării amplei Mişcări de Renaştere şi de Eliberare Naţională din a doua jumătate a anilor ’80, au afirmat o nouă viziune asupra istoriei naţionale, eliberată de dogmele ideologiei comuniste şi întemeiată exclusiv pe normele şi valorile ştiinţei istorice din lumea contemporană.

Aşa cum restructurarea iniţiată de liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, în primăvara anului 1985 a avut ca efect declanşarea unei ample Mişcări de Renaştere şi de Eliberare Naţională în fosta R.S.S. Moldovenească, istoricul Alexandru Moşanu s-a implicat plenar inclusiv în viaţa politică, devenind unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova, iar, după alegerile parlamentare din 1990 fiind ales în înalta şi responsabila funcţie de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al Moldovei (Parlamentului Republicii Moldova), calitate în care va proclama, la 27 august 1991, după un puci comunist eşuat, independenţa Republicii Moldova. Momentul culminant al şedinţei extraordinare a Parlamentului Republicii Moldova din acea istorică zi a fost citirea de către preşedintele Parlamentului, prof. Alexandru Moşanu, a textului Declaraţiei de Independenţă şi votarea nominală a documentului de către cei 277 de deputaţi prezenţi în sală[6].

Chiar dacă din cei 11 ani de activitate parlamentară, Alexandru Moşanu s-a aflat efectiv la putere doar circa 4 ani, împreună cu tovarăşii săi de idei, restul timpului activând în opoziţie, contribuţia sa a fost decisivă la elaborarea şi adoptarea unor acte legislative extrem de importante, privind redenumirea Sovietului Suprem al R.S.S.M. în Parlament, adoptarea Legii cu privire la Drapelul de Stat – Tricolorul, redenumirea R.S.S.M. în Republica Moldova, adoptarea unei noi Steme de Stat etc. Activitatea parlamentară a prof. Alexandru Moşanu s-a remarcat inclusiv prin faptul că a prezentat în forul legislativ de la Chişinău rapoarte în chestiunile privind Drapelul de Stat (27 aprilie 1990) şi Avizul Comisiei parlamentare pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord (23 iunie 1990)[7]. A fost, de asemenea, preşedinte al Comitetului organizatoric al primei Conferinţe internaţionale pe tema „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, din 26-28 iunie 1991, prezentând în cadrul acesteia raportul principal[8].

Activitatea politică a prof. Alexandru Moşanu a continuat cu aceeaşi eficienţă şi intensitate inclusiv după ce a fost constrâns să-şi prezinte demisia din funcţia de preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. Aflându-se în opoziţie faţă de guvernarea agrariană iar, ulterior, şi faţă de cea comunistă, a oferit opiniei publice veritabile lecţii de civism şi de verticalitate morală. Căci, aşa cum pe bună dreptate menționa Alexandru Moșanu, „la noi (în Republica Moldova.- n.n.), a fi în opoziţie, înseamnă să fii tratat de majoritari (agrarieni şi comunişti) drept duşman al ţării, al poporului. Cei din opoziţie sunt hăituiţi, discriminaţi şi ameninţaţi”[9]. În pofida tuturor dificultăţilor şi impedimentelor, în noua sa calitate de preşedinte al Congresului Intelectualităţii, prof. Alexandru Moşanu a fost ales în 1994 deputat în Parlamentul Republicii Moldova. A fost, de asemenea, vicepreşedinte al Partidului Forţelor Democratice (P.F.D.), iar după fuziunea acestei formaţiuni politice cu Partidul Social Liberal din 1 decembrie 2002, a exercitat funcţia de preşedinte de onoare al P.S.L., funcţie din care se va retrage în 2005. Chiar dacă a avut o carieră politică de succes, profesia de istoric a rămas o activitate constantă a prof. Alexandru Moșanu, ajutându-l, în momentele de vârf ale activităţii sale politice, să fie mai eficient, să se orienteze mai bine în conjunctura timpului respectiv şi să promoveze o linie politică fermă, care, aşa cum susţinea prof. Alexandru Moşanu, „dacă nu ar fi fost respinsă de adversarii majoritari, ne-ar fi ajutat să evităm criza acută în care ne aflăm şi în prezent”[10].

Aşadar, chiar dacă implicat plenar în viaţa politică din Republica Moldova, prof. Alexandru Moşanu a rămas fidel idealului său de istoric cultivat încă din tinereţe, menţinându-şi forma profesională prin cursurile speciale promovate în faţa studenţilor de la Universitatea de Stat din Moldova, ca şi prin analizele procesului istoriografic şi politic de după 1990, contribuţia sa în acest domeniu fiind una remarcabilă. Astfel, urmărind obiectivul orientării corecte a opiniei publice din Moldova Sovietică, care nu ajunsese, încă, la conştientizarea în masă a necesităţii studierii, inclusiv în ţinutul dintre Prut şi Nistru, a istoriei tuturor românilor, în anul 1989, graţie eforturilor unui grup de istorici decişi „să scoată la iveală neadevărurile legate de cercetarea tendenţioasă a trecutului„[11], au fost puse bazele Asociaţiei Istoricilor, primul ei preşedinte fiind ales dr. habilitat, prof. univ. Alexandru Moşanu, care şi-a propus ca direcţii prioritare de activitate cultivarea conştiinţei naţionale a populaţiei, asigurarea tranziţiei de la totalitarism la democraţie, de la sistemul imperial la libertatea naţională, de la minciuna ridicată la rangul de dogmă la adevărul ştiinţific şi istoric[12]. Manifestându-se drept una din cele mai active organizaţii în planul emancipării naţionale, alături de Cenaclul „Alexei Mateevici” şi de Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării[13], Asociaţia Istoricilor a avut marele merit de a fi pronunţat public şi răspicat, pentru prima dată de la 1944 încoace, că timp de zeci de ani, ştiinţa istorică din Moldova Sovietică „a fost o unealtă a puterii politice, a celor indiferenţi faţă de imperativele actuale ale progresului social şi care se fac a uita că sarcina istoriei constă în a servi numai adevărul”, că „fiind văduvită de temeinice suporturi morale şi ştiinţifice, conştiinţa istorică a poporului a avut de suferit deformări catastrofale[14].

Graţie constituirii şi activităţii desfăşurate de Asociaţia Istoricilor în acea perioadă, s-a putut constata că manualele de istorie reflectau întru totul starea ştiinţei academice, deoarece, aşa cum menţiona un grup de autori ai noii Concepţii de instruire istorică în şcoala naţională din Moldova, „cursul de istorie a U.R.S.S. nu constituie adevărata istorie a popoarelor ţării, iar cel al istoriei Moldovei mizează pe relaţiile moldo-ruso-ucrainene”[15]. În consecinţă, în şcoala naţională urmau a fi introduse două cursuri de bază: istoria universală şi cea naţională, atribuindu-li-se un rol principal printre disciplinile umanistice, în timp ce istoria URSS nu a mai fost studiată ca obiect aparte[16].

Un alt moment important în crearea condiţiilor necesare afirmării istoriografiei naţionale l-a constituit formarea, din iniţiativa prof. Alexandru Moşanu, a trei laboratoare ştiinţifice pe lângă Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, urmărind obiectivul „eliberării cercetării şi predării istoriei de dogme şi falsuri, spre a o îndrepta spre adevărul sacru al trecutului poporului nostru”[17]. Un rol la fel de important în restabilirea funcţiilor sociale ale istoriei, ca element fundamental al memoriei colective şi al culturii spirituale a societăţii în ansamblu, a aparţinut revistei de istorie şi ştiinţe sociale „Cugetul”, primul număr al căreia a apărut în 1990. Prefaţând acel număr de debut, profesorul Alexandru Moşanu menţiona că apariţia revistei respective constituie un rezultat al amplei şi viguroasei mişcări populare pentru restabilirea adevărului privind trecutul nostru istoric, împotriva falsificărilor grosolane la care a fost supusă istoria moldovenilor[18].

În opinia prof. Alexandru Moşanu, în centrul atenţiei colectivului redacţional al revistei „Cugetul” urma să se plaseze răspunsul la întrebările: „Care ne este obârşia şi vatra strămoşească, care este deosebirea dintre moldoveni, munteni şi transilvăneni, care ne-au fost vecinii şi în ce relaţii ne-am aflat cu ei”, deoarece aceste probleme anume „au fost tratate de istoriografia sovietică, inclusiv de cea de la Chişinău, în mod tendenţios, unilateral, în spirit antiromânesc”[19]. Specialiştii, mai menţiona prof. Alexandru Moşanu, care pun mai presus de orice adevărul şi vor să slujească poporul, se vor sprijini în continuare pe aprecierea evenimentelor din 1812, 1917-1918, 1918-1940 şi a celor determinate de ele, de Avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSSM pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord[20].

Acelaşi număr al revistei „Cugetul” conţinea, în premieră, o nouă concepţie a instruirii istorice în şcoala naţională din Moldova, elaborată de un grup de specialişti compus din prof. Alexandru Moşanu, dr. V. Bâcu, V. Hâncu, B. Volosatâi şi G. Caravai. Concepţia respectivă propunea o viziune calitativ nouă asupra structurii instruirii istorice în şcoala naţională din Moldova, axată pe principiile cultivării valorilor general-umane în cadrul diversităţii programelor de instruire[21]. În fine, nu însă şi în ultimul rând, profesorul Alexandru Moşanu a fost fondatorul şi primul redactor-şef al prestigioasei reviste de istorie şi cultură „Destin Românesc”, care şi-a propus, chiar de la lansarea respectivei publicaţii, nobila misiune de a reflecta problemele fundamentale ale istoriei şi culturii românilor, punând accentul îndeosebi pe tema magistrală a unităţii de neam. Prefaţând primul număr şi formulând, în numele colectivului redacţional, obiectivul de bază al noii reviste, prof. Alexandru Moşanu îşi exprima speranţa că, „prin publicarea materialelor privind originea etnogenezei poporului român, unitatea de limbă, tradiţii, cultură, credinţă, legăturile dintre ţările româneşti şi provinciile ocupate de imperiile vecine, lupta pentru unitatea lor politică şi reîntregire să contribuie la renaşterea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti”[22], – obiectiv nobil, urmărit cu perseverenţă şi tenacitate de-a lungul întregii existenţe a prestigioasei publicaţii.

În amintirea actualelor și viitoarelor generații, istoricul și omul politic Alexandru Moșanu va rămâne pilonul de granit al Rezistenţei basarabene, arhitectul Mişcării de Renaştere şi de Eliberare Naţională, ca şi autorul de facto al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, confirmând integral cuvintele marelui cronicar Miron Costin: „Nasc şi la Moldova Oameni”! Dacă este adevărat că regimul totalitar comunist impus Basarabiei la finele celui de-al Doilea Război Mondial s-a menţinut la putere prin recurgerea sistematică la crime, teroare şi represiune, la fel de adevărat rămâne şi faptul că, graţie implicării cu talent şi dăruire în ampla Mişcare de Renaştere şi de Eliberare Naţională a unor personalităţi de statura morală a Profesorului Alexandru Moşanu, „au fost sparte zidurile imperiului răului şi am obţinut libertatea mult râvnită”[23]. Pentru realizarea integrală a idealului generaţiei celor care au proclamat Independenţa Republicii Moldova, – în rândul căreia istoricul şi omul politic Alexandru Moşanu ocupă un loc de frunte, – rămâne ca populaţia în ansamblul ei să-şi gestioneze cât mai eficient drepturile şi libertăţile câştigate.

Adio, Profesor Alexandru Moșanu!
Dumnezeu să vă aibă în pază!

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4554-alexandru-mosanu-pilonul-de-granit-al-rezistentei-in-memoriam.html

––––––––––––––––––
[1] Dicţionar de Istorie. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 268.
[2] Sergiu Musteaţă, Un interviu cu Alexandru Moşanu, în „Destin românesc”, An. XI, nr. 3-4 (43-44), 2004, p. 7.
[3] Ibidem, p. 8.
[4] А.К. Мошану. Рабочее и социалистическое движение в Румынии (1907-1914 гг.). Кишинев: «Штиинца», 1974. 363с.; А.К. Мошану. Социалистическое движение в Румынии (середина 70-х – начало 90-х гг. XIX в.). Кишинев: «Штиинца», 1977. 272с.
[5] Dicţionar de Istorie. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 268.
[6] Interviu cu Alexandru Moşanu, preşedintele Parlamentului Republicii Moldova (1990-1993), în „Caiete de Istorie”, an. I, nr. 1, noiembrie 2001, p. 10-11.
[7] Gheorghe E. Cojocaru, Ieşirea din URSS. Republica Moldova. Dezbateri parlamentare (1990-1991): Culegere de documente, Bucureşti, ISPRI, 2011.
[8] Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Raportul prezentat de Alexandru Moşanu, doctor, profesor, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, 26 iunie 1991, în Crestomaţie la istoria românilor (1917-1992). Alc.: M. Cernenco, A. Petrencu, I. Şişcanu, Editura Universitas, Chişinău, 1993, p. 249-273; Dr. prof. Alexandru Moşanu, Basarabia sau jocul nefast al istoriei, în „Terra Moldaviae”, nr. 1, 1993, p. 7-19.
[9] Sergiu Musteaţă, Un interviu cu Alexandru Moşanu, în „Destin românesc”, An. XI, nr. 3-4 (43-44), 2004, p. 9.
[10] Ibidem, p. 7.
[11] Alexandru Moşanu, Perspectivele istoriei naţionale în învăţământ, în „Cugetul”, nr. 1, 1990, p. 3.
[12] Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova. Raport de activitate (1998-1999). Alcătuitori: A. Petrencu, dr. hab., prof. univ., Pavel Parasca, dr. hab., prof. univ., Ion Negrei, redactorul-şef al revistei „Cugetul”, Editura „Prut Internaţional”, Chişinău, 2000, p. 7-8.
[13] Alexandru Moşanu, Desprinderea de Imperiul sovietic, în „Destin românesc”, Serie nouă, An. V (XVI), nr. 1 (65), 2010, p. 8-9.
[14] Cf. Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2001, p. 112.
[15] „Cugetul”, nr. 1, 1990, p. 54-55.
[16] Ibidem, p. 55; Nicolae Enciu, Ştiinţa istorică academică din Republica Moldova: starea actuală şi perspectivele studiilor de istorie contemporană, în „Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 3-4 (87-88), iulie-decembrie 2011, p. 192.
[17] Basarabia prin vocile ei. Interviuri realizate de dr. Elena Siupiur de la Institutul de Studii Sud-Est Europene (octombrie-decembrie 1991), Editura „Anima”, Bucureşti, 1992, p. 21.
[18] Alexandru Moşanu, Perspectivele istoriei naţionale în învăţământ, în „Cugetul”, nr. 1, 1990, p. 3.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 5.
[21] A. Moşanu, V. Bâcu, V. Hâncu, B. Volosatâi, G. Caravai, Concepţia instruirii istorice în şcoala naţională din Moldova, în „Cugetul”, nr. 1, 1990, p. 54-55.
[22] Alexandru Moşanu, Argument, în „Destin românesc” (Chişinău-Bucureşti), nr. 1, 1994, p. III.
[23]
www.adevarul.ro/international/Alexandru_Mosanu_primul_presedinte_al_Parlamentului_din_republica_moldova_Europa_vrea_de_la_Moldova_mai_mult_decat_vrem_noi_0_524947990.html
(16 iunie 2012, 12.52).

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

LA BIBLIOTECA CENTRALĂ RĂSUNĂ COLINDE DE CRĂCIUN…

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, UN FILM DE COLECȚIE | Lasă un comentariu

B.P. HAŞDEU: DIMENSIUNI PRIVIND ROLUL PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE

B.P. HAŞDEU: DIMENSIUNI PRIVIND ROLUL PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE

În lucrarea „Istoria critică a românilor” B.P. Haşdeu, referindu-se la selecţia naturală şi la cea providenţială accentuează că aceasta activează atît în beneficiul neamului românesc, cât şi a marilor personalităţi istorice şi drept punct iniţial în cercetarea istoriei este principiul holist, iar temelie pentru investigaţii de caracter istoric, pentru analiza unor fapte şi personalităţi istorice este evidenţiată teoria evoluţionistă stadială privind progresul popoarelor în istorie. B.P.Haşdeu evidenţiază anumite stadii acestea fiind puse în corespondenţă cu acele trepte pe care le parcurge în viaţă, activitatea şi istoria personală un individ concret. În acest context B.P.Haşdeu accentuează rolul deosebit pe care-l îndeplineşte personalitatea în istorie. El este convins de faptul că o personalitate istorică fiind omul „timpului şi al locului”, al epocii respective are o misiune nobilă – să contribuie la progresul societăţii. Anume din această cauză, credem noi, el idealizează trecutul, idealizează faptele unor personalităţi istorice a unor domnitori, a imaginii lor legendare. Astfel trecutul istoric este înnobilat şi prezentat în contextul unor virtuţi determinante. Putem presupune că prin utilizarea acestor procedee B.P. Haşdeu prevede anumite dimensiuni de progres social, dar şi de reflectare a continuităţii legităţii istorice. Astfel problema gloriei, a idealizării trecutului istoric capătă noi dimensiuni conceptuale în interpretarea lui B.P. Haşdeu. Este semnificativ şi faptul că filosoful nu a pătruns profund  şi multiaspectual în esenţa problemei respective că personalitatea istorică trebuie să corespundă unor anumite criterii, unor anumite cerinţe şi chiar destul de pronunţate în anumite condiţii. În realitate evenimentele istorice sau fenomenele istorice concrete coordonează într-un anumit mod activitatea unei sau altei personalităţi şi determină conţinutul activităţii lor în contextul unor condiţii istorice concrete.

Mai mulţi istoricieni şi filosofi susţin, afirmă şi demonstrează ca o personalitate istorică trebuie să posede un intelect deosebit, o voinţă de fier, să vadă mai departe decît masele populare să fie determinată în acţiunile sale, să fie în stare să prevadă consecinţele unor acţiuni, să orienteze activitatea deseori inconştientă a maselor într-o direcţie conştientă.

Referitor la concepţiile lui B.P.Haşdeu în problema rolului personalităţii în istorie ţinem să accentuăm că el se situează pe poziţii romantice.

El recunoaşte faptul concludent că în istorie există şi activează atît oameni superiori, cât şi popoare superioare, atât personalităţi marcante, cât şi popoare alese. Şi unii şi alţii există în virtutea  „selecţiunii providenţiale” care într-un anumit mod acceptă liberul arbitru şi responsabilitatea morală a personalităţii. Importantă este deducţia lui B.P. Haşdeu că superioritatea, calităţile deosebite sau virtuţile personalităţilor istorice şi ale popoarelor se obţin prin muncă asiduă, prin eforturi de prosperare, prin activităţi sociale permanente.

Concomitent, B.P. Haşdeu tinde să expună evenimentele şi faptele istorice în spiritul adevărului, considerînd că „pe tărâmul ştiinţific, în viitor ca şi până acum, nu ne vom sili niciodată a spune purul adevăr, fie el plăcut sau urît, mai presus de orice veleitate romantică”. Şi deşi se afirma ca B.P. Haşdeu a avut în mână „facla criticii” totuşi el a comis şi devieri „uneori chiar destul de pronunţate de la adevărul istoric”. B.P. Haşdeu insistă ca „politica unui stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii” – inclusiv în problema rolului personalităţilor în istorie.

Dar anume această orientare romantică îl îndepărtează de adevărul istoric. Astfel filosoful situînd pe prim plan anumite personalităţi şi exagerînd cu mult faptele lor istorice în realitate deviază de la conceperea firească a dezvoltării şi se situează de asupra legităţii istorice. Şi drept exemplu este Ion Vodă cel Cumplit care a domnit între anii 1572-1574, însă care este descris într-un stil foarte exagerat (idealizat).

În primul rînd Ion-Vodă cel Cumplit este prezentat ca fiind superior unor mari regi şi împăraţi.

În rîndul al doilea el este prezentat ca un mare administrator, om politic înţelept şi mare general, fiind şi „singurul om din toată Europa carele ghici secretul democraţiei”, şi „carele merită coroana”. În realitate Haşdeu descrie faptele şi acţiunile administrative ale lui Ion-Vodă fără nici un suport documentar, atribuindu-i acestuia calităţi şi aptitudini deosebite pe care de fapt nu le poseda în mod real..

În opera sa B.P. Haşdeu manifestă un interes deosebit faţă de traseul istoric, faţă de faptele glorioase ale strămoşilor noştri. El este convins de faptul că personalităţile proieminente, oamenii de geniu îndeplinesc un rol deosebit în istorie. În acelaşi timp pentru el nu este determinantă imaginea obiectivă a istoriei, întrucît procesul istoric este călăuzit de factorii subiectivi care intervin în conţinutul şi desfăşurarea evenimentelor şi proceselor istorice. Anume de aceea el promovează în opera sa viziuni în problema omului de geniu: Astfel referindu-se la Heliade el scrie că acesta „nu era poet, nu era filosof, nu era istoric; dar totuşi era un om de geniu. Geniul nu ştie, nu vede, ci brodeşte. Dacă geniul a învăţat multă carte, el poate să controleze, să verifice şi să rectifice ghicitura, o ghicitură necontrolată, neverificată, nerectificată, adesea o singură picătură de adevăr într-o mulţime de greşeli. Acea picătură însă merită de a fi semnalată, după cum merită a se scoate dintr-o movilă de nisip o foiţă de aur. Bătrînul Asachi, pe care unii îl compară cu Heliade, era învăţat, foarte învăţat, dobă de ştiinţă şi de artă totodată, mai vorbind zece limbi – dar Asachi nu avea nici o scînteie de geniu: de la dînsul nu va rămînea nemic”. Această apreciere a lui Asachi poate fi calificată ca una pur individuală şi limitată în timp şi spaţiu, întrucât meritele oricărei personalităţi în mare măsură le determina necesitatea istorică şi faptele reale săvârşite în raport cu evenimentele precedente. Dar anume în aşa mod, detaşându-te de subiectivism poţi accepta subiectivismul ca o realitate firească şi demnă de urmat în deducţii şi generalizări nefondate.

B.P. Haşdeu conchide că orice popor are menire şi este în stare să îndeplinească un anumit rol în istorie în unele circumstanţe chiar destul de important, iar mărimea acestui popor nu poate fi un criteriu determinant. Şi orice popor, mare sau mic, poate da naştere unei personalităţi marcante, unui geniu, care datorită aptitudinilor sale excepţionale poate influenţa mersul istoriei universale: Astfel în viziunea lui B.P. Haşdeu evenimentele şi fenomenele istorice de anvergură sunt determinate nemijlocit de faptele şi destinul marilor personalităţi istorice deşi sunt admise şi interpretări contradictorii.

Astfel B.P. Haşdeu exprimă şi idei conform cărora nu este acceptată teza referitor la absolutizarea subiectivului în analiza faptelor şi evenimentelor istorice. De fapt prin această deducţie  se are în vedere transformarea nejustificată a istoriei reale numai în descrierea elogioasă a biografiei anumitor personalităţi, şi în special a unor mari demnitari. Şi filosoful menţionează că „Analele şi actele oficiale se scriu la noi în genere de către boieri sau prin influenţa imediată a boierilor, încât rareori se poate găsi în ele cîte un detaliu relativ la popor, asemănîndu-se cu o picătură plebeliană, aruncată în treacăt într-un ocean aristocratic, astfel încît un lector superficial ar fi în stare a-şi închipui, cum că toată România de altă dată ar fi fost compusă simplu numai din logofeţi, din vornici sau din spătari”.

Considerăm că această viziune a lui B.P. Haşdeu poate fi acceptată doar parţial. Pe de o parte este ştiut faptul istoric real că mai mulţi domnitori aveau „scriitori sau poeţi de curte”, care descriau în culori trandafirii viaţa şi activitatea acestora. Dar au fost şi boieri-cărturari care descriau obiectiv evenimentele istorice şi faptele domnitorilor (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), deşi admiteau şi ei un anumit subiectivism. Pe de altă parte, reprezentanţii „poporului oropsit” care crea bunurile materiale şi spirituale neavînd pregătirea intelectuală respectivă nu corespundeau nivelului de creaţie. B.P. Haşdeu chiar afirmă cu toată certitudinea că un scriitor adevărat scrie istoria pământului şi a poporului, şi nu istoria domnitorilor. Da, într-adevăr pe prim plan este poporul (B.P. Haşdeu) dar şi domnitorii şi demnitarii de asemenea sunt membrii societăţii respective. Altceva că viaţa şi activitatea acestora trebuie descrisă în mod obiectiv, conform faptelor săvârşite.

În „Istoria critică a românilor” filosoful scria „După cum un singur geniu împinge înainte un popor întreg, tot astfel un singur popor, o singură ginte împinge înainte umanitatea”.[1] În aşa mod este argumentată teza privind corelaţia  personalitate marcantă – popor şi concomitent este accentuată situaţia determinantă a personalităţii în procesul istoric mai ales în condiţiile unor activităţi orientate la progresul real al societăţii.

Din mersul obiectiv al istoriei deducem că faptele şi acţiunile personalităţilor marcante, modul lor de a cugeta  exprimă problemele cu care se confruntă poporul în evoluţia lui istorică în epoca respectivă şi în corespundere nemijlocită cu cerinţele fundamentale ale acesteia. B.P. Haşdeu este aproape de ideea că personalitatea istorică, adevăratul ei rol se manifestă în condiţiile în care faptele acesteia corespund necesităţii istorice. Şi drept confirmare este concluzia că o personalitate cu adevărat marcantă dispune de intelect, de „aptitudinea de a ghici voinţa colectivă, mărginindu-se apoi a o personifica, încât în realitate nimeni nu e mai sclav: un simplu instrument al secolului, al naţiunii, al omenirii”.[2]

În contextul viziunii sale romantice B.P. Haşdeu descrie trecutul istoric prin faptele măreţe ale domnitorului, prin caracterul legendar al conţinutului evenimentelor istorice la care participă şi pe care le guvernează. Iar pentru istorie este important, atît perspectiva, cât şi coloritul faptelor cu adevărat autentice. Şi deşi B.P. Haşdeu nu întotdeauna pătrunde în esenţa adevăratelor cauze care influenţează şi orientează procesul istoric respectiv, totuşi el acceptă în mod specific teza referitor la corelaţia personalitate istorică – necesitate istorică – popor. Din această corelaţie rezultă că „o adevărată capacitate nu poate fi personală, ci este eminamente colectivă, ea cată să fie o putere reprezentativă în toată vigoarea cuvîntului, după cum o numea americanul Emerson. Ea se pune totdeauna în cea mai strînsă armonie cu necesitatea secolului său şi a naţiunii sale; mai pe scurt, ea este servă, în loc de a fi doamnă”.[3]

Prin urmare personalitatea proieminentă (omul de geniu) este situat în nişte circumstanţe care-l obligă să fie în serviciul poporului. Şi acest popor din sînul căreia se naşte apare personalitatea proeminentă este în mare suferinţă sau este un „popor oropsit”. Dar anume acest popor, numit şi „oropsit” este creatorul, dar şi apărătorul cel mai fidel al bunurilor materiale şi spirituale ale societăţii. În aşa mod în societate se stabileşte o anumită corelaţie dinamică între oamenii de geniu şi popor şi care prevede ca „un individ poate să poruncească societăţii numai întru cât societatea porunceşte individului ca el să-i poruncească”.[4] Astfel în cazul cînd personalitatea istorică cunoaşte cu adevărat problemele social-economice ale poporului şi contribuie în măsură cuvenită la soluţionarea acestora numai în aceste circumstanţe obiective e posibilă afirmarea istorică reală.

Remarcăm şi faptul concludent că personalităţile istorice prin calităţile personale sunt în stare să influenţeze şi asupra naturii. Iar în cazul cînd apare o idee de valoare concomitent apare şi o doctrină care influenţează adevăratul parcurs al istoriei.

Şi B.P. Hşadeu concluzionează că personalităţile marcante activează totuşi în acest parcurs conform unei necesităţi istorice şi în corespundere cu epoca şi cu locul concret, dar şi în virtutea evenimentelor respective care în ultima instanţă admit o  interacţiune a factorilor naturali-sociali din conţinutul cărora şi rezultă evoluţia permanentă a istoriei.

Dumitru CĂLDARE, conf.univ., dr., hab, USM

Bibliografie:

  1. Haşdeu B.P. Istoria critică a românilor. B., Editura Minerva, 1984.
  2. Haşdeu B.P. Scrieri alese. V.2. Chişinău, Literatura artistică, 1988.

[1] Haşdeu B.P. Istoria critică a românilor. B., Editura Minerva, 1984, p.539.

[2] Haşdeu B.P. Scrieri alese. V.2. Chişinău, Literatura artistică, 1988, p.300.

[3] B.P. Haşdeu. Scrieri alese vol.2. Chişinău. Literatura artistică, 1988, p.310

[4] Ibidem, p.310

NOTĂ: Comunicarea respectivă a fost sonorizată de autor în cadrul Conferinţei Ştiinţifice „B.P.Hasdeu- celebru savant şi enciclopedist” la 20 octombrie 2017 la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu”

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., HASDEU ÎN ENCICLOPEDIILE LUMII, OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE | Lasă un comentariu

SĂPTĂMÂNA ȘTIINȚEI LA BIBLIOTECĂ: BOGDAN PETRICEICU HASDEU- CELEBRU OM DE ȘTIINȚĂ

BOGDAN PETRICEICU HASDEU- CELEBRU OM DE ȘTIINȚĂ

Şirul personalităţilor marcante care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei istorice, filologiei, eniclopedismului în spaţiul românesc este destul de mare, în pofida a acestui lucru până în prezent nu totdeauna s-a reuşit a se realiza o cunoaştere exhaustivă a locului şi rolului pe care l-au jucat acestea de-a lungul activităţii lor şi efectele pentru posteritate. Printre acestea se enumeră şi Bogdan Petriceicu-Hasdeu, apreciat de Mircea Eliade drept „Geniu de înspăimântătoare vastitate” care „şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o poate îngădui.”
Bogdan Petriceicu-Hasdeu, a fost şi rămâne în atenţia mediului de cercetare, atât din perspectiva operei sale complexe fie ia filologică, fie istorică, publicistică, sau cea de pe tarămul administrativ. Pentru a înţelege evoluţia sa este necesar de a remarca că de viaţa şi activitatea marelui savant s-au preocupat numeroşi cercetători atât din România, cât şi din Republica Moldova, din diverse domenii istorie, filologie, filosofie etc. care au căutat să elucideze divere aspecte de la opera sa istorică şi filologică, până la trăirile sale interioare în plan de gândire filosofică. Este greu de a înşirui numele celor preocupaţi de viaţa şi activitatea sa, dar totuşi este cazul de a semnala aici câte va nume de ultimă oră care prin cercetările ce le efectuiază aduc în continuu noi date mai puţin cunoscute despre această persoanlitate, amintim aici pe Gheorghe Bobână, Pavel Balmuș, Liliana Rotaru, Adina Berciu-Drăghicescu, Diego Ciobotaru care au realizat interesante studii care pot servi ca referinţă pentru înţelegerea acestuia, contextului în care a activat şi a creat.

Nevoia de a pune în lumină „faptele străbunilor” l-a îndemnat pe B.P. Hasdeu să publice reproduceri de vechi tipărituri străine, care interesau istoria naţională, printre care şi Călătoriile în răsărit ale lui Iohann Schiltberger , care nu putuse fi valorificate de istoriografia română precedentă, etc.
Hasdeu nu s-a limitat numai la izvorul scris. Pentru că istoria era „cea mai grea dintre ştiinţe”, l-a restabilirea ei concurau şi alte tipuri izvoare. Alături de acele „opuri scrise”, istoricul punea „rămăşiţele monumentale”, „zdrobiturile istoriei”, „ţăndurile rămase” – este vorba despre izvorul material – monumentele arheologice. Arheologia este ştiinţa care procură -„strânge şi răstălmăceşte” izvoare pentru istorie, pentru că şi istoria şi arheologia au acelaşi obiect, chiar dacă „eterogene sunt metodele lor”. Şi dacă „arheologia poate fiinţa fără istorie, istoria fără arheologie – niciodată, de nu doară o istorie de tot contimporeană” . O altă specie de izvoare îi procura lui B.P. Hasdeu – Numismatica , alta Iconica . Altă categorie de izvoare era etnologia şi folclorul , pentru că „totalitatea ştiinţelor omeneşti îşi au rădăcina în popor”, iar istoricul „fie oricât de ştiinţific, e silit să culeagă legendele cu cari explică ceea ce n-ar putut explica cu documente” .
Lucian Boia comparând efortul documentologic al lui B.P. Hasdeu şi al reprezentanţilor şcolii critice româneşti, scria că cei din urmă „au înţeles documentaţia istorică mult mai îngust decât B.P. Hasdeu limitându-se în genere la mărturiile scrise” . Dar protagoniştii şcolii critice nu s-au limitat strict la documentul scris, ci au avut în vedere şi alte surse: datele etnologiei, ale folclorului, lingvisticii, ale arheologiei, etc., or nu se puteau detaşa de exigenţele disciplinei, iar tendinţa de a restitui perfect trecutul impunea un apel tot mai stăruitor la serviciile altor discipline . Din această perspectivă istoriografică putem să-l numim pe B.P. Hasdeu precursorul şcolii critice, or iluzia de a ajunge la o istorie perfectă, de a scientiza domeniul pe baza, mai întâi de toate, a izvorului istoric şi apoi prin concursul altor discipline de la el vine în istoriografia critică.
După părerea noastră, clasificare izvoarelor propusă în Arhiva Istorică a României este una în conformitate cu stilul şi cerinţele epocii, pe care B.P. Hasdeu dacă ar fi dezvoltat-o, ar fi contribuit şi mai mult la elaborarea instrumentarului istoriografic, dar mai ales la apropierea de realizarea dezideratului de a scrie o istorie „ideală”, deziderat ce l-a lăsat moştenire şcolii critice. În AIR B.P. Hasdeu n-a întreprins o clasificare a izvoarelor pentru dezvoltarea teoriei despre izvoare, chiar dacă căutarea şi publicarea documentelor istorice devenise o constantă a activităţii sale. Clasificarea prezentată de noi mai sus a fost elaborată de B.P. Hasdeu pentru facilitarea muncii sale, proiectului său fantastic – editarea „tuturor documentelor” privitoare la istoria românilor şi înlesnirea accesului cercetătorilor români şi străini la ele.
Ultima, şi după părerea noastră cea mai teoretizată clasificare a izvoarelor istorice este prezentată de B.P. Hasdeu în Istoria critică a Românilor. Prefaţa la volumul al II-lea al Istoriei critice este mai curând o digresiune în filosofia istoriei, o argumentare a lucrării şi „verităţii” concepţiilor despre istorie, dar în această Prefaţă B.P. Hasdeu prezintă o clasificare a izvoarelor la care a apelat în elaborarea respectivului volum. Astfel istoricul nostru şi-a întemeiat scrierea pe patru „specii de fântâne” – a)” texturile”, b) „ştiinţa naturală”, c) „filologia” şi d) „economia politică” .
Pentru că această Prefaţă este una de filosofie a istoriei, după cum am menţionat, B.P. Hasdeu se limitează la enumerarea categoriilor de izvoare „fără cari este imposibil a fi cineva istoric în secolul XIX”, şi o analiză, o concretizare a fiecărei specii de izvoare nu va urma. Considerăm oportună aici o „descifrare” a clasificării propuse de B.P. Hasdeu, nu numai în baza ICR, dar şi altor lucrări istorice, dar şi de filologie sau lingvistică, or în întreaga sa activitate de istoric B.P.Hasdeu le-a folosit, aplicând cunoştinţele sale erudite din domeniile pe care le poseda.. Nu ne vom opri la prima „specie de fântâne” – „texturile”, or este evident că B.P. Hasdeu avea în vedere aici documentele scrise, la care s-a referit şi în Arhiva Istorică a României. Cea de-a doua categorie de izvoare „ştiinţa naturală” cuprinde probabil „acea doză burgheză de ştiinţă” fără de care nu poate fi cineva nu numai istoric, dar în general om de ştiinţă. Istoria trebuia să cuprindă – o spunea în Prefaţa Arhivei Istorice a României, toate aspectele vieţii unui popor: politic, social, juridic, administrativ, militar, comercial, geografic, topografic, cronologic, lingvistic, biografic, heraldic, etnografic, literar, artistic. Astfel nici istoricul, nici naturalistul, nici economistul, matematicianul, lingvistul sau filosoful, „nici o specialitate nu se mai poate baricada în propria sferă – scria B.P. Hasdeu – fără a fi silită să ea mereu câte ceva de la toate celelalte, şi să le dea la rândul său, lumină pentru lumină” . Istoricul considera că alianţa „ştiinţelor naturii” cu „ştiinţele spiritului” va exercita asupra lor „cea mai fericită acţiune reciprocă” – ştiinţele matematice vor căpăta prin această colaborare „nişte vederi mai sintetice”, iar ştiinţele „morale şi politice” prin contact cu cele exacte „au dobândit […] o apucătură mai analitică”. Îşi va proba această aserţiune teoretică în studiile sale, de exemplu în Filosofia portretului lui Ţepeş. Printr-un studiu de iconografie asupra portretului lui acestui domn, demonstrează „în ce mod o ştiinţă curat naturală, ca fiziognomia, poate servi şi e chiar neapărată pentru o ştiinţă curat arheologică: iconografia” . Astfel „istoricul consultă pe geolog”, acest la rândul lui „întreabă pe medic”, iar toţi trei sunt „împinşi uneori[…] a mai alerga şi la sfatul chimistului” . Un mod cu totul surprinzător de a înţelege încă în secolul al XIX-lea ceea ce astăzi numim legătura necesară între diferitele discipline umane.
A treia specie de izvoare, în ierarhia izvoarelor istorice este după B.P. Hasdeu – filologia. În Cursul de filologie comparativă ario-europeană, B.P. Hasdeu explică drumul său spre filologie prin istorie şi pentru istorie. Cercetarea filologică era de fapt numai mijlocul de a ajunge la istorie: „Limpezind perioadele cel mai vechi obscure din istoria română, mi s-a întâmplat adesea a da peste unele intervaluri atât de sterpe, încât nici un text, nici o rămăşiţă plastică nu putea să satisfacă frământările minţii mele. Atunci am recurs cu disperare la limbă,[…] şi pe dată se spărgea întunericul” . Limba i se părea lui B.P. Hasdeu o cheie în descoperirea istoriei naţionale, deoarece în ea s-au întruchipat motivele de viaţă ale unui popor, gândurile, moravurile şi obiceiurile seculare. În acelaşi timp limba a constituit şi elementul de rezistenţă al fiinţei naţionale în decursul istoriei, şi ar putea „…totalitatea lexică şi gramaticală a unei limbe […] să fie pentru un cugetător o necesară comoară de revelaţiuni asupra întregei dezvoltări a unei naţionalităţi în timp şi-n spaţiu” . Filologia comparativă este cea care poate să pătrundă în „sorgintea cea mai intimă, până unde nu pot pătrunde celelalte ştiinţe…” Este o teză hasdeueană de o mare valoare metodologică în descoperirea elementelor fundamentale ale vieţii istorice a unui popor, de care s-a folosit însuşi în cercetările sale, metodă care i-a procurat poate concluziile cele mai fertile şi fericite ale operei sale istorice şi filologice.
În studiul Perit-au dacii? B.P. Hasdeu a căutat prin filologie să găsească persistenţa dacică, căutând o origine dacă oricărui cuvânt căruia nu i se găsise până atunci. În ce priveşte problema continuităţii istorice a poporului român şi importanţa limbii ca document în această chestiune, reproducem crezul lui B.P. Hasdeu „noi persistăm a crede că studiul metodic al limbii române, în toate fazele ei şi după toate dialectele, limpezeşte şi nu va înceta de a limpezi această chestiune mai bine decât orice text curat istoric” . Şi originea agriculturii la români, şi originea viniculturii, şi a păstoriei, etc., tot prin studiile de filologie comparată le-a demonstrat. Considerăm că B.P. Hasdeu a exagerat mult şi a greşit, dar raţionamentul nu este greşit, nu trebuia însă generalizat. După apariţia Istoriei critice a Românilor B.P.Hasdeu s-a depărtat de studiile istorice, apropiindu-se mai mult de filologie.
Şi ultima „specie” de izvoare, menţionată de B.P.Hasdeu – economia politică. „Economia politică e cea mai nouă din ştiinţele aşa numite morale şi politice: soră mai mică cu istoria, cu filosofia şi jurisprudenţa; ea este ştiinţa viitorului”, iar „sub reportul obiectului –considera B.P. Hasdeu – adâncește „gospodăria” unei ţări […]cu ajutorul raţionamintelor” .
Astfel complexul celor patru „specii de fântâne” îi procurau lui B.P. Hasdeu necesarul pentru închegarea unei istorii „veridice” prin critică a poporului român, care de altfel a rămas neterminat ca şi multe alte întreprinderi ale lui Hasdeu. Oricine străbate publicaţiile periodice, editate de B.P. Hasdeu, va constata prezenţa masivă a „documentului”, mai vechi sau mai nou, alături de comentarii, ce denotă un efort de depăşire a unor complexe instalate în timp.
În ceea ce priveşte editarea izvoarelor scrise, şi aici B.P. Hasdeu a schiţat câteva norme regente, şi a propus o serie de „măsuri” pentru ca publicaţiile să prezinte garanţiile autenticităţii „pe care le cere critica ştiinţifică modernă”, pentru ca sursele să ajungă la cercetători netulburate, nesofisticate de intermediari şi nedeviate de exegeţi, pentru a permite o ancheta directă, „vie”, a izvoarelor capabile să participe la restituţie. În aceiaşi publicaţie a Călătoriilor în răsărit, în AIR, dar şi în adresările Ministerului Instrucţiunii Publice, cu diferite ocazii (dar mai ales pentru a convinge respectiva instanţă de a continua subvenţionarea Arhivei Istorice a României), B.P. Hasdeu a „cutezat” a expune „unele consideraţiuni”, trasează nişte reguli, stabileşte nişte standarde pentru alcătuirea unei colecţii de documente şi editarea documentului istoric în general, care pot servi drept model pentru toţi editorii:
– o colecţiune de documente trebuie să prezinte „un corp complet şi independinte”, adică să conţină – după B.P. Hasdeu, „documente relative la una şi aceiaşi cestiune istorică, dispuse în ordinea anilor”, si numai după ce aceste documente se vor epuiza, numai atunci să se abordeze „o altă cestiune”. Condiţia esenţială a editării „actelor cele mai vechi sau cele mai importante” este, în primul rînd, să se publice mai întâi integrale; dar nu numai in extensio, ci „să se reproducă totodată în facscimile”- fiecare dintre părţile documentului să se publice în fragmente succesive, în mai multe publicaţi.
– în al doilea rînd, B.P. Hasdeu atenţiona ca atunci când documentele se vor publica cu diferite caractere străine „precum cele chirilice, cele polone, şi chiar cele orientale”, să se urmeze regula „extremei exactităţi” . O ediţie de text trebuie să înfăţişeze cu fidelitate limba textului, iar în cazul în care există mai multe versiuni, acestea pot fi prezentate în paralel cu textul de bază. Rigurozitatea şi rigiditatea lui B.P. Hasdeu în acest sens este bine cunoscută .
– pentru că documentele care se referă la istoria românilor „sunt în limbile greacă, latină, ebraică, slavă ecleziastică, bulgară, sârbă, engleză, franceză, spaniolă, italiană, germană etc.”, altă normă a editării unui izvor istoric este „fiecare document va fi publicat în textul originar, tradus şi însoţit de un comentariu şi note, sau chiar, în unele cazuri, de articole explicative” . B.P. Hasdeu subliniază că „greșeală neiertată [a] unui arheograf” este „de a nu obşti o veche pomeninţă numai în tălmăcire” – să nu se publice alături de traducerea documentului însuşi izvorul în limba originalului, astfel viciindu-se cercetarea şi devenind imposibilă o critică externă a izvoarelor. Penzel nu publicase alături de traducerea Călătoriilor „însuşi graiul izvodului” făcând lucrarea „ascunsă de la ochii criticei”, astfel cercetând numai traducerea „suntem siliţi jurare in verba magistri” . De asemenea nu este iertat unui editor să publice documentele „numai în limba textului”, (vorbea în acest caz despre izvoarele slave „publicate în diferite colecţiuni locale”), pentru că ele, izvoarele, vor rămâne „cu totul necunoscute Românilor şi autorilor occidentali, ce s-au ocupat de istoria noastră naţională”. Nu toţi cercetătorii sunt cunoscători ai limbilor enumerate mai sus de B.P. Hasdeu, ba chiar şi „între slavi sunt foarte rari acei bărbaţi, care să poată înţelege toate limbile slave, şi în toate fazele dezvoltării lor lingvistice” .
– următoarea constantă normativă este datoria să se informeze eventualul cercetător despre „pravilele în care s-ar fi zămislit în traducerea sa” – este vorba despre regulile de traducere dintr-o limbă în alta a unui document care a parvenit dintr-o altă epocă istorică. „Vorba nemţească din sutele a 14 şi a 15 se deosebeşte neobicinuit de mult de acea din zilele noastre”- scria B.P. Hasdeu, iată de ce fiecare cuvânt trebuie cercetat „filologic şi tălmăcit, le texte en regarde”, altfel oricât n-ar cunoaşte un cercetător limba lui Göthe, nu va putea înţelege „codicele diplomatice şi legislative [ale]Germaniei[…] culegerile de vechile cântici şi poveşti nemţeşti” .
– pentru că o culegere de documente este după părerea lui B.P. Hasdeu ca „şi oricare altă colecţiune, ca un cabinet numizmatic, ca un erbariu, ca un muzeu…”, nu este suficient a aduna un număr cât mai mare de documente într-o ordine potrivită, dar este necesar „a arăta sensul şi importanţa obiectelor adunate” . Astfel o „îngrijire” principală a redactorului trebuie să fie „comentaţiunea documentelor supuse publicării”. Comentarea fiecărui document trebuie să se elaboreze după un anumit sistem, pentru economia spaţiului, în aşa mod încât să nu obţină la „o pagină de document […] 7 pagini de observaţiuni individuale !” Sistemul, pe care îl propunea B.P. Hasdeu în AIR se referea mai mult la documentele slave şi româneşti pe care avea de gând să le publice, dar ele după părerea noastră sînt general aplicabile. „Punctele cardinale” ale comentării documentelor sunt: a) cuvintele româneşti „rămăşiţele limbistice” din documentele slave să se tipărească cu „litere rărite”, pentru a atrage atenţia asupra lor, în primul rînd, şi în al doilea pentru ca un necunoscător al limbii slave să poată citi textul şi utiliza documentul „bazându-se pe un simplu indice tipografic, pe o distincţiune curat plastică”; b) noţiunile „asupra instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice străbune […] care cu anevoie s-ar putea culege de pe aiurea”, să se tipărească cu litere cursive, pentru a „înlesni în meditaţiunile” cercetătorului şi a-i indica, sau sugera „unde anume cată să-şi oprească şi să-şi concentre atenţiunea”; c) pasagiele etnografice” din documentele româneşti originale şi traduse să se tipărească cu „litere cursive”, iar prin „litere compacte”- toate numele proprii personale şi locale, din aceleaşi considerente ca şi în cazul a.
– orice culegere de documente, considera B.P. Hasdeu, trebuie să fie însoţite de „sumarele documentelor”, din a căror consultare cititorul-cercetător să capete o idee sintetică despre cuprinsul documentului: „… unde se găsesce, locul emanării, data lunaria şi anuaria, materia pe care e scris […] şi măsura documentului în centimetri, sau numărul rândurilor” .
– în ce priveşte publicarea izvoarelor narative, ele puteau fi publicate fie integral, fie să se reproducă din el „toate pasajele atingătoare de Români”, dar să se specifice: Biblioteca de unde a fost extras documentul, când a fost pentru prima dată publicat, câte ediţii are şi unde pot fi ele găsite .
– în continuare istoricul propune ca documentele incluse într-o culegere să se închege „într-un tot armonic”, printr-un unui sistem de indici, care ar fi făcut posibilă regăsirea cu uşurinţă a fiecărui text şi ar fi relevat principalele elemente de contribuţie efectivă în diverse domenii a izvoarelor fixând şi o axă cronologică întregii colecţii. În Arhiva Istorică a României B.P. Hasdeu şi-a proiectat un asemenea sistem: anexele proiectate urmau să se compună dintr-un a)„indice limbistic cu enumeraţiunea cuvintelor române din documentele slave”; b)„un indice onomastic, cu enumeraţiunea totoru numilor proprii, personale şi locale”; c) un „indice etnografic (index rerum), cu enumeraţiunea tuturor instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice”; d) şi un „indice cronologic, prin care se va corege neajunsul de a se publica documentele fără ordinea datelor”. Dar dintre toate aceste instrumente ajutătoare indispensabile consultării operative a colecţiei, redactorul Arhivei Istorice a României a reuşit să realizeze doar un „registru analitico-cronologic” al documentelor cuprinse în tomurile I-II .
În transcrierea textelor paleografice româno-slave se practică două metode – una paleografică si filologică şi alta istorică. Metoda istorică este folosită pentru prima dată în paleografia română de către B.P. Hasdeu, consideră cercetătorul Bogdan Damian P, deşi B.P. Hasdeu era contra ei, căci scria în Arhiva Istorică următoarele „în privinţa documentelor slave, care fac cea mai mare parte a acestei secţiuni, suntem siliţi de a urma exemplul lui Venelin, substituind lectura întreagă abreviaţiunilor şi supraliterelor, întrebuinţate în ortografia chirilică: ne scuză lipsa mijloacelor tipografice” . Însă este de precizat că în metoda istorică a lui Hasdeu nu intră desfacerea tacită a tuturor prescurtărilor, ele sunt redate prin abrevieri. La fel când abrevierea prin suprascriere a consoanei urmează în desfacerea şi completarea semivocalei, aceasta nu se completează. Dar în Cuvente den bătrîni B.P. Hasdeu foloseşte metoda filologică. Sistemul hasdeuean din Arhiva Istorică a României va fi folosit de Melchisedec, iar I. Bogdan căruia i s-a atribuit mult timp în istoriografia românească paternitatea metodei respective o va completa. Metoda de cercetare a lui B.P. Hasdeu va fi dezvoltată şi de P. P. Pănăitescu, şi însuşită de cei mai mulţi dintre catalografii şi editorii români ai textelor româno-slave .
Cu toate criticile care i s-au adus, astăzi este aproape unanim recunoscut că activitatea lui B.P. Hasdeu ca editor de izvoare a întrecut tot ceea ce se realizase până atunci în spaţiul românesc: „Pentru dânsul a prezenta un document în cele mai bune condiţiuni era o adevărată voluptate… Migala textului[…] era unică la noi până atunci[…] Fără a fi aceiaşi ca în ediţiile de texte din Occident, ea întrecea tot ce se dăduse până atunci în România”.

COLECȚII SPECIALE

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Cu numele Hasdeu... | Lasă un comentariu

SĂPTĂMÂNA ȘTIINȚEI LA BIBLIOTECĂ: B. P. Hașdeu – portretul unui spirit enciclopedic

                                                                                            SĂPTĂMÂNA ŞTIINŢEI LA BIBLIOTECĂ

Bogdan Petriceicu Hașdeu – portretul unui spirit enciclopedic

Cristina Saghin, profesoară de limba și literatura română, Liceul Teoretic *Vasile Alecsandri*, or. Chișinău

 

Dificultăţile vieţii sunt, deseori, trepte nevăzute spre cer, dar puţini oameni reuşesc să vadă adevăratul lor sens. Bogdan Hașdeu (1838-1907) a fost unul dintre cei care au înţeles că, pentru a te apropia de sensul vieții, trebuie să înveţi să te sacrifici. Criticile dure din presă, moartea unicului său copil, Iulia, au fost lovituri puternice pentru inima sa. Cu toate aceste necazuri, Hașdeu rămâne un creator de seamă în multe domenii, începând cu cel lingvistic, continuând cu cel juridic şi încheind cu cel folcloric. Capacitatea de muncă a fost enormă, egalată doar de Nicolae Iorga.

Încă din copilărie, Bogdan a dovedit că dispune de o memorie fantastică şi de o poftă de lucru greu de egalat. S-a născut pe 16 februarie 1838 în localitatea Cristineştii Hotinului, din Basarabia. Tatăl său, Alexandru Hâjdău, provenea dintr-o veche familie nobiliară şi făcuse studii strălucite la Harkov, Lvov şi München. Pasiunea pentru istorie, filologie şi folclor s-a transmis şi fiului său. La doar 10 ani, Bogdan Hașdeu îşi pierde mama, pe Elisabeta Daucş. Tânărul pleacă, alături de familia sa, în Chişinău, unde îşi continuă studiile liceale. La doar 14 ani, Hașdeu cercetase nenumărate izvoare istorice, reuşind să adune o colecţie fabuloasă, din care nu lipseau nici manuscrise vechi, foarte valoroase. De aici a izvorât darul cercetării istorice care nu l-a părăsit deloc pe parcursul vieţii.

După încheierea studiilor liceale, Hașdeu se înscrie la Universitatea din Harkov. Aici îşi va desăvârşi cunoştinţele dobândite cu multă trudă şi va reuşi să îşi deschidă numeroase direcţii. Colaborările literare nu lipsesc, în ciuda faptului că alege să împlinească funcţia de judecător pentru şapte luni, în cursul anului 1856, în cadrul judeţului Cahul. Este dat afară deoarece milita pentru unirea Basarabiei cu România. Începând cu 1858 îl regăsim în funcţia de custode al bibliotecii din Iaşi, pentru care va dona 4.000 de volume, o cifră enormă la vremea respectivă. În 1863 este implicat în primul proces literar din istoria scrierilor române. Nuvela sa Duduca Mămuca este considerată imorală şi, din această pricină, va fi nevoit să ajungă în faţa tribunalului. Apărarea magistrală şi-a susţinut-o singur, fiind declarat nevinovat. Pentru a nu mai exista nici o problemă în această direcţie, a refăcut puţin nuvela, republicând-o sub numele de Micuţa.

În 1865 se căsătoreşte cu Iulia Fălciu, având împreună un singur copil, Iulia. Genialitatea tatălui s-a transmis fiicei lui, care, la vârsta de trei ani, vorbea fără probleme o franceză curată. Poetă talentată, Iulia Hașdeu a lansat un volum până la vârsta de 18 ani, când va muri de tuberculoză. Grav afectat, tatăl ei va construi un castel la Câmpina, căruia îi va da numele fiicei lui. Ultimii ani de viaţă Hașdeu i-a petrecut în acest castel în căutarea spiritului fiicei sale. Într-una dintre cugetările sale testamentare, nota: „În ziua morții Iuliei Hașdeu a murit și tatăl său. El nu putea să mai trăiască. Din moși, el moștenea trei iubiri: patria, știința, femeia. Tot ceea ce era mai pur în aceste trei iubiri, chintesența lor, o concentrase în fie-sa, mare patrioată, mare geniu, mare femeie, ea devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Când ea muri, patria – știința – femeia, totul murise pentru el.” A fost reunit cu Iulia odată cu trecerea la cele veșnice pe 25 august 1907, la Câmpina.

Opera depășită doar de Nicolae Iorga

Rareori întâlnim persoane atât de dedicate muncii lor cum a fost Bogdan Hașdeu. A fost primul care a încercat să alcătuiască un dicţionar etimologic al limbii române, primind această misiune chiar de la Academia Română. A publicat patru volume, în 14 ani(!), dar din cauza muncii peste puteri pentru un singur om s-a oprit la cuvântul bărbat. Ca filolog şi istoric, Hașdeu ocupă un loc de prim rang. Nu acelaşi lucru se poate spune despre literatura sa, care nu s-a bucurat de o apreciere prea mare. În afara dramei în versuri Răzvan şi Vidra şi câteva nuvele, Hașdeu nu a reuşit să reţină prea mult atenţia. Poeziile sale au fost desconsiderate total sau socotite depăşite. Nici un om nu poate excela în toate domeniile existente. Hașdeu a ştiut să remarce persoanele talentate. La moartea lui Mihai Eminescu, a uitat de conflictele avute cu Junimea şi a rostit un cuvânt funebru delicat şi potrivit. Deşi colegii de la Junimea ai marelui poet l-au criticat deseori pe Hașdeu, acesta nu a judecat niciodată în bloc organizaţia. În necrologul rostit, Hașdeu a remarcat vinovăţia tuturor faţă de felul în care a murit poetul. „În toate epocile s-au văzut acele firi semeţe, înalte, vrednice de solirea ce le-a dat-o Dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.“

Multe dintre scrierile lui Hașdeu cuprind redarea unor legende şi basme populare pline de înţelepciune. El a fost foarte preocupat ca istoria acestui neam să nu se stingă rapid, prin uitarea lucrurilor care o reprezintă. Totodată, a făcut o diferenţă între literatura orală populară şi cea scrisă, or, aceasta este foarte important. „Literatura poporană cea nescrisă se poate scrie, şi totuşi, fie chiar şi tipărită, ea nu încetează de a fi nescrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod nescris. Scrisul o copiază; dar copia nu este originalul cel viu, original ce continuă a se mişca şi a se schimba după ce i s-a scos portretul, încât ajunge cu timpul, în bine sau în rău, a nu mai semăna unul cu altul. (…) Literatura poporană cea scrisă, chiar când o învaţă cineva pe dinafară, nu încetează totuşi de a fi scrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod scris. Ea este asemenea unei statui, uneori plină de plasticitate, de expresiune, de colorit, dar fără mişcarea cea reală a vieţii.“

Hașdeu a considerat misiunea scrisului drept una sfântă. Dacă există o preoţie sacerdotală, există şi una literară, iar cei mai importanţi reprezentanţi ai scrisului sunt cei care o îndeplinesc. Cuvintele sunt un dar făcut de Dumnezeu omului, iar literatura este un mod în care omul răspunde dragostei Creatorului. De aceea, Hașdeu avea dreptate să spună, într-o cuvântare ţinută la Ateneu: „Sunt trei locuri în care îmi dă mâna de a lua cuvântul. Este Academia, este Universitatea, şi aici, la Ateneu. Dar la Academie sunt fotolii, sunt fotolii în toate Academiile din lume, şi orice fotoliu te îndeamnă a moţăi; la Universitate sunt catedre, de pe care profesorul e dator a discuta controversele, ferindu-se de orice dogmatism; aici, la Ateneu, nu e fotoliu, nu e catedră; aici este un amvon, un amvon pe care se urcă un sacerdot, un preot, nu pentru a dormita după uzul academic, nu pentru a conversa după modul universitar, ci pentru ca, din baierele inimii sale, să reverse în inimile ascultătorilor o credinţă caldă şi roditoare.“

NOTĂ: Prezentul text-comunicare a fost prezentată de autoare la Conferinţa Ştiinţifică „Bogdan Hasdeu- celebru savant şi enciclopedist”, care a avut loc la 20 octombrie 2017 la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu” din Chişinău

Bibliografie:

  1. Bogdan Petriceicu Hașdeu. Sic Cogito. Ce e viața, ce e moartea, ce e omul, Editura: VESTALA;
  2. Bogdan Petriceicu Hașdeu. Scrieri literare morale și politice, Editura: Fundația pentru Literatură și Artă, 1937;
  3. http://www.autorii.com/scriitori/bogdan-petriceicu-hasdeu/index.php
Publicat în ARTICOLE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu