Gheorghe Buzatu – Mareşalul adevărului istoric

Gheorghe Buzatu – Mareşalul adevărului istoric
Prof. Alexandru Moraru, Chişinău

Prof. Alexandru, ChişinăuPrintre oamenii cei mai importanţi din viaţa mea, regretatul profesor, Marele istoric, mentorul şi prietenul meu Gheorghe Buzatu a ocupat un loc de frunte. Despre istoricul Buzatu auzisem, apoi citisem destul de multe pentru acea vremea , am în vedere mijlocul anilor 80. Metoda Domniei sale de cercetare aprofundată, felul de a ajunge la concluzii întemeiate pe documente istorice de arhivă, lupta pentru triumful adevărului m-a făcut să înţeleg, că pentru a deveni un bun profesionist în cercetarea istoriei, mai bun model decat distinsul savant nici că se poate. Încetul cu încetul am început să înţeleg, că în istorie trebuie să fii sincer şi să nu te laşi dus de mrejele politicului, deoarece adevărul istoric, trecut prin filtrul politicului nu mai poate fi adevăr.

Marele istoric şi patriot Gheorghe Buzatu a făcut cercetări ample în multe arhive ale lumii şi a publicat o sumedenie de monografii, culegeri de documente, enciclopedii, cercetări şi studii aproape la toate categoriile ştiinţei istorice. Lucrările Domniei sale au fost traduse în câteva limbi ale lumii, fiind considerate pe bună dreptate lucrări de referinţă. Cărţile profesorului Buzatu au fost şi sunt cumpărate cu mare plăcere şi studiate cu atenţie, deoarece sunt scrise într-o limbă accesibilă, care dă posibilitatea de a fi înţelese şi de publicul larg, nu numai cel academic. A fost un Om Deosebit, o Mare Enciclopedie a istoriei României (şi nu numai), o personalitate de calibru european şi mondial, un savant de o rară modestie şi cu un spirit al umorului bine conturat, care devenise pentru mulţi istorici, cercetători un model al profesionalismului, un model al Omului de ştiinţă contemporan, un Om interesant şi atat de harnic, că dacă numai vom cita lista cărţilor scrise de dumnealui, involuntar ne vom întreba, cât a dormit acest savant în viaţa sa?

După o perioadă de cercetări îndelungate, adunasem un număr impunător de documente de arhivă inedite despre activitatea Mareşalului Ion Antonescu în Basarabia în perioada Războiului sfânt de eliberare naţională de sub jugul bolşevic 1941-1944 şi folosindu-mă de ocazie, i-am arătat distinsului specialist copiile xerox ale documentelor depistate de mine în arhivele de la Chişinău, solicitându-i susţinerea pentru a fi publicate. După prima noastră întâlnire am urmat sfatul profesorului Buzatu şi în câteva săptămâni totul era gata. Titlul proiectului l-am ales următorul: „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. Documente şi materiale 1941-1944″. O muncă extrem de dificilă, ca şi depistarea documentelor din dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova referitoare la tema propusă. Abia când am primit prefaţa la cartea mea, semnată de Gheorghe Buzatu, am înţeles valoarea deosebită a aceastei cărţi, iar colaborarea pentru pregătirea volumului de documente s-a transformat într-o prietenie sinceră.

Profesorul Gheorghe Buzatu a devenit pentru mine unul din cei mai apropiaţi oameni, prieten şi mentor. Prima mea carte apărută în patria mea de vis, deja la 14 februarie 2008 a fost scoasă din tipar. Mentorul meu, autorul prefaţei cărţii, a prezentat cartea mea în cadrul Târgului Naţional de Carte ediţia a XVI-a „Librex 2008″. În seara zilei de 23 februarie profesorul Gheorghe Buzatu a prezentat şi cartea domniei sale „Război şi pace 1940- 1944. Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu”, vol.I apărut tot la Editura Demiurg. Cunoaşterea acestui Om excepţional, schimbul de mesaje, discuţiile telefonice, întâlnirile rare, dar cu o încărcătură informaţională şi profesională imensă, m-au convins că am alături o celebritate de talie mondială. De la dl. profesor Gheorghe Buzatu am învăţat mai multe decât în toţi anii de studenţie, iar excluzând abordarea mijloacelor de informare obişnuite, devenisem ochii şi urechile savantului în problemele ce ţin de Republica Moldova. Datorită profesorului am cunoscut pe minunaţii: Alexandrina Ioniţă, Ioan Scurtu, Ion Măldărescu, Corneliu Ciucanu,Victor Roncea, Mihai Retegan…

Se apropia anul 2009, an în care Gheorghe Buzatu avea să împlinească frumoasa vârstă de 70 de ani. Atunci m-am hotărât să-i dedic următoarea mea carte abundând în documente privind rezistenţa antisovietică a basarabenilor şi deportările staliniste. Am adunat toate documentele de arhivă depistate traduse din limba rusă în română (nu fără suportul financiar şi prietenesc al profesorului Anatol Petrencu), care în principiu alcătuiau un volum interesant de documente inedite. În „secret” am contactat-o pe d-na Alexandrina Ioniţă căreia i-am mărturisit intenţia mea, de a dedica volumul „Basarabia Antisovietică” aniversării a 70 de ani de la naşterea savantului. Fără să-i comunice despre dedicaţie, editoarea l-a rugat să pregătească o prefaţă pentru volumul nominalizat şi numai după ce prefaţa a fost gata, i-a destăinuit „secretul”. Ambele mele cărţi apărute în Ţară au fost prefaţate de celebrul istoric, profesorul Buzatu şi au fost editate cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică din România.

Profesorul Gheorghe Buzatu a scris „Studiu pe întroductiv despre individ în faţa răului absolut, Gulag şi Holocaust” pentru culegerea mea de documente, în care a menţionat:„Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme, graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul „Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) şi volumul, în colaborare cu profesorul universitar dr. Anatol Petrencu „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944. Culegere de documente […] Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Alexandru Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o difinitiv şi în parametri naturali oprobriului Umanităţii. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită”. (Gheorghe Buzatu Iaşi, 19 august 2009).

La 4 decembrie 2009, marele istoric Gheorge Buzatu s-a aflat la Chișinău și a participat la o conferință științifică[2]. Ceva mai târziu profesorul Buzatu mi-a solicitat un material interesant, pentru a fi întrodus în culegerea „Convrgențe istorice și geopolitice. Omagiu profesorului Horia Dumitrescu”, având pe post de coordonator pe d-na Stela Cheptea și dl. Gheorghe Buzatu. Lucram la un articol spre finisarea lui, ce urma să fie prezentat redacției unei reviste din Țară, dar după solicitarea profesorului, mi-am schimbat opțiunea și în scurt timp i-am expediat articolul întitulat „Dușmanii puterii sovietice: Basarabia împotriva comunismului”, care a și apărut în volumul amintit la Casa Editorială „Demiurg” din Iași în 2009 la pag. 327-344. Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu mi-a solicitat un subiect documental pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu” în cadrul Muzeului Vrancea. Deși lucram de mai mult timp la tema Scrisori către Mareșal la momentul, când am primit solicitarea profesorului, eram bolnav, lucru pe care l-am comunicat. Cu toate acestea, profesorului i-a plăcut subiectul și m-a rugat să-i trimit 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o întroducere la aceste documente. Am făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse aceste documente cu întroducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu”, volume apărute la „Demiurg” din Iași în anul 2010.

Când am primit cartea și am citit întroducerea, scrisă de Domnia sa: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de „cei mici” Mareșalului Ion Antonescu, Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu „Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii (cea mai recentă ediție a 7-a, Bacău, editura Vicovia, 2010, 543 pagini). De asemenea, nu demult el a publicat la Iași volumele: „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente (Casa Editorială Demiurg 2008), în colaborare cu profesorul Anatol Petrencu și „Basarabia Antisovietică”. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „justiției” staliniste (Casa Editorială Demiurg 2009) pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – Victimele Terorii Comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954, volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe”.

Îmi amintesc, eram la Iaşi şi stăteam la un pahar de vorbă cu Profesorul Buzatu într-un restaurant. I-am spus: „Toate documentele mele din volumul « Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944 Culegere de documente » confirmă faptul, că în Basarabia şi Transnistria n-a existat nici un fel de holocaust împotriva evreilor, ci erau arestaţi şi băgaţi în lagăre de muncă aceştea care făceau propagandă comunistă sovietică, cominternistă împotriva propriului stat, organizau tot felul de diversiuni, provocaţii sau se eschivau de la muncile publice în folosul statului pe timp de război… Se pedepsea infractorul indiferent de naţionalitate fie el român, rus, ucrainean, evreu sau ţigan!. În respectivele lagăre de muncă din Basarabia şi Transnistria erau duşi reprezentanţi de toate aceste naţionalităţi, ocupaţia dăunătoare fiind principiul de pedeapsă: spioni sovietici, speculanţi, borfaşi, duşmani deschişi sau depistaţi de organele de resort, cei care se eschivau de la muncile publice… înseamnă că aşa numitul holocaust este o mare minciună!”. Distinsul savant a zâmbit şi a comentat: „O minciună spusă sau mediatizată de mai multe ori începe să fie credibilă, iar când pe mâna lor se află toate finanţele lumii, toate mijloacele de informare, toate studiourile cinematografice şi televiziunile, este uşor să « dovedeşti » orice! Vorba poporului: cine plăteşte comandă muzica!”.

În anii ’40-’60 ai secolului trecut nu era încă inventat „holocaustul”- această fabrică de stors bani… Au murit evrei, dar parcă numai evrei au murit? Milioane de ruşi, nemţi, români, polonezi, ucraineni, bieloruşi, japonezi, americani, chinezi… au murit. Pe vreme de război se moare… şi nimănui nu i-a trecut prin cap să ceară bani pentru… morţi. Îmi dădeam bine seama, că a fi prieten cu Gheorghe Buzatu era o mare onoare, dar şi o mare responsabilitate morală, aceea de a fi demn de prietenia acestui strălucit istoric. Inamicii cărţilor şi afirmaţiile profesorului erau şi ai Omului Gheorghe Buzatu. Dacă n-au izbutit să-l doboare din prima dată, au încerca din nou cu mijloace mai subtile, izbutind să doboare acest Stejar al Mândriei Naţionale. Prea enigmatică a fost moartea Marelui istoric şi a lăsat multe semne de întrebare… Nu ştiu cum se întâmplă, că oameni valoroşi pentru întreaga ţară sunt încomozi puterii, guvernanţilor şi mor prea repede „de moarte bună”. Profesorul prezenta un pericol serios pentru noii cominternişti, pentru guvernul mondial şi mafia sionistă. Distinsul savant în operele sale – care în majoritate au devenit de referinţă – prezenta argumente documentare de o credibilitate irefutabile. În faţa lui Gheorghe Buzatu şi ale scrierilor sale nu putea fi credibilă nici o replică fabricată artificial.

Vestea tristă a înălţării sale la ceruri mi-a comunicat-o Anatol Petrencu şi tot domnia sa a organizat un transport pentru o mică delegaţie a istoricilor din Republica Moldova pentru a merge la Iaşi la înmormântarea savantului, pentru aducerea unui ultim omagiu. A plecat dintre noi cel mai bun Om pe care l-am cunoscut. Cărţile lui vor face din ce în ce mai multă lumină în lumea noastră plină de minciună și întuneric.
Cu tristeţe şi pioasă aducere aminte, Dumnezeu să se îngrijească de sufletul lui.

Fragment din articolul publicat de prestigioasa revistă Art-Emis.ro

Alexandru MORARU

SURSA: http://www.art-emis.ro/eveniment/4834-dupa-cinci-ani-de-la-inaltarea-la-ceruri-la-apelul-neamului-romanesc-gheorghe-buzatu-raspunde-prezent.html

Reclame
Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Basarabia în preocupările științifice ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (3)

Având în vedere faptul că Franța a avut, chiar din debutul Conferinței de Pace din 1919-1920, o poziție politică favorabilă României[46], membrii Comisiei teritoriale franceze, prin reprezentantul ei cel mai de seamă, prof. Emmanuel de Martonne, au contribuit în mod esențial la argumentarea științifică a apartenenței Basarabiei la spațiul de cultură și civilizație românească. Astfel, cu excepția câtorva personalități notorii care au pledat constant pentru anularea consecințelor raptului teritorial săvârșit de Rusia țaristă la 16 mai 1812 în detrimentul Principatelor dunărene (Zamfir Arbore, Constantin Stere, Pan Halippa, Ion Pelivan), majoritatea covârșitoare a intelectualității basarabene a fost luată prin surprindere de derularea caleidoscopică a evenimentelor din anii 1917-1918, astfel încât, în momentul deschiderii lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, factorii de decizie ai acesteia cât și opinia publică europeană dispuneau doar de o foarte vagă documentare asupra esenței chestiunii Basarabiei. Așa cum pe bună dreptate aprecia prof. Nicolae Iorga, „noi am avut, de la 1914 la 1916, doi ani în care trebuia să pregătim două lucruri: muniții materiale și muniții morale, și n-am avut nici unele, nici altele”[47].

Ilustrativ în această privință este articolul membrului delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, Gheorghe Năstase, publicat în toamna anului 1919, în care sunt indicate „izvoarele din care poate cunoaște chestiunea Basarabiei atât Conferința de Pace, cât și lumea streină care ar vrea să se intereseze de această chestiune mai de aproape”[48]. Între acestea figurau: memoriul delegației române la Conferința de Pace („Les révendications territoriales Roumaines”); memoriul înaintat Conferinței de la Paris de către delegația basarabeană („La question de la Bessarabie”); broșurile publicate de Ion G. Pelivan în 1919[49] și memoriul pretinșilor „delegați ai populației basarabene” A.N. Krupenski și A. Ch. Schmidt[50], care era, de fapt, „o mistificare foarte abilă a chestiunii basarabene, menită a da lucrurilor o cu totul altă înfățișare decât cea care au avut-o sau o au”[51]. Totuși, sursa cea mai importantă și imparțială de documentare asupra istoriei Basarabiei și situației acesteia la încheierea primei conflagrații mondiale aparținea, așa cum pe bună dreptate sublinia Gh. Năstase, profesorului francez Emmanuel de Martonne, reprezentant al Franței în Comisiunea teritorială a Conferinței de Pace care, în urma unei călătorii în Basarabia, își formulase opiniile și recomandările în domeniul respectiv într-un „Memoriu asupra Basarabiei” – documentul respectiv făcând parte din dosarul secret al Conferinței[52].

Celebrul geograf francez Emmanuel de Martonne (n. Chabris, 1 aprilie 1873 †Sceaux, 24 iulie 1955), discipol al creatorului geografiei umane franceze, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), s-a manifestat încă din zorii secolului al XX-lea, creând la Rennes un Laborator de geografie (1902) și publicând un amplu „Tratat de geografie fizică” (1909). Fiu al arhivistului Alfred de Martonne (1820-1896), Emmanuel de Martonne, alături de fratele său Édouard de Martonne (1879-1952), continuau linia familiei nobiliare de Martonne, ce avuse un întins domeniu la periferia orașul Le Havre și deținuse o putere regională extrem de importantă. Elevul E. de Martonne a urmat Liceului din Laval, unde i-a avut profesori pe Carle Bahon și Francis Delaisi. Ulterior, începând din anul 1892, va urma L’Ecole Normale Supérieure din Paris, instituția academică elitistă a Franței, iar în aceeași ani începe formarea la școala geografică a lui Vidal de la Blache. Pentru desăvârșirea academică E. de Martonne și-a întregit pregătirea alături de geografii austrieci A. Penck (1858-1945) și Eduard Suess (1831-1914) în Viena. A obținut doctoratul în litere în 1902, cu lucrarea monumentală „La Valachie”, ce a fost premiată, în anul 1903, de Academia Franceză, și care rămâne și astăzi un model de descriere completă a unui ținut natural. Plină de viață, redactată într-un stil limpede, precis dar colorat, lucrarea lui de Martonne a deschis un drum nou în monografiile geografice, „fiecare fapt nefiind studiat în sine, ci ca parte dintr-un tot, inel în lanțul cauzelor și al efectelor care reglementează viața unui ținut”[53]. Ulterior, își va obține doctoratul în sciences, în anul 1907[54], cu tema „Les Alpes des Transylvanie”.

En 1898, il avait été chargé d’un cours de Météorologie auprès du Laboratoire de Géographie physique de la Faculté des Sciences de Paris; en 1899, il prenait en mains l’enseignement de la géographie à la Faculté des Lettres de Rennes, qu’il devait quitter en 1905 pour la Faculté des Lettres de Lyon, et s’est en 1909 qu’il est nommé à la Faculté des Lettres de Paris dans la chaire de Géographie laissée vacante par la mise à la retraite de P. Vidal de la Blache. Il devait assurer cet enseignement jusqu’en 1944, c’est-à-dire pendant trente-cinqans, ajoutant à ces fonctions celles de Directeur de l’Institut de Géographie[55].

Fost coleg și prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Școala Normală Superioară din Paris, așa cum aminteam anterior, tânărul de Martonne și-a ales drept câmp de cercetări pământul românesc, efectuând investigații asupra evoluției morfologice a Carpaților meridionali, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i „Alpii Transilvaniei”. Având în vedere aceste aspecte, putem afirma faptul că acesta ajunge în mediul românesc la invitația fostului său coleg, însă, anul exact în care acesta ajunge pentru prima dată în România nu este cu certitudine cunoscut opinându-se, totuși, pentru anii 1897-1898.

Așa cum pe bună dreptate afirma prof. I. Simionescu, în 1918, Emmanuel de Martonne cunoștea în amănunt întreaga Românie: „a cercetat-o din Maramureș până-n Dobrogea, din Banat, până-n Nistru. Trăind veri întregi pe plaiurile de munte, nu s-a legat sufletește numai de farmecul formelor rigide, ci a pătruns și sufletul nostru etnic, învățând limba curată și înflorită a ciobanilor, învățători și ai lui Heliade Rădulescu”[56]. În acest mod, participarea sa la lucrările Conferinței de Pace din 1919 în vederea stabilirii noilor frontiere ale României și Poloniei postbelice a fost cea mai indicată. A fost desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace.

Făcând parte din rândul „impunătoarelor glasuri ale conștiinței mondiale ce nu pot rămânea neascultate” (conform istoricului N. Iorga), Emmanuel de Martonne a obținut, pentru Polonia, ca frontiera acesteia să se extindă suplimentar cu câțiva kilometri spre Est, punând-o astfel în posesia unei importante linii de cale ferată. A conceput principiul viabilității, conform căruia stabilirea granițelor trebuia să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructura teritoriului. Acest element de noutate în spectrul geografic va fi aplicat și în cazul României, atunci când se va trasa frontiera româno-maghiară.

În cazul României, misiunea lui Emmanuel de Martonne a fost cu atât mai dificilă, cu cât România a fost pe punctul să nu i se recunoască statutul de țară învingătoare din cauza tratatului de pace de la București, din 24 aprilie/7 mai 1918[57]. Intervenția lui de Martonne în cadrul Comisiilor teritoriale întrunite în 1919 la Paris a fost decisivă și a însemnat, fără exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-maghiară, româno-bulgară și româno-rusă, care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană și pe prestigiul acurateții muncii sale academice.

Începând cu 1917 și până în aprilie 1918, Emmanuel de Martonne a activat în calitate de secretar în cadrul Comitetului de Studii al Quai d’Orsay-ului, alături de André Demangeon (secretar adjunct) și Paul Vidal de la Blache, vice-președinte al Comitetului. Autoritatea prof. Em. de Martonne a sporit și mai mult după decesul lui P. Vidal de la Blache, prin contribuția sa la consolidarea nucleului „vidalienilor” din cadrul Comitetului de Studii, care punea un accent deosebit pe abordarea regională a problemelor teritoriale. Din noiembrie 1917, arealul chestiunilor examinate în cadrul Comitetului de Studii al Quai d’Orsay-ului s-a extins asupra Europei Centrale și Balcanilor. Chestiunea frontierelor României și a țărilor vecine i-a fost încredințată lui Em. de Martonne, care a redactat 4 rapoarte: asupra Dobrogei (6 mai 1918); Transilvaniei (22 mai 1918); Banatului (3 februarie 1918) și Basarabiei (iulie 1919)[58].

În privința Basarabiei, în particular, a pledat cu imensa-i autoritate morală și intelectuală pentru revenirea acesteia în spațiul politic, cultural și civilizațional românesc, respectiv european, din care fusese răpită în mod cinic la 1812. Concepția sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric și al celui etnic, și-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919)[59] și, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiaș an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris[60].

Lucrările lui Emmanuel de Martonne despre Basarabia se evidențiază atât prin conținutul, cât și prin structura lor originală. Astfel, micro-monografia sa „La Bessarabie” constă dintr-o Addenda cu rezoluțiile Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie, 27 noiembrie/10 decembrie 1918 și analiza modalității de constituire a organului legislativ suprem al Basarabiei, concluzii și trei compartimente de bază: I. Le nom et l’histoire politique de la Bessarabie; II. Le pays et ses habitants (Le pays; La population; Donnés statistiques pour l’ensemble du pays; Répartition géographique des nationalités; Évolution du peuplement); III. La russification et les sentiments de la population (Politique agraire; Politique administrative et scolaire; L’autonomie de la Bessarabie et l’union à la Roumanie).

Argumentele prof. Emmanuel de Martonne în favoarea revenirii Basarabiei în spațiul de cultură și civilizație românească s-au întemeiat nu numai pe fapte de natură științifică, ci au fost culese din contactul direct și nemijlocit cu realitățile basarabene. Astfel, în iunie 1919 el a efectuat o călătorie de anchetă în Basarabia, pentru a se documenta la fața locului la solicitarea Conferinței de Pace. Contextul în care E. de Martonne ajunge în România acestor ani este mult mai amplu. Astfel, în anul 1919, statul român, prin Ministerul Instrucțiunii Publice, solicită Ministerului Educației Franceze suport pentru crearea și consolidarea noilor instituții academice superioare naționale. Ca urmare a acestei cereri, în perioada 9-17 iunie 1919, o delegaţie universitară franceză a vizitat România. Aceasta a fost constituită din următorii membri iluștri: Lucien Poincare – rector al Universităţii din Paris, Joseph Bedier – profesor la College de France, Mario Roques, Emmanuel de Martonne, Charles Diehl, Gustave Fougeres, profesori la Sorbona, Charles Drouhet, St. Jouan, Victor Balthazard, Daniel Berthelot, Paul Janet, Joseph Bédier şi Eugène Meynal, profesori la diferite instituții franceze. Cu această ocazie, în data de 11 iunie[61], următoarele personalități franceze au devenit membri de onoare ai Academiei Române: Lucien Poincaré, Charles Diehl, Gustave Fougères, Victor Balthazard, Daniel Berthelot, Paul Janet, Joseph Bédier, Emmanuel de Martonne şi Eugène Meynal[62], pentru merite deosebite în promovarea intereselor românești. După terminarea festivităților din București, unde întreaga delegație este primită la Palatul Regal și se stabilesc primii pași pentru ajutorul pe care România îl solicitase, E. de Martonne se va îndrepta spre Basarabia, iar ce va găsi în regiune va fi surprins în volumul „Choses vues en Bessarabie”.

Traseul urmat în Basarabia începe în zona de Sud a regiunii, acolo unde, după ce trece Prutul prin Galați, va ajunge în orașele Bolgrad, Cahul și în micile așezări românești, bulgărești, nemțești, găgăuze, rusești sau armenești din regiune. În fiecare localitate, savantul francez încearcă să culeagă opiniile localnicilor și îi descrie cu un soi de exercițiu fotografic total inedit. Opiniile culese consemnează înfățișarea celor intervievați, opiniile lor despre naționalitate, iar în cazul comunității nemțești se întâlnește cu un lider local care îi istorisește opiniile pro-românești ale comunității germane și justificarea acestora. Următorul punct important al călătoriei savantului francez este orașul Chișinău, acolo unde acesta are întâlniri cu liderii locali și unde este așteptat ca o gazdă de seamă.

O primire extrem de călduroasă îi este oferită de intelectualul basarabean Paul (Pavel) Gore, cel care îi istorisește opiniile sale, similare cu ale marii majorități a intelectualilor basarabeni din generația sa, cei care, culmea, fusese educați, în marea lor majoritate, în mediul academic rusesc. Descrierea Chișinăului are, de asemenea, o pronunțată nuanță fotografică, făcându-ne să trăim alături de scriitor în Basarabia secolului trecut. După Chișinău, traseul urmat de geograful francez trece prin orașele Bălți și Soroca, acolo unde este primit cu entuziasm, sunt organizate mici evenimente dedicate sosirii și unde va surprinde, așa cum el menționeză, și unele fotografii cu populația locală. Un alt element oarecum omniprezent în descrierea martoniană este cel al nesiguranței resimțite, în întreaga regiune, ca urmare a atacurilor bolșevice de peste Nistru. Încercând să își explice dispunerea populației și modul în care elementul românesc din Basarabia a rezistat, E. de Martonne ajunge la concluzia că pădurea – „codrul”-, cum el însăși menționeză, a garantat un mediu impenetrabil pentru venetici, iar băștinașii au rezistat doar datorită acesteia. În ultimele rânduri scrise cu privire la Basarabia, geograful francez surpinde modul lamentabil în care Imperiul Țarist s-a comportat cu această regiune prin nerealizarea de drumuri și orice altă infrastructură, lipsa școlilor pentru populație românească și a oricăror condiții pentru o viață normală. Făcând parte din România Mare, Basarabia este o regiune inestimabilă pentru România atât la nivelul resurselor naturale cât și umane, iar prin actul de unire s-a realizat un deziderat pe deplin necesar pentru dezvoltarea regiunii.

Revenit la Paris, la 7 iulie 1919 a prezentat un raport detaliat „Note sur la Bessarabie”, où il explique le bien-fondé du vote du 27 mars 1918 et repousse la proposition d’un plébiscite sur l’avenir de la province: „De toutes provinces qui composent le domaine historique de la Roumanie, la Bessarabie est une des plus nettement roumaine”. Em. de Martonne, l’éminent professeur, vient précisément d’y passer 15 jours, parcourant tout le pays, s’entretenant dans leur langue avec les paysans. Il a pu constater que les études qu’il avait précédement faites sur le caractère roumain de la Bessarabie, sont plus que confirmées par cette enquête. Așa cum afirma marele savant francez, „l’immense majorité du pays est habitée par les paysans moldaves qui parlent le plus pur roumain. Les hautes classes seules sont russifiées. […] L’immense majorité des paysans moldaves sait qu’elle est moldave, mais ne comprend pas qu’elle est roumaine, parce qu’étant illetrée, elle ignore la valeur nationale de sa langue (95 % d’illetrés). […] Les paysans moldaves de Bessarabie prendront conscience de leur nationalité, comme leurs frères des autres pays roumains, quand ils seront instruits. Leurs ignorance actuelle ne peut être un motif de les river à une puissance étrangère, qui les a volontairement plongés dans l’ignorance pour les dominer. Dans ces conditions, un plébiscite serait une manifestations sans portée”[63].

În accepția prof. Em. de Martonne, Basarabia putea urma în acea perioadă „doar calea firească și naturală de reintegrare în unitatea românească”, orice alte încercări de revenire forțată la vechiul regim polițienesc al Rusiei țariste și, mai recent, bolșevice, comportând pericolul unor grave și profunde tulburări interne[64]. Dovadă pregnantă a dreptății opiniei marelui geograf francez este Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franța, Italia și Japonia, după o detaliată și multi-aspectuală examinare a chestiunii Basarabiei, au considerat unirea acesteia cu România „pe deplin justificată din punctele de vedere geografic, etnografic, istoric și economic”[65]. În acest mod, la încheierea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris, renumitul profesor de la Sorbona putea constata, cu justificat temei, că a contribuit esențial la triumful ideii naționale proclamate de președintele american Woodrow Wilson, permițând întregirea teritorială a unui stat „apropiat, pe cât a fost posibil, de idealul său național: statul român, care reunește aproape pe toți românii, în frontiere oarecum ideale, în jurul acestei citadele carpatice, care a fost totdeauna inima națiunii române. Viața sa economică nu este tulburată prin adăugirea noilor provincii, ale căror bogății miniere nu schimbă raportul dintre viața agricolă și viața industrială. Nu este deci vorba de adaptarea la o viață complet nouă. Este vechea viață care trebuie să continue cu o mai mare bogăție de pulsație comercială[66].

5.
Opera științifică a prof. Emmanuel de Martonne este considerabilă și diversă, însumând peste 150 de lucrări și studii de mare valoare[67]. Dintre acestea, peste 70 au subiect românesc. În anul 1912, Emmanuel de Martonne a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1919 a devenit membru de onoare al aceleiași instituții[68]. A fost un om de știință care a răspuns unei întreite vocații – pasiunea pentru cercetare, talentul de a trezi interesul pentru geografie ca știință deschisă la tot ce e nou, îndreptând tinerii către studiul acestei discipline; vocația de ctitor de școală științifică în Franța și România, reușind să facă din geografie o știință umană, atât la propriu cât și la figurat[69]. Devenite între timp rarități bibliografice, multe din lucrările prof. Emmanuel de Martonne, în particular studiile sale referitoare la istoria, geografia și etnografia Basarabiei, oferă și astăzi, la un secol de la apariția lor, modelul „cercetării și expunerii obiective a adevărului, astfel cum reiese el din studiile sale, independent de orice alte considerații” (Grigore Antipa)”.

Prilejuită de împlinirea unui secol de la istorica Declarație a Sfatului Țării de unire a Basarabiei cu România din 27 martie (st.v.)/9 aprilie (st.n.) 1918, prezenta lucrare – prima de acest fel – urmărește obiectivul valorificării prin punerea la dispoziția publicului cititor, dar și a specialiștilor în domeniu, a câtorva din lucrările esențiale ale marelui geograf francez privind Basarabia și locuitorii ei. Cele 8 lucrări ale geografului Emmanuel de Martonne, incluse în prezentul volum, tratează nu doar geografia Basarabiei, ci și, în egală măsură, istoria, locuitorii ei, aspectul etnic, lingvistic și confesional al Basarabiei la încheierea Primului Război Mondial, viața cotidiană a populației, aspectul locuințelor, datinile și obiceiurile populației – toate acestea descrise cu un deosebit talent și cu o sinceră simpatie a autorului față de respectiva provincie istorică românească.

În mod firesc, geografia, istoria și etnografia Basarabiei nu sunt tratate de autor în mod separat, ci în context general românesc, din care considerent am inclus în prezenta lucrare trei dintre cele mai ilustrative și reprezentative studii ale lui Emmanuel de Martonne privind Noua Românie în contextul Noii Europe de la finele primei conflagrații mondiale. Astăzi, numele marelui geograf francez este înveșnicit la Cluj-Napoca, blocul central de studii al Universității „Babeș-Bolyai” fiind amplasat pe strada „Emmanuel de Martonne (1873-1955)”. În orașul Timișoara, o stradă poartă numele lui Emmanuel de Martonne. În perioada interbelică, în Muncipiul Roman, a existat, de asemenea, o stradă care purta numele marelui învățat, stradă a cărei denumire s-a pierdut în negura timpului după instaurarea comunismului.

În Franța, în localitatea Laval, un Colegiu îi poartă numele. De asemenea, Laboratorul său de geografie înființat la 1902, funcționează și în prezent, sub conducerea lui Jean-Pierre Marchand. Un amfiteatru al Universității Haute-Bretagne din Rennes îi poartă, de asemenea, numele. Nutrim speranța că, urmare a editării prezentei lucrări în anul Centenarului Unirii Basarabiei cu România, factorii de decizie din Republica Moldova cât și din România vor adopta măsuri în vederea înveșnicirii amintirii profesorului Emmanuel de Martonne, conferindu-i numele unor străzi, instituții de cultură și de învățământ, dezvelind plăci comemorative în diferite orașe ale Republicii Moldova și ale României, recunoscând, astfel, contribuția deosebită a marelui geograf francez la obținerea recunoașterii internaționale a unirii Basarabiei cu România la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Amintirea acestuia merită să dăinuiască în întreg mediul românesc ca una a unui prieten de nădejde, ce ne-a iubit necondiționat, ne-a ascultat cu stoicism și a scris despre noi cu cele mai curate sentimente de prețuire. Uitarea căzută peste numele acestui mare prieten al românilor, ca urmare a dictaturii comuniste, poate fi și trebuie să fie înlăturată de generațiile de români din Republica Moldova și din România. Eforturile depuse de acesta pentru Marea Unire nu trebuie trecute în neantul insignifiant al istoriei.

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău & Drd George V. Ursu, Suceava

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4776-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-3.html

–––––––––––––––
[46] Al. Cretzianu, La politique de paix de la Roumanie à l’égard de l’Union Soviétique, Paris, 1954, p. 5.
[47] Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Bădescu, Relații internaționale în acte și documente, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 20.
[48] Cf. Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari (1918-1940), Editura Alternative, Iași, 1998, p. 13.
[49] Gheorghe Năstase, Basarabia la Conferința de Pace în „Arhiva pentru știință și reforma socială”, an. I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 830.
[50] I.G. Pelivan, Le mouvement et l’accroissement de la population en Bessarabie, de 1812 à 1918. Et quelques dates concernant la géographie de la Bessarabie, Imprimérie générale Lahure, Paris, 1919, 28 p.; Ion G. Pelivan, Ion Șt. Codreanu, Serge-Victor Coujba, George Nastase, Les Roumains devant le Congrès de la Paix. La question de la Bessarabie, Imprimérie Dubois et Bauer, Paris, 1919, 27 p.; Ion G. Pelivan, L’état économique de la Bessarabie, Imprimérie J. Charpentier, Paris, 1920, 35 p.
[51] A.N. Kroupenski, A. Ch. Schmidt, Bessarabie et Roumanie, Imprimérie générale Lahure, Paris, 1918, 14p.
[52] Gheorghe Năstase, Basarabia la Conferința de Pace, în „Arhiva pentru știință și reforma socială”, an. I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 830-831.
[53] Ibidem, p. 830.
[54] I. Simionescu, Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1937, p. 11.
[55] André Cholley, Emmanuel de Martonne în „Annales de Géograprie”, LXVe année, nr. 347, Janvier-Février 1956, p. 3.
[56] Il était Président de la Société de Géographie de Paris, membre d’Honneure de plusieurs grandes sociétés géographiques étrangères, Docteur Honoris Causa des Universitès de Cambridge et de Cluj (André Cholley, Emmanuel de Martonne, în „Annales de Géograprie”, LXVe année, nr. 347, Janvier-Février 1956, p. 4).
[57] Ibidem, p. 12.
[58] Actele tratatului de pace dela București. Marți, 24 Aprilie/7 Maiu 1918. Textul românesc, F.e., F.l., 1918, 132 p.
[59] Jacques Bariéty, Le Comité d’Etudes du Quai d’Orsay et les frontières de la Grande Roumanie dans „Revue Roumaine d’Histoire”, XXXVe année, nr. 1-2, 1996, p. 43-51.
[60] Emmanuel de Martonne, Choses vues en Bessarabie, Imprimérie des Arts et des Sports, Paris, 1919, 33 p.
[61] Emmanuel de Martonne, La Bessarabie. Avec une Carte et un Appendice, Imprimérie Nationale, Paris, 1919, 19 p.
[62] Nicolae Iorga, Corespondenţă, vol. III, ediţie, note, indici de Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p, 378 (nota 1).
[63] M. Aiftincă, Academia Română în anii Primului Război Mondial (III) în „Curtea de Argeş – Revistă de Cultură”, Anul al VIII-lea, Nr. IX (82) – Septembrie 2017, Publicaţie editată de Asociaţia Culturală „Curtea de Argeş”, Tipografia Argeş Expres, Curtea de Argeş, 2017, p. 15.
[64] Cf. Gavin Bowd, Emmanuel de Martonne et la naissance de la Grande Roumanie, dans „Revue Roumaine de Géographie”, vol. 55, no. 2, 2011, p. 116-117.
[65] Ibidem.
[66] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 88.
[67] Cf. George Sofronie, Principiul naționalităților în Tratatele de Pace din 1919-1920, Editura Albatros, București, 1999, p. 239.
[68] André Cholley, Emmanuel de Martonne, în „Annales de Géographie”, LXVeannée, nr. 347, Janvier-Février 1956, p. 8.
[69] Un cercetător vizionar: Emmanuel de Martonne în „Ziua”, 25 iulie 2005.
[70] Ibidem.

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Basarabia în preocupările științifice ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (2)

Țările apărute după 1918 au fost, inclusiv, rezultate ale reinterpretării geografiei și a reprezentării ei, a suprapunerii vechilor hărți și a noilor metode de trasare a spațiilor culturale. Tratatele de pace de după 1918 s-au încheiat pe baza câtorva tipare de hărți mentale, politice, fizice, etnografice, în care cele din urmă au cântărit cel mai greu în deciziile finale ale actorilor politici. Politica a avut nevoie de știință, iar intelectualii, mai ales istoricii și geografii, au devenit actori politici la rândul lor prin oferirea de expertiză pentru argumente și opinii influente. La Conferinţa care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România venea ca stat naţional unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români.

Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut erau hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie şi decembrie 1918, precum şi convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale[26]. În ceea ce priveşte Basarabia, recunoaşterea ei ca provincie românească nu trezea nici o îndoială României, dacă luăm în consideraţie atitudinea Aliaţilor. Astfel, consimţământul Franţei privind alipirea Basarabiei a existat încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma, în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”[27].

La rândul lor, reprezentanții SUA, care s-au prezentat la Paris cu o impunătoare delegaţie, au opinat în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi:„Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei etnic”[28]. Concluzia în cauză venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision şi memorandumului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al Basarabiei[29].

Un interes deosebit îl reprezintă şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, în data de 10 februarie 1919. Acesta recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; Sfatul Ţării, ca instanţă aleasă în mod democratic, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia Basarabiei[30].Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile diplomatice aliate, însă evoluţia tratativelor de la Paris au arătat că aceste concluzii favorabile veneau deseori în contradicţie cu principiile oportunismului politic. Atitudinea contradictorie şi, uneori, duplicitară în politica Marilor Aliaţi va genera multiple fluctuaţii.

Pe plan diplomatic, problema Basarabiei a fost pusă pentru prima oară în discuţie la Conferinţa de Pace de la Paris în ziua de 8 februarie 1919, în Comisia pentru drepturile româneşti, unde şi-au expus punctele de vedere delegaţii britanic (Sir Eyre Crowe), francez (Jules Laroche) şi american (Clive Hart Day)[31]. Cel dintâi a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, excluzându-se orice altă formulare. J. Laroche a subliniat, la rândul său, caracterul istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România, răpită de ruşi la 1812 prin forţa armelor, fiind în concordanţă cu afirmaţia premierului Ion I.C. Brătianu: „Nu putem concepe existenţa neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre şi Tisa, ca să ne separe de elementul slav […]. Basarabia reprezintă, pentru noi, intrarea casei noastre – în mâna altora, ea ne-ar periclita însuşi căminul”[32].

Delegatul american, Clive Hart Day, a stăruit pentru introducerea în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor. În cele din urmă, comitetul a convenit să se pronunţe pentru recunoaşterea provizorie a alipirii Basarabiei la România, la 5 martie, propunere acceptată și de reprezentantul Italiei.Proiectul a fost dat publicităţii în data de 11 martie 1919, având următoarea formulare: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România”[33]. În mod straniu, însă, când recomandările comisiei au fost aduse la cunoştinţa Consiliului miniştrilor de externe ai Puterilor Aliate de la Paris, la 8 mai 1919, secretarul de stat al S.U.A., Robert Lansing, a obiectat că nu se pot aduce modificări teritoriului Rusiei, fără asentimentul unui guvern legal al acestei ţări, pronunţându-se, arbitrar, pentru recunoaşterea regimului amiralului Kolceak, invitat să trimită un reprezentant în capitala Franţei.

Rezerva diplomatului american era neîntemeiată, deoarece problema Basarabiei nu depindea de Kolceak sau de oricare alt guvern rus, „alb” sau bolşevic, deoarece Basarabia îşi declarase independenţa încă de la 24 ianuarie/6 februarie 1918 şi se realipise României prin votul reprezentanţilor Sfatului Ţării la 27 martie/9 aprilie al aceluiași an. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, un distins jurist american, Brown Scott, aprecia că: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabia era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşedintelui Wilson”[34].

Comisia pentru problemele româneşti va aborda, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acest prilej, J. Laroche a propus o formulă care a fost acceptată şi de reprezentanţii britanic, italian şi american. Câteva zile mai târziu, la în data de 11 martie, Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat un proiect în legătură cu această problemă, a cărui conținut era următorul: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România[35].

Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, au fost supuse atenţiei Consiliului miniştrilor de externe la în data de 8 mai 1919, la o lună după ce experţii îşi sfârşiseră lucrările. Secretarul de stat american, R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului, obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condiţiile în care experţii americani le aprobaseră[36]. Diplomatul american a insistat să nu se facă modificări în teritoriul rus, fără consimţământul unui guvern rus recunoscut, şi a repetat observaţiile lui W. Wilson, din aceeaşi zi, privitoare la posibilitatea regimului „alb” al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Moscova la Conferinţa de Pace. Kolceak, deşi era adeptul integrităţii teritoriale a fostului Imperiu Țarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii nu putea decide asupra teritoriului care aparţinea unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război[37].

În ceea ce priveşte fundamentul moral şi juridic al Unirii Basarabiei cu România şi a caracterului reprezentativ al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, unii reprezentanţi dintre cei mai autorizaţi ai dreptului internaţional şi-au dat avizul. Între aceştia, şi americanul Brown Scott care scria: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabiei era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşedintelui Wilson”[38]. Problema Basarabiei s-a pus din nou, în timpul şedinţelor Consiliului Suprem din 1 şi 2 iulie 1919, când s-a discutat configuraţia frontierelor orientale ale României. Delegaţia Bucureştilor cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandi şi I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W.A. Leeper şi H. Temperley. Reprezentantul Franţei, A. Tardieu, a dat citire raportului „Comitetului pentru probleme teritoriale”, care, conform principiului autodeterminării naţionale a popoarelor, recunoştea desăvârşirea statală a României şi garantarea de către aceasta a drepturilor minorităţilor, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Naţiunilor[39]. Au fost audiaţi, separat, B. Maklakov şi I.I.C. Brătianu. Prim-ministrul român a subliniat că Actele de Unire din martie, noiembrie şi decembrie 1918 au exprimat voinţa naţiunii române, într-un mod asemănător cu „consiliile din Polonia, Cehoslovacia şi în alte părţi”[40].

Prin scrisori, memorii şi discuţii purtate cu membri ai delegaţiei americane care negociau pacea de la Paris, sau cu alţi diplomaţi aliaţi, reprezentanţi ai fostului Imperiu Ţarist – Maklakov, Lvov, Sazonov, Ciaikovski, Krupenski – au căutat să pună sub semnul îndoielii caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, din martie 1918, eforturile lor nereuşind să-i convingă, în totalitate, pe aceştia.

La 26 iulie 1919, Leland Harrison, împreună cu dr. James Brown Scott, Col. U.S. Grant, Douglas Johnson, fraţii John şi Allen Foster Dulles, au abordat – în cadrul unei întruniri americane – problema Dobrogei şi a Basarabiei. Cu acest prilej, Johnson a sugerat că drepturile României în Basarabia ar putea fi rezolvate prin „anumite” concesii în Dobrogea. Intervenind, Harrison a considerat că ar fi fost utilă o consultare a lui Henry White. Delegaţii englezi, A.W.A. Leeper, Eyre Crowe şi Harold Nicolson, nu au fost convinşi de „argumentele” unor delegaţi americani privind un eventual compromis, prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România. În consecinţă, comisia americană pentru negocierea păcii va adopta, într-un document din 14 noiembrie 1919, în legătură cu chestiunea de mai sus, o poziţie similară Angliei şi Franţei[41].

Chestiunea Basarabiei se va afla în centrul preocupărilor Conferinţei Puterilor Aliate şi Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Participând la discuţii, David Lloyd George a observat că Puterile Aliate întotdeauna au fost de acord cu „unirea Basarabiei cu România, argumentele etnice, geografice, ca şi politice îndreptându-se în aceeaşi direcţie”[42]. Rezoluţia întâlnirii consemna acceptul Puterilor Aliate şi Asociate la dorinţa României, subliniindu-se declaraţia reprezentanţilor Sfatului Ţării, şi făcea cunoscut faptul că recunoaşterea unirii se va face printr-un tratat, de îndată ce condiţiile vor fi prielnice[43].

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoaşterea graniţelor comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia şi Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menţiona recunoaşterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat un nou articol în speranţa că Tratatul va fi semnat şi de S.U.A. Acesta prevedea că Rusia va semna Tratatul, de îndată ce un guvern al acestei ţări, recunoscut de Aliaţi, va ajunge la putere [44]. Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile şi de reprezentantul Japoniei[44], care, în acel moment, se afla la Bruxelles. În Tratat se recunoştea suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei[45].

– Va urma-

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău & Drd George V. Ursu, Suceava

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4769-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-2.html

––––––––––––––––––
[26] Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 150.
[27] „1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională”, Vol. III, Bucureşti, 1986, doc. 500.
[28] Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 147.
[29] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 78.
[30] Valeriu-Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de la Paris, Editura Junimea, Iaşi, 1993, p. 78.
[31] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 125 și urm.
[32] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1939, p. 52.
[33] Ibidem.
[34] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 79-81.
[35] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1939, p. 52.
[36] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 80.
[37] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p.128 și urm.
[38] N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 51.
[39] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 81.
[40] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, Bucureşti, 1940, p. 55.
[41] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 81.
[42] Ibidem.
[43] V.V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919 – martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 217-218.
[44] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 226.
[45] N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 57.

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Basarabia în preocupările științifice ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (1)

„La Roumanie Nouvelle montre que les régions naturelles ne sont plus mutilées par le tracé des frontières. Nous avons affaire à un État bien conditionné, un pays complet, possédant à la fois des montagnes, des plaines, des collines, des régions forestières et découvertes, agricoles, pastorales et industrielles”. (Emmanuel de Martonne, La terre Roumaine – 1919)[1].

La 27 martie (stil vechi)/9 aprilie (stil nou) 2018 se împlinesc 100 de ani din ziua istorică în care Sfatul Țării – organul suprem legislativ reprezentativ și electiv al Basarabiei, constituit la 20 octombrie 1917 prin delegarea reprezentanților partidelor politice, păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc.[2] – a proclamat, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”[3] . În acest mod, „după un veac și mai bine de iobăgie sufletească și politică a românilor dintre Prut și Nistru, la 27 martie (st. v.) 1918, printr-un act spontan și plin de netăgăduită conștiință românească, prin voința unanimă a norodului basarabean și prin votul reprezentanților săi legali din Sfatul Țării, Moldova dintre Prut și Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită”[4] .

Chiar dacă nu figurase pe agenda priorităților factorilor de decizie politică de la București, fiind amintită doar în treacăt de liderii decizionali, Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominația străină, unindu-se cu Vechiul Regat al României. A urmat, pe această cale, o logică proprie a evenimentelor, proclamându-și, inițial, la 2 decembrie 1917 autonomia, la 24 ianuarie 1918 independența iar la 27 martie 1918 unirea cu România[5].

Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu România, iar la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, constituindu-se astfel statul național unitar român. La 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand I și Regina Maria, însoțiți de generalul Henri Berthelot, au intrat triumfal în București, pe fondul bucuriei generată de faptul că, în Basarabia, Bucovina și Transilvania, consiliile naționale au declarat unirea acestor provincii cu Vechiul Regat[6]. Astfel s-a constituit Noua Românie, stat național unitar cu o suprafață de 295.641 km2 și cu o populație de circa 16 milioane de locuitori, față de suprafața de 137.000 km2 și populația de 7.250.000 de locuitori pe care le avea Vechiul Regat înainte de 1918. În acest mod, în anul 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania, provincii aflate sub dominație străină, prin adunări plebiscitare, s-au pronunțat, conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru
Unirea cu România. Ideea autodeterminării naționale punea astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat român unitar[7].

Sensul istoric și de drept public al Adunărilor Naționale din provinciile aflate până atunci sub dominație străină (Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul Național al Bucovinei de la Cernăuți și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia) a fost acela de a fi concretizat voința colectivă, considerată, în drept, ca un fundament al principiului naționalităților, cu aspirațiile sale la desăvârșirea unității naționale. Din punct de vedere juridic, Adunările Naționale, care au adoptat Deciziile de Unire din 1918, au reprezentat plebiscite spontane ale națiunii române, neprevăzute în vreun tratat internațional și superioare, din punct de vedere juridic, plebiscitului organizat. Deciziile exprimau, de fapt, clar și definitiv, voința colectivă a națiunii în vederea unirii provinciilor istorice cu Vechiul Regat. Noul stat unitar român își dobândea, astfel, fizionomia sa juridico-politică, grație sacrificiilor din timpul războiului pentru triumful ideii de drept și a principiului naționalităților. Desăvârșirea unității național-statale apărea ca naturală și drept rezultat al unui îndelung proces istoric al evoluției națiunii române[8].

Meditând asupra semnificației anului 1918 pentru români, marele istoric Alexandru D. Xenopol – autorul primei sinteze moderne de istorie națională a românilor, în împrejurările politico-militare interne și externe extraordinare din anii 1917-1919, când se întregea statul național român și erau înlăturate ocupațiile străine care au grevat asupra teritoriului național până atunci, – aprecia faptul că, în istoria românilor, există două mari acte care ne-au definit: cucerirea Daciei de către romani și Unirea din 1918. Primul dintre ele i-au definitivat ființa etnică, structura de esență romanică, latină a poporului și limbii pe care o vorbește, în calitate de comunitate umană de atunci încoace. Prin cel de al doilea mare moment s-a definitivat statul național unitar român, cadrul politico-statal cuprinzător al masei românești și teritoriul locuit de acesta, în interiorul căruia și-a desfășurat ulterior existența[9].

După 1918, România reprezenta 2,52% din suprafața Europei, ocupând locul 10 între țările continentului[10]. România era mai mică decât Germania (470.714 km2), Franța (550.986 km2), Polonia (388.635 km2), dar mai mare decât Cehoslovacia (140.499 km2), Ungaria (93.061 km2), Bulgaria (103.146 km2), Iugoslavia (249.468 km2), Grecia (130.199 km2)[11]. În acest mod, România Întregită își consolidase poziția în sud-estul Europei, beneficiind de o suprafață semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depășită doar de Polonia și, evident, de U.R.S.S. Cadrul geografic – variat, armonios și echilibrat, comparat de Emmanuel de Martonne cu petalele unei roze – a oferit românilor liniile de convergență ale existenței lor istorice. Carpații, Dunărea și Marea Neagră s-au legat strâns de ființarea lor. Unitatea românilor în moravuri, obiceiuri și, mai ales, în limbă, s-a menținut și consolidat după 1918 pe aria lor de formare, cu unele deosebiri, firești, de la o provincie istorică la alta, precumpănind, însă, elementele de unitate[12]. Așa cum, pe bună dreptate, menționa geograful francez Emmanuel de Martonne, „a tous les points de vue, la nouvelle Roumanie n’est nouvelle que par son extension, double de celle de l’ancien Royaume. Elle se présente à nous, non pas comme un État né de la fantaisie des diplomates, non pas comme un État fabriqué en vertu d’un principe abstrait, mais en quel que sorte comme le terme logique d’une évolution. […] L’État qui perpétue son nom est sensiblement plus grand, mieux équilibré. Aussi rapproché que possible de l’idéal national, il réunit à peu prés tous les Roumains, dans des frontières en quel que sortes idéales, autour de cette citadelle carpatique qui a toujours été le coeur de
la nation roumaine”[13].

România Întregită, creată prin forțele și sacrificiile poporului român într-un context internațional favorabil, va fi recunoscută oficial de întreaga comunitate mondială la Conferința de Pace de la Versailles – Paris, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezența reprezentanților a 32 de state, cu delegații formate din 1-5 membri, însoțite de numeroși experți. Istoria nu mai cunoscuse, până la acea dată, o altă conferință de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați, consilieri, experți etc., deciși ca, punând capăt pustiitorului măcel, să instaureze justiția și armonia între toate națiunile lumii[14]. Opera grandioasă, căreia i s-a dedicat acel veritabil „Tribunal al popoarelor”, a fost așezată pe principiile formulate de către președintele S.U.A., Woodrow Wilson, în cunoscutele sale „14 puncte”. Conform acestora, pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor […]; pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”[15].

Lucrările Conferinței de Pace de la Paris au fost deschise în data de 18 ianuarie 1919, de către președintele Franței, Raymond Poincaré (1860-1934). Pentru coordonarea lucrărilor Conferinței, a fost creat un Consiliu Suprem, format din reprezentanții celor cinci mari puteri aliate (Franța, Marea Britanie, S.U.A., Italia și Japonia), pus sub președinția autoritarului jurist francez Georges Clemenceau (1841-1929). Consiliul a creat 58 de comisii și subcomisii pe probleme, compuse din juriști, economiști, militari, publiciști, geografi, industriași și experți financiari. La lucrările sale, Consiliul Suprem era ajutat de Consiliul celor zece, format din șefii de guverne și miniștrii de externe ai celor cinci mari aliați[16].

Delegațiile cele mai numeroase au fost cele ale Marilor Puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului executivului american să părăsească teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson (1856-1924) s-a deplasat în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice, științifice și militare americane[17]. Același lucru se poate spune și despre delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței.

Guvernul francez, în special, a organizat, în decembrie 1918, un grup de intelectuali care să formuleze un „program de pace[18] ce va căpăta denumirea de „Comité d’études”. Acest comitet a prezentat Quai d’Orsay-ului un plan alcătuit de André Tardieu și de Emmanuel de Martonne, ultimul un recunoscut specialist în geografia Europei central-estice și de sud, cu privire la România. Astfel, cu privire la Transilvania și Crișana, în particular, planul francez a fost mai favorabil României. De altfel, De Martonne aprecia că România intrase în război pentru Transilvania. Studiile sale referitoare la topografia și etnografia regiunii Carpaților erau apreciate de întreaga lume științifică. Deloc întâmplător, colonelul House, cel care coordona activitatea Comisiei Inquiry, i-a cerut concursul în alcătuirea documentelor cu privire la România. În studiul „La Transylvanie”, întocmit în august 1917, de Martonne sublinia că poporul român din această provincie este, „incontestabil, elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației” și că el dorește „unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii[19]. Cunoscutul savant francez anticipa magistral, în acest mod, ceea ce, de fapt, avea să se producă la 1 decembrie 1918.

După aproape o jumătate de an de dezbateri, la 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de la Versailles de către reprezentanții Puterilor Aliate și Asociate cu puterile învinse, Germania și Austro-Ungaria, acestea fiind făcute răspunzătoare pentru declanșarea războiului[20]. Pe baza acelui tratat, considerat ca un cadru general, s-au încheiat apoi, pe rând, tratatele separate cu Austria (la Saint-Germain, în 10 septembrie 1919/18 decembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, în 17 noiembrie 1919), cu Ungaria (la Trianon, în 4 iunie 1920) și cu Turcia (la Sèvres, în 10 august 1920). Cu privire la acelaşi context, mai amintim Tratatul semnat la Paris între România, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, din 28 octombrie 1920, pentru granița României de răsărit, și Tratatul naționalităților semnat în același cadru, al Sistemului de la Versailles, la 9 decembrie 1919[21].

Puterile Aliate și Asociate semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, nu au găsit necesar și oportun, la acea dată, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică pe această temă, deși Gh. Cicerin, comisarul pentru afacerile străine ale Rusiei, înștiințase guvernul român că acceptă calea tratativelor pentru reglementarea problemei teritoriale dintre România și Rusia. Chiar și în acea formă, Tratatul privind Basarabia se integra ansamblului de tratate internaționale de la Versailles – Paris din 1919-1920, care au consfințit desăvârșirea statului național unitar român prin voința liber exprimată a întregii națiuni române[22].

Urmând cadrul general al Tratatului de la Versailles, tratatele de pace de la Saint-Germain, Neuilly și Trianon – care interesau nemijlocit România – cuprindeau o suită de clauze teritoriale și politice, militare și de granițe, clauze morale, economice și financiare. Drepturile României în fața Conferinței de Pace au fost susținute de o importantă delegație condusă de Ion I.C. Brătianu (1864-1927), președintele Consiliului de Miniștri respectiv, mai târziu, de Nicolae Titulescu (1882-1941). În componența ei se mai aflau N. Mișu (1893-1973), ambasadorul României la Londra, V. Antonescu (1871-1947), ambasadorul de la Paris, generalul C. Coandă (1857-1932), Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950), C. Diamandi (1868-1931), fost ambasador la Petrograd, cărora li s-au adăugat în calitate de consilieri și experți: Alexandru Lapedatu (1876-1950), Ion Pelivan (1876-1954), Vasile Stoica (1889-1959), Neagoe Flondor (1901-1952), Gh. Crișan (1887-1935), C. Danielopol și Constantin Brătianu (1866-1950), ca secretar al delegației[23].

Așadar, tratatele de pace de la Paris, încheiate în anii 1919-1920, au consemnat, pe de o parte, victoria puterilor Antantei, iar pe de altă parte, prăbușirea imperiilor otoman, austro-ungar și țarist și crearea, ca urmare a luptei popoarelor asuprite de către aceste imperii, a unor state naționale unitare și independente. În centrul și sud-estul Europei, prin prăbușirea țarismului și a monarhiei austro-ungare, s-a creat Republica Cehoslovacă, a avut loc unirea, într-un singur stat, a Regatului Serbiei și Croației, Sloveniei, Bosniei și Herțegovinei, s-a reconstituit statul independent polonez, Austria s-a transformat în Republică și a luat naștere Republica Ungară independentă; România, la rândul său, și-a desăvârșit unitatea național-statală[24].

Statele învinse în război vor semna respectivele tratate cu o vădită sau aparentă resemnare, în timp ce cele învingătoare cu mari speranțe pentru viitorul lor. Harta Europei arăta acum altfel, datorită acestora și a lucrărilor Consiliilor Speciale constituite în cadrul Conferinței de Pace. Spiritul de dreptate a învins. Statele naționale întregite sau nou formate își arborează drapelul. De aici decurge, în chip firesc, necesitatea ca toate acțiunile duse pe plan extern să izvorască și să fie purtate în numele și spre apărarea intereselor și integrității statelor naționale. Nimic nu putea fi pus și nici nu a fost pus înaintea acestui mare deziderat. De aici decurge trăsătura cea mai importantă a politicii externe a tuturor statelor ce-și legau existența sau integritatea de anul 1918: apărarea intereselor naționale și integritatea statală[25].

– Va urma –

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău & Drd George V. Ursu, Suceava

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4763-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-1.html

––––––––––––––-
[1] Studiu introductiv la volumul „Emmanuel de Martonne – l’avocat de la Roumanie à la Conférence de Paix à Paris en 1919-1920 en matière de Bessarabie”, Éditions Universitaires Européennes, 2018, 230p.
[2] Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, Editura Civitas, Chișinău, 1998, p. 7-8, 9-19; Valeriu Popovschi, Biroul de organizare al Sfatului Țării (27 octombrie – 21 noiembrie 1917) / Republica Democratică Moldovenească (Formarea și evoluția. 1917-1918), Editura Academiei Române, Muzeul Brăilei „Carol I”, Editura Istros, București-Brăila, 2017, p. 13-20.
[3] „Monitorul Oficial”, nr. 309, 30 martie/12 aprilie 1918. Partea oficială, Iași, 29 martie 1918, p. 3769-3770.
[4] Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului, Chișinău, 1933, p. 7.
[5] Gheorghe Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unității românești (1917-1918), în „Marea Unire din 1918 în context european” Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 109-139.
[6] O Istorie a Românilor. Studii critice Coordonatori: Stephen Fischer-Galați, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Fundația Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 226.
[7] Istoria românilor. Vol. VIII: România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5.
[8] Ibidem, p. 5-6.
[9] Nicolae Edroiu, Semnificațiile istorice ale Unirii românești din 1918, în „Marea Unire din 1918 în context european”, Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 437-438.
[10] S. Manuilă, D.C. Georgescu, Populația României, Monitorul Oficial și Imprimeria Națională, București, 1937, p. 9.
[11] Bréviaire statistique de la Roumanie – 1940, Institut Central de Statistique, Bucarest, 1940, p. 10.
[12] Ioan Scurtu (Coord.), Marea Unire din 1918 în context european, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 6.
[13] Emmanuel de Martonne, La Nouvelle Roumanie dans la Nouvelle Europe, Tipografia Curții Regale, București, 1922, p. 19.
[14] Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în „Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național”, îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 237.
[15] Pierre Renouvin, Le traité de Versailles, Paris, 1969, p. 14.
[16] Istoria Românilor, Vol. VIII – România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 3 și urm.
[17] Printre aceștia figurau patru comisionari plenipotențiari – Robert Lansing, pentru problemele responsabilității războiului; Henry White, pentru problemele porturilor și căilor de comunicație; Edward House, pentru Comisia Ligii Națiunilor și generalul Tasker Bliss, pentru Consiliul Suprem de război (A se vedea: România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Coordonator: Viorica Moisuc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 278-279).
[18] Istoria românilor, Vol. VIII – România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5.
[19] Ibidem, p. 5.
[20] Vezi: „Tratat de pace între Puterile Aliate și Asociate și Germania și Protocol”, semnate la Versailles la 28 iunie 1919, Imprimeria Statului, București, 1920.
[21] Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939, Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3.
[22] Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național. Volum îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 246.
[23] Ibidem, p. 238.
[24] L’affirmation des états nationaux indépendants et unitaires du centre et du sud-est de l’Europe (1821-1923), Coordonnateurs: Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Editura Academiei Române, București, 1980, passim.
[25] Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939. Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3.

Publicat în ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

IN MEMORIAM IULIA HASDEU: 130 ANI DE LA MOARTEA COPILULUI- MINUNE…

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

INVITATUL BIBLIOTECII CENTRALE- PREŞEDINTELE TRAIAN BĂSESCU (19 aprilie 2018)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII, IMAGINI | Lasă un comentariu

BIBLIOTECA CENTRALĂ: PROFESORUL ANATOL PETRENCU LA CONFERINȚA CENTENARULUI (10.04.18)

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, UN FILM DE COLECȚIE | Lasă un comentariu

DE SFINTELE SĂRBĂTORI, DOUĂ CĂRȚI ÎN DAR: DESCRIEREA MOLDOVEI ȘI DICȚIONAR ORTOGRAFIC

Dimitrie+Cantemir+-+Descrierea+Moldovei

dictionar-ortografic-romanesc

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Centenarul Marii Uniri a României. Aniversarea a o sută de ani de la Actul Unirii Basarabiei cu România

Este o mare onoare şi o deosebită plăcere pentru mine să am privilegiul de a marca, împreună cu Domniile Voastre, aniversarea de o sută de ani de la Actul Unirii Basarabiei cu România, considerat evenimentul fondator al statului român modern, o etapa esenţială pentru evolutia Romaniei şi un prilej de reflectare asupra valorilor de interes national. 24 Ianuarie a fost, este şi rămâne a fi, pentru romanii de pretutindeni, o Zi de mare sărbătoare naţională. Din această moment România începe să devenă o naţiune unită, liberă, demnă de respectat în întreaga lume… În acesată Zi Basarabia s-a unit cu patria-mamă, România. După cum bine se ştie, lupta de eliberare naţională În Basarabia, a luat amploare in aprilie 1917, odată cu constituirea Partidului Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu. Aces partidul avea ca organ de presă ziarul „Cuvânt moldovenesc”. La 25 septembrie/8 octombrie 1917, cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău s-a constituit organul legislativ „Sfatul Ţării”, unde au fost aleşi 156 deputaţi, 105-români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Actul Unirii

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul român.
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.
3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.
4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.
11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.
Preşedintele Sfatului Ţării – Ion Inculeţ
Vicepreședinte – Pan. Halippa.
Secretarul Sfatului Ţării – I. Buzdugan”

Azi, ca de fapt, pe parcursul anilor, ne punem direct întrebarea: câte din aceste doleanţe, „condiţii” au fost realizate şi respectate? Nu a fost respectat în primul rând soarta conducătorilor moldoveni, aceştia fiind îndepărtaţi din structurile statului în primii cinci, şase ani de la unire. Acest dureros adevăr poate fi demonstrat prin articolele și memoriile lui Constantin Stere şi memoriile unor lideri politici români despre felul cum au trataţi colegii din Basarabia. E adevărat, în acest sens, putem constata, Actul Unirii, de fapt, s-a realizat doar aparent, sau superficial. Cu regret, şi azi se văd clar neţnţelegerile existente la acest capitol, dar nu e mai puţin adevărat că odată cu crearea statului național unitar, prin Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, au fost deschise largi posibilități pentru manifestare în viața internațională ca un stat suveran și independent, preocupat de dorința menținerii păcii și a unui climat de destindere și cooperare interstatală.

Pe parcursu celor 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale „terorii roșii” dezlănțuită de CEKA-G.P.U.-N.K.V.D. și ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În această perioadă, Basarabia a primit, conform datelor „Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor” întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Adevăr incontestabil, această temă prezintă un interes științific deosebit, dar e necesar să ţinem cont și de actualitatea acesteia, în condițiile în care România fusese victimă a agresiunii sovietice din vara anului 1940, când în urma celor două note ultimative cunoscute din 26 și 28 iunie, au fost ocupate Basarabia și Nordul Bucovinei, în baza prevederilor protocolului adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939.

Cedarea Basarabiei s-a făcut în condiții deosebit de dramatice, armata si autoritățile române fiind supuse unei umilitoare retrageri, sub o agresivă presiune a trupelor de ocupație. Întruchipând voința întregii națiuni de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei, generaluln Ion Antonescu a inițiat încă din toamna anului 1940 pregătirea politico-diplomatică și militară a bătăliei pentru dezrobirea teritoriilor cucerite de sovietici în urma ultimatumului din vara aceluiași an. La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a semnat faimosul Ordin de zi către armată, prin care cerea: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”. Vestea intrării României în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost primită cu bucurie de români, fiind memorabil cântecul popular lansat în acele zile: „Azi noapte, la Prut, războiul a-nceput/ Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdută astă-vară”.

În perioada care a trecut de la căderea regimului comunist, în Basarabia, ca de fapt şi în România s-au publicat multe și valoroase monografii, tratate științifice despre istoria Basarabiei, dar un studiu de sinteză care să trateze această complexă și actuală problematică dintr-o dublă perspectivă, istorică și juridică, încă nu și-a găsit locul în spațiul editorial. Problema esenţială care, cred, e necesar să fie rezolvată azi, ar fi asumarea de către Guvernul și de societatea civilă din România a responsabilităţii faţă de românii de pretutindeni. În acest sens, indiscutabil, se cere creată o Strategie de Relaţii eficiente, un Program Național de susținere şi educaţie patriotică a românilor de pretutindeni şi în mod special, a romanilor din Basarabia.

Componentele necesare viitorului program

1. Situaţia românilor din teritoriile afectate de pactul Stalin-Hitler (Ribbentrop-Molotov) din 1939, care a fost declarat nul de U.R.S.S. în 1989 şi, evident, o problemă aparte ar fi Transnistria. Cetăţenii acestui spaţiu românesc au toate drepturile de a revendica ReUnirea cu Patria mamă. La acest compartiment sunt necesare tratative cu Rusia, succesoarea U.R.S.S. ;
2. situaţia românilor din teritoriile învecinate: Ungaria, Ucraina (Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei – Bugeac), care sunt trataţi ca minorităţi naționale, desi ei sunt cetăţeni autohtoni în teritoriile respective;
3. Situaţia românilor din teritorile mai îndepărtate, ajunși în ultimii ani: români din Occident, din zonele asiatice ale Rusiei, din Australia etc.

Cred, pentru fiecare din aceste categorii de români sunt necesare concepţii, strategii speciale. În acest context, e necesar să implementăm ideea continuităţii, păstrării conştiinţei naţionale în sensul relaţiilor cât mai apropiate de spiritual românesc prin tradiţii, obiceiuri, muzică, literatuă în limba română. O idee în plus ar fi ca Statul să sprijine Biserica Ortodoxă Română, rolul căreia a fost, este şi rămâne a fi păstrarea identității naționale a românilor de pretutindeni. O importanţă majoră în acest proces de culturalizare a românilor de pretudindeni, un rol aparte, îl au tinerii. Pentru a-i apropia de idealurile României, sunt necesare burse speciale de studii, reduceri de preț la prima vizită în România, facilități vamale, facilități pentru bătrânii din afara graniţelor actuale ale României, care doresc să-și petreacă ultimii ani de viață în România etc.

Chestiunea Basarabiei

În ceea ce priveşte Basarabia, cunosc bine situația din Republica Moldova. Pentru a aborda chestiunile existente în Basarabia, e necesar să avem o viziune realistă despre situaţia actuală, deci, să nu tragem concluzii nefondate, uneori prea optimiste, alteori prea riscante. Azi sunt necesare analize profunde ale criticilor pe care le invocă unii adversari ai Unirii. Spre exemplu, azi, prin Basarabia, mai circulă idea, că pe parcursul anilor au fost eşuate mai multe ocazii benefice de a realiza actul Unirii, din din diverse motive şi, în mod special, din cauza unor guvernanți de la București. Dacă e aşa, dar poate fi, oare, altfel, acest adevăr trebuie să fie motivat, recunoscut, discutat, polemizat, cunoscut de marele public, precizând, pe cât e posibil, cine sunt acești guvernanți, care au fost motivele, determinând, faptul că mulţi adversari ai ReUnirii din Basarabia, au folosit aceste deziderate, manipulând, astfel, marele public. Aceşti diriguitori ar fi bine să fie nominalizaţi, mai ales dacă au dispărut din procesul politic actual. Celor care sunt încă activi trebuie să li se ofere o șansă de a-şi corija ideile. Tot în acest context e necesar de combătut ideea că România a abandonat Basarabia în iunie 1940. Decizia luată la București, în anul, 1940 a fost una realistă în situația creată și, deși a fost o opțiune drastică, a fost, totuși, soluția unică, care a fost posibil de suportat. Istoria a demonstrat că Armata Roșie era pregătită să invadeze Europa, iar opoziția României le-ar fi oferit pretextul căutat.

Nu cred că trebuie pusă în discuţie ideea organizării unui referendum pe problema ReUnirii, pentru simplul motiv că nici în 1940 – cu prilejul notelor ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie, prin care se cerea „înapoirea cu orice preţ” a Basarabiei şi nordului Bucovinei – şi nici în 1946-1947 – la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946) şi Tratatele de Pace dintre Aliaţi şi statele Axei (10 februarie 1947) un astfel de referendum nu a avut loc. Se impune crearea unui cadru legitim, care ar elimina toate consecințele pactului din anul 1939 dintre Stalin și Hitler. În ceea ce priveşte clasa politică din Basarabia, ea este, ca pretutindeni egoistă, nu este constituită din eroi sau martiri. Cei mai mulți politicieni se tem că după Unire își vor pierde privilegiile și beneficiile acumulate, averile strânse prin furt protejat de legi, elaborate si votate de ei, etc. Acești politicieni corupți sunt cei mai mari duşmani ai procesului de Reintegrare națională, de ReUnire cu Țara. Majoritatea politicienilor, inclusiv cei care nu sunt corupți, își pun întrebarea, destul de firească, inevitabilă: ce câștigă și ce pierd dacă se face Unirea?

În continuarea acestor idei, e necesar ca Parlamentul României să elaboreze un program oficial, cu valoare de text constiuțional, prin care ar asigura interesele cetăţenilor implicaţi în procesul ReUnirii, de tipul: „După ReUnire, în Basarabia, timp de 25 de ani, candidații la funcția de parlamentar, vor fi numai persoane născute în Basarabia sau cu unul dintre părinți născut în Basarabia!”, sau „După ReUnire se va introduce funcția de vicepreședinte al României!”.

Evident, ar mai putea fi identificate și alte momente, prin care politicienii români basarabeni să aibă deplină încredere că nu vor fi eliberaţi din procesul politic, că vor putea să se integreze fără mari probleme în spaţiul actual românesc, singura condiție fiind meritul personal. O condiţie esenţială ar fi şi factorul economic, care trebuie să preceadă unirea politică. În acest process putem scoate în evidenţă: conectarea la gazoductul si la sistemul energetic din Țară, introducerea ecartamentului european pe linia Iași-Chișinău, autostradă București-Iași-Chișinău, monedă unică (așa cum s-a promis în 1992), „românizarea” mass mediei din Basarabia și altele. Merită studiată și ideea de a ne uni inițial într-o Confederație a Românilor vreme de zece ani. Important ar fi şi selectarea riguroasă a unor personae, desemnate de la București și Chișinău, care ar activa în mai multe proiectele dedicate ReUnirii: aceste persoane să fie verificate cât de loiale s-au arătat față de idealul ReUnirii in ultimii 28 de ani! Să nu lăsăm inamicilor noștri libertatea și ușurința de a ne sabota proiectul cel mai important pentru Neamul Românesc.

Una din problele esenţiala a Unirii Basarabiei cu România ar fi minorităţile naţionale din Basarabiei, care se opun Unirii. Cred, în această situaţie create, ar fi bine ca persoanele de decizie de la București să ia contact cu liderii minorităților etnice din Basarabia pentru a le câștiga încrederea şi a le promită, că în România Unită vor avea cel puțin aceleași drepturi pe care le au acum în Repubica Moldova, explicându-le concret şi corect drepturile minoritarilor din România şi în ce măsură aceste drepturi vo fi respectate, demonstrându-le, implicit şi explicit, că în România de azi aceste drepturi sunt respectate mai mult decât în oricare altă țară a Europei! Foarte important este şi crearea unei strategii de colaborare militară comună, care ar permite o aliniere şi un schimb de experienţă a forţelor militare ale celor două ţări româneşti. Aceste măsuri ar unifica şi acest domeniu important pe idea unei singure entităţi naţionale şi ar evalua nemijlocit spre întărirea securităţii naţionale.

O modalitate eficientă de unire a românilor din Basarabia cu cei din România ar putea fi facilitățile pentru investiții în Basarabia, respectiv în România, organizarea unor forumuri şi programe de afaceri, care ar solidariza investitorii şi antreprenorii din tot spaţiul românesc şi care ar facilita crearea şi extinderea unui mediu de afaceri comun pentru toate teritoriile româneşti. Evident, există în Basarabia azi zeci şi chiari sute de probleme, care se cer cu insistenţă rezolvate, tocmai din acest motiv, cred ar fi bine de creat o comisie de experţi, care ar depista o logică istorică a vieţii de aici, ar constata diagnosticul Republicii Moldova, ar realiza o abordare analitică, lucidă a situaţei existente.

Ţinând cont de faptul că suntem într-o zi de sărbătoare, şi evident, din lipsă de timp, am adus la cunoştinţă doar o mică parte din cee ce este Basrabia azi, tocmai din acest motiv, printr-un stil expres putem spune: Viaţa Basarabiei, ruptă de Ţara-Mamă rămâne a fi o mare nedreptate, rămâne a fi o rană în trupul României. Azi, noi, basarabenii, trăim în exil cu o bucată de pământ românesc sub picioare, e clar, responsabilitatea e cu mult mai mare decât a trăi în exil de unul singur. Şi, esenţial, Basarabia încă nu a ieşit din haosul comunismului. Azi în Basarabia totul e posibil. Basarabia poate deveni în cel mai apropiat timp o anexă a Rusiei. Noi toţi suntem optimişti şi credem, că Anul 2018, ar putea deveni crucial atât pentru România, cât şi pentru Basarabia română.

La mulţi ani, România !
La mulţi ani, fraţi români !

„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”. (Mihai Eminescu)

„Poporul român n-a venit din afară, aici s-a născut. Aici s-au fiert diferitele elemente din care s-a creat poporul român. Noi nu avem unde pleca și nimeni nu are dreptul să ne gonească din țara noastră. Un veac întreg, supuși și tăcuți, am purtat jugul, de un veac întreg limba noastră este oprită, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată ca o otravă revoluționară […]”. (Constantin Stere, la deschiderea ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918).

General Ion Costaş, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/eveniment/4742-centenarul-marii-uniri-a-romaniei-aniversarea-a-o-suta-de-ani-de-la-actul-unirii-basarabiei-cu-romania.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

Centenarul Marii Uniri, moment de bilanţ şi speranţe

Parlamentul României a adoptat marţi, 27 martie, o „Declaraţie pentru celebrarea unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, România, la 27 martie 1918″, în cadrul unei şedinţe solemne comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, dedicată împlinirii a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România. La eveniment a participat şi o delegaţie din Republica Moldova în frunte cu preşedintele Parlamentului, Andrian Candu şi vicepremierul Iurie Leancă. În textul Declaraţiei se spune că Parlamentul României „consideră ca fiind pe deplin legitimă dorinţa acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care susţin unificarea celor două state ca o continuare firească în procesul de dezvoltare şi afirmare a naţiunii române şi subliniem că acest act depinde de voinţa acestora, şi – declară că România şi cetăţenii ei sunt şi vor fi întotdeauna pregătiţi să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetăţenilor Republicii Moldova, ca o expresie a voinţei suverane a acestora”[1].

Am primit la redacţie un mesaj plin de amărăciune justificată şi revoltă firească pe care îl reproducem: „Am încropit un mesaj cu gândurile de moment. Sunt siderat de lipsa de respect pentru Poporul Român a Preşedintelui K.W.J. – care nu a participat la Sedinţa din 27 martie 2018 a Parlamentului României dedicata Marii Uniri – pe care, din acesta clipă, nu-l mai recunosc drept Preşedintele cetăţeanului român şi european, Marian Rizea!
Cu mare amaraciune,
Col. (r) Prof.univ.dr.ing. Marian Rizea”.

… Şi a fost 27 martie 2018! Absenţa actualului şef al statului român de la şedinţa festivă dedicată împlinirii a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu Ţara-mamă este o insultă la adresa sentimentelor naţionale. Gestul comis îl face frate anti-român cu Dodon, ambii dovedindu-şi calitatea de neprieteni ai Neamului Românesc. Marele excursionist, chiriaş vremelnic la Cotroceni – despre care am scris că „nu este preşedintele meu[2] – a preferat să taie frunze la câini de Ziua Naţională a Unirii Basarabiei cu România, refuzând să-şi deplaseze kilogramele pentru a cinsti un moment istoric al românilor. Minţi bolnave au adus la ceremonie şi pupăza-custode a coroanei-fantomă… unii dintre vorbitori adresându-i-se fiicei răposatului congelat, cu „majestate…”. Întreaga omenire ştie că Margareta e „prinţesă” sau „regină” tot aşa cum este Mazăre mitropolitul Madacascarului, iar dacă urmăm procedura noilor uzanţe, modul de adresare între cetăţenii României nu va mai fi „doamnă”, „domnişoară” sau „domnule”, nici măcar „tovarăşe” ci „majestatea voastră”: Klaus, Călin, Liviu, Păcală, Tândală, Dudă, Prună, Castravete… şi alte ipochimene „majestu-oase”. Trebuie, totuşi, să recunoaştem că adresarea nu tocmai ortodoxă este valabilă pentru şefului statului într-un singur caz: mai-e-state pe care nu le-aţi vizitat, domnule Iohannis! Şi pentru că lumina este valabilă doar pentru cei care vor să vadă, a fost prea vizibilă atitudinea reprezentanţilor U.D.M.R. (ne-partid politic anticonstituţional creat pe criterii etnice şi tolerat în mod nepermis) care au maculat evenimentul aniversar cu veninul şovin faţă de tot ce-i românesc. A lipsit doar „pamblica” roş-alb-verde. „Quod erat demonstrandum!”. (Ion Măldărescu).

Rezumat: Centenarul Marii Uniri este prilej de bilanț al trecutului, o analiză a prezentului și de proiecte viitoare pentru România și toți românii de aici și de pretutindeni. Este și o ocazie ca urmașii celor ce au înfăptuit România Mare să dovedească întregii lumi că spiritul românismului nu a apus și putem să aducem la patria mamă provinciile care vremelnic ne-au fost răpite.

Abstract: The Centenary of the Great Union is an opportunity to take stock of the past, an analysis of the present and future projects for Romania and all the Romanians here and everywhere. It is also an opportunity for the descendants of those who have done Great Romania to prove to the entire world that the spirit of Romanianism has not fallen and we can bring to the motherland the provinces that were temporarily abducted.
Keywords: centenary, Great Union, Romanianism.

Suntem în anul Centenarului Marii Uniri , când la 1 decembrie 1918 românii au realizat visul de veacuri al strămoșilor noștri, acela de a fi liberi și uniți, în ganițele vechii și mareței Dacii pre-arutele. Acum o sută de ani, la finalul primei mari confruntari mondiale armate soldată cu peste 10 milioane de victime umane, într-o Europă în care toxicul imperiu Austro-ungar își dădea duhul și se iveau zorii auto-determinării pentru națiunile asuprite, Regatul României condus de Regele Ferdinand și avându-l ca prim-ministru pe I.C.(Ionel) Brătianu, renăscând din propria cenușă, înfăptuiau România Mare prin unirea cu Basarabia și apoi cu Transilvania, prin jertfa și vitejia armatei române și susținerea morală a majorității populației.

Mărețul act istoric de acum un secol nu ar fi fost posibil fără câștigarea sângeroaselor bătălii de la Mărăști, Mărășești, Oituz, fără înțeleptciunea oamenilor politici, a gânditorilor și oamenilor de cultură (care au trecut peste barierele ideologice, orgolii și interese pesonale sau de grup și au pus mai presus de orice interesul românilor și al Romaniei), fără susținerea slujitorilor cultelor sau fără entuziasmul și dăruirea milioanelor de oameni simpli din toate provinciile. Secretul Marii Uniri a fost unirea energiilor și acțiunilor tuturor celor ce gandeau și simțeau românește. Acum, în an aniversar „România 100″, nu putem să nu ne aducem aminte cu maxim respect, recunoștință și pioșenie față de cei care au reuși să-i unească pe toți românii sub coroana de oțel a Regelui Ferdinand I și nici nu putem trece cu vederea realizările poporului nostru dar mai ales neîmplinirile din ultimile decenii:

Nu ne putem mândri decât cu câteva sute de kilometri de autostrăzi și trebuie să constatăm cu tristețe și jenă că la 100 de ani de la Marea unire, provinciile patriei nu sunt unite, așa cum ar fi fost normal, de coridoare rutiere moderne, care să faciliteze deplasarea cu viteză și siguranță oriunde în Europa de care aparținem de drept și de facto. Nici o autostradă nu trece peste Carpați și nu există o legătură a Transilvaniei cu Muntenia-Oltenia sau cu Moldova. Nici coridoarele de căi ferate programate nu sunt realizate iar vitezele de deplasare a mărfurilor și călătorilor sunt mai scăzute decât înainte de 1989.

Proiectele de mediu impuse de normele europene și asumate de decidenții politici post-decembriști sunt inexistente. Majoritatea municipiilor, orașelor și comunelor nu dispun de gropi ecologice de gunoi iar calitatea factorilor de mediu în marile orașe lasă de dorit.Să amintim despre starea sistemelor de sănătate, învățământ, cultură, cercetare, ori a invesțițiilor din infrastructura rurală sau industrială, agricolă și să facem o statistică, nu cred că ar fi o idee prea strălucită și benefică…

Dispariția programată a marilor complexe industriale și agricole a decimării vizibile a resurselor naturale de orice fel și a dezastruosului exod de materie cenușie și forță de muncă și înstrăinarea pământului străbun și accelerarea retrocedărilor de orice fel, multe ilegale și anti-naționale, copleșește prin volum, valoare și efecte realizari minime contemporane precun Reactorul 2 de la centrala atomo-electrică de la Cernavodă, Complexul Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP) de la Măgurele. Deși sunt ale noastre și construite cu mari eforturi umane, materiale și financiare de generațiile care au plecat la întâlnirea cu strămoșii ori sunt la pensie, proiecte de talie mondială precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului/Parlamentul, Metroul, Transfagărașanul etc., urmare a unui deșănțat și antiromânesc proces de propagandă, parcă ne este rușine să ne mândrim cu ele. Cine o face este catalogat pe loc drept nostalgic comunist iar dacă cineva ar îndrăzni (cum cu inteligență și curaj procedează distinsul academician Ioan Aurel Pop din Cluj) să-i tragă de urechi și să le arate obrazul nerușinaților care își bat joc de Tricolor, simbolul suprem al Poporului Român liber și suveran, este catalogat drept naționalist, securist, ceaușist, etc.

De câțiva ani, o echipă de elită de specialiști din SC Transgaz Mediaș, condusă de inginerul drd. Ion Sterian, a lucrat cu discreție, profesionalism, dăruire și diplomație și a pus opinia publică în fața uni fapt împlinit: demararea lucrărilor gazoductului Bulgaria-România-Ungaria-Austria (B.R.U.A.), o adevărată autostradă ce va repune România contemporană pe harta energetică a Europei. Demersurile atât de dificile determinate de restricțiile interne și externe de obținere a resurselor necesare realizării celui mai mare și important proiect post-decembrist(resurse financiare, umane, tehnice și tehnologice) au fost încununate de succes și începând cu data de 14 aprilie 2018, câstigătorul licitației( 99% firme cu capital românesc), semnatar al contractului, (Asocierea INSPET S.A. Ploiești – lider, Petroconst S.A. – asociat, Moldocor S.A. – asociat, Habau Pps Pipeline Systems S.R.L. – asociat, Irigc Impex S.R.L. – asociat, Sutech S.R.L. – asociat, TIAB SA – asociat, Roconsult Tech S.R.L. – asociat) va demara execuția

Născut după eșecul proiectului NABUCO, gazoductul B.R.U.A. are coordonate geo-strategice solide și este o șansă unică pentru România că operatorul S.C. Transgaz S.A. se implică în acest important proiect cu susținere europeană și nord-americană. Evident, adversarii vor fi pe măsură. Sunt déjà „voci stridente” și „apăsate condeie fosforice” care vorbesc despre jefuirea resurselor de gaze naturale din Marea Neagră, acapararea acestora de Ungaria si Austria etc., etc., fără a spune că acest gazoduct este important in primul rând pentru România. Vor fi create numeroase locuri de muncă, vom atrage tehnică și tehnologie de top, vom deveni jucători importanți pe piața energetică zonală și europeană și cresc șansele unor dialoguri de cooperare cu terții, inclusiv cu concurentul Gazprom. Că importantele rezerve de gaze naturale descoperite în platoul continental al Mării Negre de către firmele Lukoil-Romgaz Media (peste 32 miliarde smc) și Exxon Mobille-O.M.V. Petrom (estimate a fi între 42-84 miliarde smc/nmc) vor fi trimise spre occident, nu înseamnă că cineva va impiedica România să le cumpere pentru consum industrial sau casnic înaintea Ungariei, Austriei, Slovaciei, Sloveniei ori a altor potențiali beneficiari. Formatorii de opinie ar trebui să explice publicului că rezervele de gaze din M.Neagră nu au legatură cu Transgaz ci cu A.N.R.M. care are responsabilitatea să negocieze și cotele redevențelor.

Indiferent de cât de dură va fi competiția pentru accederea pe piața europenă a gazelor, inițiatorii și operatorii gazoductului B.R.U.A., merită respectul și sprijinul tuturor românilor care se mândresc cu trecutul, prezentul și viitorul națiunii și își asumă atât eșecurile căt și victoriile, cu demnitate și responsabilitate!
Așa să ne ajute Dumnezeu!

Prof.univ.dr.ing. Marian Rizea
Universitatea Ecologică din București
Cadru didactic asociat U.P.G. Ploiești
Membru titular DIS-CRIFST Academia Română

Grafica – I.M. & adaptare[3]

Col. (r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4736-centenarul-marii-uniri-moment-de-bilant-si-sperante.html

–––––––––––––––––––––––
[1] http://adevarul.ro/moldova/politica/parlamentul-romaniei-considera-legitima-dorinta-moldovenilor-vor-unirea-continuare-fireasca-inprocesul-afirmare-natiunii-romane-document-1_5aba7366df52022f75161f15/index.html
[2] http://www.art-emis.ro/editoriale/3026-iohannis-nu-este-preedintele-meu.html
[3] https://sites.google.com/site/centenatrulunirii19182018/centenarul-unirii-arta-digitala

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII | Lasă un comentariu