Cuvinte către români

„Graniţele României lui Ferdinand I nu sunt creaţiunea unei clipe, nici rezultatul unor hotărâri nesocotite. Temeiul lor se adânceşte în raţiunile înseşi de existenţă ale naţiunii noastre, ca şi în trecutul nostru cel mai îndepărtat. Deşi împărţit între mai multe stăpâniri, poporul român a avut din zilele începuturilor sale instinctul, dacă nu chiar conştiinţa deplină a obârşiei sale comune şi a unităţii sale fireşti, ce numai în cuprinsul acestor hotare se putea desăvârşi. Sentimentul acesta s-a desvoltat în urma neîncetatelor războaie pe cari strămoşii noştri le-au purtat împotriva năvălitorilor din Asia, tătari sau turci. Alţii s-au mândrit cu rostul de apărători ai Creştinătăţii la marginile de Răsărit ale Europei; românii s-au mulţumit să-l înfăptuiască cu sângele şi cu jertfa lor.

Voievozii au întrevăzut din cele mai vechi timpuri primejdia, dar şi însemnătatea acestui loc de strajă. Ştefan cel Mare scrisese doar veneţienilor că cele două cetăţi ce le râvneau turcii, Chilia şi Cetatea Albă, erau toată Moldova, iar Moldova cu aceste două cetăţi, un zid de apărare al Ungariei şi al Poloniei. La rândul său, Mihai Vitezul era să însemne, un veac şi jumătate mai târziu, că Ţara Românească şi Ardealul erau una şi aceeaşi pavăză a Imperiului şi a Creştinătăţii. Din scrisul şi din jertfa lor se desprinde conştiinţa unei adevărate misiuni istorice, ce nu se putea înfăptui deplin, decât unind pentru aceeaşi luptă toate ţinuturile locuite de români. Când unitatea graiului a fost şi ea recunoscută, când în şcolile umaniste ale Apusului s-a regăsit firul continuităţii latine şi al moştenirii romane, temeliile unităţii naţionale de mai târziu s-au găsit aşezate.

Ideea acestei unităţi, ce trebuia să strângă sub scutul ei tot ce au cuprins hotarele Regelui Ferdinand, s-a desvoltat din ce în ce mai puternic şi mai limpede, în ciuda vitregiei vremurilor. Faptele se întreceau în a o desminţi şi a o fărâmiţa. În timpuri de restrişte au fost zmulse din teritoriul Principatelor noastre cetăţile de la Dunăre şi de la Nistru, Oltenia pentru câţiva ani, pentru un secol şi jumătate Bucovina, pentru mai bine de un veac Basarabia. Şi totuşi niciodată nu s-a rostit mai limpede, decât în această epocă tristă a anexiunilor şi a împărţirilor, credinţa în unitatea noastră şi în hotarele ce erau să vie. Imaginea Daciei regăsite înscria în cercul ei toate graniţele pe cari, cu o profetică viziune, revoluţionarii din 1848 le revendicau pentru o Românie Mare.

În acelaşi an, un deputat german ridica în parlamentul din Frankfurt problema Transilvaniei, care numai în cuprinsul unui stat ce ar uni toate ţinuturile româneşti îşi poate împlini întreaga menire geografică şi economică. Un deceniu mai târziu, un ambasador austriac întrevăzuse primejdia; vorbind de apropiata unire a Moldovei şi a Munteniei, adăuga: « Românii ar găsi atunci suzeranitatea Porţii o ruşine şi o nedreptate. Ar găsi Ţara lor prea mică, ar râvni un stat independent, cuprinzând Bucovina, partea românească a Transilvaniei, Banatul şi poate o graniţă în Balcani »”.

Graniţele din 1919 şi 1920 nu au constituit deci nici o improvizaţie, nici câştigul unui zar aruncat în voia norocului. Ele au consfinţit împlinirea unui proces natural de desvoltare, care, din timpuri străvechi şi-au înscris concluziile în relieful însuşi al pământului românesc, aşezat parcă anume spre a aduna în jurul cetăţii de munte a Ardealului ramurile aceluiaşi popor, vorbind acelaşi grai, de-a lungul văilor ce pornesc spre Tisa, Dunăre şi Mare. Dar aceste hotare, cerute de guvernul român din primul ceas al războiului european din 1914, recunoscute după lungi tratative de puterile alături de cari trebuia să intrăm în războiul din 1916 – cu toate riscurile ce le înfăţişa acea putere de la răsărit pentru existenţa noastră însăşi ! nu numai că nu depăşeau marginile răspândirii noastre etnice, ci dimpotrivă rămâneau mult în urma lor.

„Dacă ar fi fost vorba – spunea memoriul înfăţişat Conferinţei de Pace la 1 februarie 1919 -, de a aplica cu o rigoare absolută principiul grupului lingvistic sau etnic, România ar fi trebuit să reclame, fără contestaţie posibilă, unirea cu sutele de mii de români, de limbă, obicei şi inimă, cari locuiesc în grupuri compacte pe ţărmul stâng al Nistrului şi dincolo de Bug, până la Nipru. Ar fi trebuit să revendice sute de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre, în Serbia, între văile Timocului şi Moravei, mai bine de 100.000 pe malul bulgăresc al Dunării, satele româneşti împrăştiate în câmpia ungurească până la Tisa, în mai multe provincii ale Imperiului Ţarilor şi până în depărtata Siberie. Ar fi trebuit să-şi amintească vechile populaţii româneşti sălăşluite în inima însăşi a Peninsulei Balcanice. Rechemând toate aceste suflete româneşti, ar fi putut uşor face abstraţie de elementele străine stabilite înlăuntrul graniţelor naturale ale ţării româneşti”[1].

Gheorghe I. Bratianu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4651-cuvinte-catre-romani.html

Notă: Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 28 ianuarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi – d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmaţiei) a fost un istoric, om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române.

–––––––––––––––-
[1] Gheorghe I. Bratianu, Cuvinte către români. Zece conferinţe şi prelegeri, Bucuresti, 1942 http://www.romaniamagnifica.ro/?do=%C5%9Ecoala&optiune=ACADEMIA&optiune2=1898.02.03+-+1953.04.23+-+Gheorghe+I.+Br%C4%83tianu

Anunțuri
Publicat în ARTICOLE, CĂRȚI VECHI ȘI RARE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE | Lasă un comentariu

Marian V. Ureche – „Istoria serviciilor secrete românești de la Mihai Viteazul până la Matei Basarab și Vasile Lupu”

După un distins și printre ultimi străjeri ai istoriei neamului românesc, l-am numit pe domnul profesor Dinu C. Giurescu, membru al Academiei Române, urmat de reputatul jurist, specialist în teoria generală a statului și dreptului, deținător al demnităților supreme în Justiție, președențiile Curții Constituționale a României și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul profesor univ. dr. Nicolae Popa și, nu se putea să fie altfel, un promotor al protocronismului românesc, istoricul literar și bizantologul Dan Zamfirescu, am fost înalt onorat cu provocarea prefațării celui de al patrulea volum, „De la Mihai Viteazul până la Matei Basarab și Vasile Lupu”, din seria de opt a „Istoriei serviciilor secrete românești până la 1944″, autor prof. univ. dr. general în retragere Marian V. Ureche. Istoria recitită cu ochii și analizată cu mintea analistului de informații secrete ne apare cu totul altfel. Mai fascinantă, mai plină de învățămite, mai necesară ca oricând, ca resursă a renașterii și redobândirii măreției popoarelor amenințate de provocările pentru care nu sunt pregătite, tocmai pentru că li se ridiculizează și falsifică istoria.

„Și totuși nu pătrunzi în sufletul unui popor, mult mai șiret decât simplu”

Întreprindere de documentare, studiu și cercetare de mare întindere, proiectul unei istorii a culturii informațiilor secrete de la traco-daco-geți până la sfârșitul celui de al doilea război mondial nu este, atât o lipsă din preocupările de până acum ale istoricilor, cât mai cu seamă o stringentă necesitate de completare a identității națiunii române, pe parcursul unei genealogii în care păstrarea filonului definitoriu ca neam a constituit o luptă continuă și tumultuoasă, în permanente confruntări cu cataclismele unei geopolitici vrăjmașe, căreia alte popoare nu i-au putut rezista. Secretul rezistenței? O declar, odată în plus documentat, după zăbovirea asupra filelor acestei cărți de istorie secretă : noi ne avem identitatea și ce ne-a mai rămas din patria genealogică, grație rezistenței păstorilor ortodocși. În prima jumătatea secolului al XVII-lea, prima misiune iezuită de evaluare a prozelitismului menit a converti la catolicism întreaga Moldovă a trimis mai marilor ordinului un raport dezamăgitor, care conchidea: „Și totuși nu pătrunzi în sufletul unui popor, mult mai șiret decât simplu”[1].

Cultura informațiilot secrete în spațiul românesc – un proiect de cercetare istorică inedit

Volumele de până acum ale ale istoriei informațiilor secrete în spațiul etnogenezei românilor „De la Burebista la Ștefan cel Mare” (vol.I), „De la Ștefan cel Mare la Mihai Viteazul”(vol.II) , „Mihai Viteazul și Țările Române între anii 1593-1601″, ca și cel asupra căruia vom referi au apărut la Editura PACO, București . Cine este autorul acestui temerar proiect ? Nu este un istoric, ci un veteran al activității secrete de informații din perioada 1965-2003, de formație intelectuală juridică, dar cu vocație specială pentru investigarea resorturilor secrete ale istoriei, preponderent a celor de suport al puterii politice, în toate formele devenirii acesteia, de la apariția comunităților umane ca structuri sociale ierahizate, angajate în competiția pentru teritoriu și resurse, până la confruntarea omenirii cu provocările ordinii globale. Motivarea autorului pentru un astfel de proiect inedit a venit și din nevoia unei replici autorizate, cu suport social-istoric, față de negarea rosturilor serviciilor de informații pentru securitate națională, indusă în societatea românească, imediat după evenimentele din decembrie 1989. In acest scop, autorul s-a „reprofilat”, preluând din anul universitar 1990 -1991 manageriatul școlii de informații, fiind unul dintre ctitorii Institutului Superior de Informații, ulterior Institutul Național de Informații, în prezent Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul „.

În același timp, imboldul pentru o abordare fundamentală a „istoriei secrete” a avut ca determinare amenințările imposturii din partea unor pseudoistorici, care, după anul 1990, au invadat mediile academice cu plagiate notorii, falsuri și improvizații periculoase pentru adevărul istoric și afirmarea cercetării științifice într-un domeniu încă insuficient și doar sporadic explorat. Printre precursorii de remarcat, ai unei perioade anterioare, putând fi numiți Neagu Cosma, Dumitru Marinescu, Horia Brestoiu, Dumitru Bobocescu, Nicolae Meianu și Gelu V. Ureche, din curentul reformator adus de o nouă doctrină de securitate, după „Declarația de independență din aprilie 1964″, demascarea abuzurilor și ilegalităților perioadei staliniste din anul 1967 și crearea, la 4 aprilie 1968, a Consiliului Securității Statului. Din acea perioadă datează, ca lucrări editoriale „pentru uz intern”, un volum cuprinzând însemnări ale lui Eugen Cristescu, Șeful Serviciului Special de Informații al Președinției Consiliului de Miniștri (1940-1944) și excelentul volum monografic „Istoria Serviciului Secret de Informații al Armatei Române”[2].

Inainte de a purcede la elaborarea operei fundamentale, „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944″, autorul a „exersat” cu „Servicii secrete”, vol. 1, Editura PACO, București, 1993, perioada de la traci până la Mihai Viteazul și „Servicii secrete”, vol. 2 (de la Mihai Viteazul până în preajma anului revoluționar 1948), Editura Fundației România de Mâine, București, 1994. Au urmat, în anii 1999 și 2000, două volume (în coautorat cu semnatarul acestui Studiu introductiv) „Servicii secrete străine”, cele din prima linie a războaielor nevăzute (vol. 1, 574 pagini, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Vatican, vol.2, 698 pagini, Statele Unite ale Americii, Rusia, Israel, China și Japonia), analizate în retrospectivă istorică și cu evidențierea unor interferențe în spațiul românesc.

Cel de al patrulea volum din „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944″ cuprinde perioada de început a secolului al XVII-lea, respectiv domniile alternante în Țara Românească ale lui Simion Movilă , Radu Șerban, Radu Mihnea, Gabriel Báthory, Alexandru Iliaș, Gavril Movilă, Alexandru Coconul, Leon Tomșa și Radu Iliaș, respectiv domniile în Moldova ale lui Ieremia Movilă, Simion Movilă, Mihail Movilă, Ștefan Tomșa al II-lea, Alexandru Movilă, Radu Mihnea, Gaspar Graziani, Alexandru Iliaș, Alexandru Coconul, Moise Movilă și Miron Barnovschi.

Principatele Române ortodoxe la cheremul confruntării catolico-islamice

Perioada menționată este caracterizată de jocuri politice complicate, duplicitare și, pe cale de consecință, greu previzible dintre Imperiului Otoman, Polonia, Hanatul Crimeii și Monarhia Habsburgică, între ale căror interese soarta Principatelor Române depindea de cunoașterea secretă a intențiilor actorilor menționați și alegerea cu înțeleaptă măsură a alianțelor cu o parte sau alta din jocul strategiilor geopolitice care se intersectau în principate. Loialitatea dregătorilor, păstrarea tainelor cancelariilor domnești, contracararea instigării opoziției interne, amestecul principilor maghiari ai Transilvaniei și ale polonezilor în treburile dinlăuntrul Tării Românești si a Moldovei, agresivitatea misionariatului catolic, cu susținere poloneză, sporirea influențelor grecești sunt doar câteva dintre elementele defintorii ale contextului activităților secrete de informații. Nu am putea să nu observăm cum, în contextul geopolitic actual, o trilaterală Turcia – România-Polonia este în căutarea soluțiilor de gestionare a vulnerabilităților de securitate din coridorul Marea Baltică-Marea Neagră, după crizele Ucrainei și Crimeii, cu deosebire că la începutul secolului al XVII-lea, Hanatul Crimeii era un pol de putere care conta în echilibrul regional, iar Imperiul Rus nu fusese, încă, fondat.

Domniile în principate se obțineau doar cu sprijinul Porții, uneori al Poloniei, dar erau nesigure, scurte, deci cu slabe șanse de evitare a surprizelor politice, în absența unui sistem de informații și contrainformații instituționalizat, așa cum ființa în epocă la Istambul, Veneția sau Londra. Este adevărat că machedonii armâni cărvănăreau din Durres – Albania către Istambul, apoi prin principate și mai departe spre Moscova, dar informațiile colectate de aceștia erau mai mult topografice și de interes comercial. Important de observat, că importanți dregători ai Porții, inclusiv viziri, proveneau dintre greci, albanezi, croați sau bosniaci, special recrutați pentru controlul marginilor imperiului. Flancarea cu informatori de încredere a domnitorilor era o rutină administrativă, ca și crearea intrigilor, ori amorsarea conspirațiilor. Un număr de 17 domnii în 34 de ani, exprimă cât se poate de elocvent stabilitatea puterii în Moldova, cu mențiunea importantă, însă, că boierilor Movilă (Ieremia, Simion, Mihai, Alexandru și Moise) le-a venit rîndul la tron de zece ori. Domniile în Țara Românească sunt ceva mai stabile, nouă în 32 de ani (pag. 44). Faptul nu este chiar întâmplător, deoarece instituția Marelui Ban, inexistentă în Moldova până în ultimul deceniu al secolului a XVII-lea, în Țara Românească avea un rol important în informarea și consilierea domnitorilor, precum și în desemnarea solilor, ori a reprezentanților diplomatici (capuchehaiele, de regulă greci din Costantinopol) la Înalta Poartă sau pe lângă pașii orașelor dunărene. Marele Ban suplinea atribuțiile unui șef de serviciu de informații, care în Moldova reveneau logofătului de taină, în materia afacerilor interne, respectiv Marelui Postelnic, în materia afacerilor străine. De reținut această separare, posibilă ca urmare a influențelor din organizarea afacerilor secrete ale Bisericii Catolice.

Bisericile de toate riturile – centre informative

Bisericile de toate riturile erau strângătoare de informații, îndeletnicire plăcută și patriarhului Costantinopolului, cretanul Chiril Lukaris, instruit la Padova și Veneția, unde se pare a fi deprins cum ar putea fi apărată Biserica Ortodoxă de Curia Papală. Chiril a stabilit contacte cu protestanții și calvinii, precum și cu anglicanii, susținători ai luptei ideologice împotriva iezuiților (pag. 58). Ca Patriarh al Alexandriei , dar, ulterior, și al Constatinopolului primește închinarea unor ctitorii ortodoxe din Țara Românească și se opune acțiunilor principelui Transivaniei, Gavril Bethlen de calvinizare a românilor ortodocși.

Ocupația informativă secretă a greco-levantinilor

Greco-levantinii, pe cât de benefică le-a fost influența culturală, pe atât de nefaste au fost acțiunile lor ca dregători, deoarece au impus o fiscalitate excesivă (ex. taxa pe vânturarea grâului) , împingând boierii și poporenii la răscoală (pag. 67), unii capi ai revoltei fiind jupuiți de vii, iar boieri de seamă, „văzând toți atâta sărăcire și pustiire țării” s-au închinat principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi I . Grecii din Fanar cumpărau și vindeau orice, pe oricine si oricând, ei dovedindu-se neîntrecuți maeștri ai mitei, corupției și afacerilor secrete, al comerțului cu coroane domnești, ori mitre patriarhale (pag.73). Absența barierelor religioase, dependența pretendenților la domnie de creditorii greci și pozițiile deosebit de influente ale dregătorilor fanarioți făceau agreate și , chiar mai mult, râvnite alianțele matrimoniale dintre marii boieri pământeni, inclusiv familii domnitoare și „sprijinitorii ortodocșilor” din Fanar (pag. 78). Mai trebuie observat, însă, că Inalta Poartă percepea familiilor domnitoare taxe substanțiale pentru acceptarea unor astfel de aranjamente matrimoniale.

Instrucția școlară era asigurată de învățații greci, care au adus în principate opera marilor gânditori ai epocii eleniste. Această cultură (la care aveau acces aproape exclusiv clerul si clasa boiereasca) a pătruns la noi prin biserică, prin școală, prin cancelariile domnești (care se foloseau de carturari greci) si prin numeroasele traduceri care s-au facut din grecește în românește. Regăsim, așadar, toate ingredientele unei desăvârșie ocupații secrete a principatelor, prin intermediul spionajului la curte, de alcov și în afaceri, a politicilor fiscale și prin controlul relațiilor externe. Sub acest ultim aspect, grecii, cunoscători prin tradiție ai limbilor străine, erau prezenți la toate cancelariile europene importante, ei știind să folosească cunoașterea altor graiuri ca instrument de putere.

Sub domnia lui Radu Mihnea (15 ani alternativ în Țara Românească și Moldova), dar și a lui Alexandru Iliaș în Țara Românească (1616-1618;1627-1629) boieriI pământeni au perceput ocuparea administrației de către dregătorii greci, drept un pericol existențial , motiv pentru care au conspirat pentru înlăturarea domnitorilor. Sunt, astfel, consemnate de istorie actele de bravură ale „boierilor naționaliști” ridicați la luptă de paharnicul Lupu Mehedințeanu[3]. Pentru a scăpa, Alexandru Iliaș a fost nevoit nevoit să-și sacrifice parte din sfetnicii de încredere, iar influentul Batiste Veveli, dat mulțimii, a fost măcelărit cu topoarele. Același sfârșit l-au avut și alți greci : boieri, negustori, prelați, un arhiereu și un dragoman[4] (pag. 83-85). Pe un alt plan, Monarhia Habsburgică preocupată de urmările mișcării lui Mihai Viteazul se implică mult mai activ pentru consolidarea influenței și controlului, urmărind subminarea puterii domnilor și boierilor pământeni rezervați sau potrivnici închinării la străini. Din acest motiv, domnitorul Radu Șerban și boierii Buzești vor fi sistematic spionați, sabotați, plasați în intrigi, rău vorbiți, inventându-se primejdii ireale din partea acestora, pentru a putea fi motivate, la nevoie, eventualele intervenții manu militari (pag. 92). Vectorii dezinformării și ai manipulării sunt îndeobște agenți imperiali cu origini venețiene, angajați în jocuri multiple (cu polonii și otomanii), dar predispuși și la învoieli cu domnitorul.

Tradiția de patru secole a spionajului olandez în spațiul românesc

Nu am putea lăsa neobservat faptul că Olanda, aflată în „plină epocă de aur” este la curent cu detalii ale luptei moldovenilor și polonezilor cu turcii, la Țuțora și răzvrătirea domnului Moldovei, Gașpar Grațiani (1619-1620). Informațiile au fost transmise ambasadorului olandez la Constantinopol, Cornelius Haga, de către patriarhul Alexandriei, Chiril Lukaris, cu prilejul unei vizite făcute domnitorului Țării Românești, Radu Mihnea, iar „nota informativă”, datată 20 septembrie 1620, este un adevărat model al genului (pag. 97- 100).

Domnitor al Țării Moldovei – agent al prozelitismului anti-ortodox

Prin Ordinul religios al misionarilor iezuiți erau căutate informații depre eretici și schismatici. Emisarii apostolici, buni psihologi și înzestrați intelectual, căutau apoi căile convertirii la catolicism, preponderent prin apropierea de domnitori. În acest sens, lucra Congregația de Propaganda Fide, nunțiul apostolic din Polonia și vicarul catolic de la Constantinopol (Ordinul franciscanilor conventuali), prefectul misiunilor pentru Țara Românească și Moldova (pag.102). Croații catolici obțin demnități militare la Bănia Craiovei, românii sud-dunăreni sunt stimulați să dezvolte activități comerciale în nordul Dunării.

Radu Mihnea, după trecerea în Moldova, corespondează cu Papa Paul al V-lea (Camillo Borghese) și a acceptat în taină convertirea la catolicism, oferind pavăza sa misionariatului, secretarii săi confidențiali fiind chiar dintre misionari, Andrei Bogoslavic, succedat de Paolo Bonnicios, cărora domnul le-a încredințat nu numai comorile sale (banii spre a fi depuși la banca Zecca din Veneția – n.n.), ci și sufletul său (pag. 111-112).

„Trădătorul” mai presus decât Domnul Țării Moldovei

Suzeranitatea polonă presupunea din partea domnitorului, drept cea dintâi „recomandare și condiție prescrisă”, aceea de a servi și de a se afla în slujba Coroanei lui Sigismund Vasa, Rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei (18 septembrie 1587 19 aprilie 1632). În cazul Moldovei, Marele Logofăt Luca Stroici, ca supus al coroanei Poloniei și diriguitor al afacerilor secrete, avea un statut, e drept neoficial, mai important decât cel al domnitorului Ieremia Movilă. Despre Luca Stroici, în corespondența secretă a Cancelariei Poloniei, se menționează: „[…] domnul Logofăt Luca Stroici […] mi-a spus ca fiu al Coroanei, legat prin jurământ și obligat prin indigenat […] El a scris în legătură cu aceasta un bilet cu mâna sa proprie, care bilet îl trimit Grației Sale , abatelui subcancelar, pentu a fi arătat M.V. R. (n.n. Majestății Vasa Regele). Cele ce urmează, sunt și mai edificatoare: „El a spus că posedă această informație de la domnul Ianake… (banul Ianake Catargi, căsătorit cu Maria, fiica marelui clucer Radu Buzescu (!) ulterior socrul domnitorului Alexandru Iliaș – n.n., pag. 122). Superioritatea sistemului informativ secret polonez, chiar neinstituționalizat, cu atît mai eficient, este peste evidențe. Comentariile nu-și mai au locul!

Delațiunea domnească – „oamenii noștri aflați în patria lor”

Ieremia Movilă și Jan Zamoyski, cancelarul Poloniei, pot constitui un „studiu de caz” asupra consecințelor absenței conștiinței identității naționale. Românul trăda românul, ca fapt firesc, chiar necesar. Nu chiar întâmplarea a făcut ca Mihai Viteazul să nu fie surprins strategic de delațiunea profesionistă a lui Ieremia Movilă. Informațiile, ori au fost obținute mult prea tîrziu, sau au fost transmise, după ce Mihai Viteazul nu mai putea fi oprit. Cei din categoria lui Ieremia Movilă era numiți de polonezi „oamenii noștri aflați în patria lor”…

Principatele Române un Eden al spionilor

Când am ales termenul de comparație, am avut în vedere accepțiile de țară deschisă și de tărâm al belșugului (săraca țară bogată, de toți spionată, spre a fi apoi de toți furată). Rețele de agenți secreți profesioniști, sub acoperirea unor îndeletniciri mult prea trebuincioase, dar total nedeprinse de pământeni, cercetau principatele pentru a le valorifica resursele și a face parte din veniturile lor imperiilor, caselor monarhice, înalților demnitari ai puterilor suzerane, bisericilor și ordinelor religioase misionare și, nu în ultimul rând, spionilor care s-au făcut utili și domnitorilor, obținând importante dregătorii, îndeosebi cele care aveau legătură cu visteria, vama, comerțul, recrutarea trupelor de călăreți. În condițiile date, un sistem contrainformativ autohton, care să controleze , să prevină, ori să limiteze afacerile de spionaj străine era de neconceput, deoarece precaritatea exercițiului funcțiilor statale și a elementelor de continuitate politică nu puteau defini și, cu atât mai puțin, realiza un concept de securitate.

Pe tronul principatelor s-a întâmplat să ajungă și aventurieri. Este și cazul croatului catolic Gaspar Graziani. Acesta a fost domn al Moldovei (4 febr. – 20 sept. 1620). Cu nimic legat de țară, necunoscător al poporului și fără respect față de credința și obiceiurile supușilor, noul domn, pus de Poartă să-i stăvilească pe polonezi, se va aventura în mașinațiuni hazardante, punând Moldova în pericol. Situația creată a fost rapid și corect evaluată de boierii pământeni, care i s-au pus împotrivă. Interesant este că Gaspar Graziani a avut anterior un traseu care-l indică a fi un agent al regelui Angliei, Iacob I, la curtea sultanilor Ahmet I, Mustafa I și Osman al II-lea[5]. În Țara Românească, agenții habsburgilor, ai polonezilor și turcilor se amestecă în luptele pentru domnie dintre Radu Șerban, Simion Movilă și Radu Mihnea, dar câștigătorul va fi cel agreat de Împăratul Rudolf al II-lea și susținut de boierii Buzești, Șerban din Coiani (n.n. Mironești, județul Gurgiu), întronat, în octombrie 1601, ca Radu Șerban. După numai o lună, Radu Mihnea îi ia locul, până în martie 1602, când favorirtul polonezilor, Simion Movilă ocupă și el tronul pentru vreo trei luni. Apoi, din luna iulie 1602, cu substanțial sprijin militar și financiar din partea lui Rudolf al II-lea, Radu Șerban îl va înrânge pe Simion Movilă și va domni neîntrerupt vreme de opt ani. Generalul Basta va fi garantul pentru Curtea de la Praga că noul domn nu va proceda precum Mihai Viteazul, adică să pună stăpânire pe Transilvania.Rapoartele secrete informează că […] voievodul Radu este un bărbat cinstit și nu încearcă nimic ce ar fi rău, dar are sfetnici fățarnici și înșelători (pag. 195.) Aceștia au fost, însă, anihilați prin loialitatea față de țară și domn a fraților Buzești, experimentați și în descâlcirea complicatelor afaceri secrete ale Curții de la Praga (pag. 199 -200). Pentru liniștea țării, cu învoială de la Rudolf al II-lea, a primit steag de domnie și de la turci și tătari.

Posibil și ca urmare a unei alianțe secrete cu Curtea de la Praga, împotriva principelui Transilvaniei, Gabriel Bathory, acesta îl surprinde, la 25 decembrie 1610, pe Radu Șerban, invadând Muntenia ( pag. 217). Niciun fel de informații de avertizare, niciun fel indiciu nu a prevestit invazia. Totuși, domnitorul a fost avertizat de judele Brașovului să se pună la adăpost, reușind să se refugieze în Moldova. Lui Gabriel Bathory i-a fost refuzată cererea de atribuire a domniei, ca principe al Transilvaniei și Valahiei. Invadatorul fiind „neam neomenos” a prădat, a ars și chinuit, punând cărbuni pe pîntecele oamenilor, le scoteau ochii, tăiau mâinile , le jupuiau genunchii […] aprindeau mânia lor împotriva monahilor și preoților pe care cu multe chinuri și încercări îi ucideau […] Au sfărâmat mitopolia de la Argeș, cea mai scumpă, și toate sfintele mânăstiri și mânăstirile de călugărițe și bisericile le-au distrus […] iar desfrânări și lucruri rușinoase se făceau multe […] au furat toate giuvaerurile, sfărâmând mormintele domnilor (… pag. 218 ).

Gaspar Graziani (cca. 1575–1620), originar din Bihač, Bosnia-Herzegovina. Până a fi domn al Modovei s-a aflat mai mult pe drumuri fără nici un căpătâi, a fost slugă de câteva ori, ajungând la Veneția. Poliglot, cunscător al limbilor croată, germană, italiană, turcă și engleză, a fost dus la Istambul de Sir Paul Pindar, comerciant apoi ambasador al regelui Angliei, Iacob I, la Constantinopol, unde Graziani ajunge un important dragoman. Este relevant și grăitor faptul că Gaspar Graziani i-a avut ca profesori de limbă engleză pe Sir Henry Wotton (n.1568- d.1639), ambasador al Regelui Angliei la Viena, Veneția, Geneva și Roma) si Sir Dudley Carleton (n.1573-d.1632) , ambadasor al regelui Angliei la Veneția. Sir Henry Wotton a fost, însă, și însărcinat al regelui Iacob I (n.1566- d. 1625) pentru afaceri de spionaj în Transilvania, Polonia, Italia și Germania (Walton, Izaak, The Life of Sir Henry Wotton. Anglican History. Project Canterbury. Retrieved 11 January 2015), ceea ce permite coroborări și conexiuni cu evoluția lui Gaspar Graziani.

Îndeplinind mai multe misiuni și legând prietenii la curtea otomană, dragomanul croato-venețian nădăjduia că va primi drept răsplata pentru activitatea sa tronul unei țări românești. Astfel, la 4 februarie 1619 a fost numit domn al Moldovei. Prima măsură a noului domn a fost înăbușirea în sânge a unei revolte a țăranilor orheieni. Fiind pus la tron cu scopul de a stăvili acțiunile regatului Poloniei, Gaspar Graziani trădează, încheind o alianță antiotomană cu regele Poloniei. Punând țara în pericol prin asemenea mașinații, boierii încep să-i stea împotrivă, iar Gaspar încearcă să-l otrăvească pe vornicul Bucioc și dispune arestarea vistiernicului Vasile Lupu, viitorul domnitor. Pretinde că se teme de polonezi, și fuge din Iași. Stabilește o tabără de apărare la Țuțora, și ordonă soldaților săi din Iași să-i ucidă pe turcii veniți să-l mazilească. Turcii conduși de Schinder-pașa pornesc o campanie împotriva Moldovei, împreună cu tătarii lui Cantemir și cu oști trimise de Bethlen Gabor. Polonezii, conduși de hatmanul Jolcovschi, îi sar în ajutor lui Gaspar și are loc bătălia de la Țuțora. Pentru a fi sigur că armata polonezilor îl va sprijini, nu îi informează pe aceștia despre numărul mare al inamicilor, deși aflase acest lucru. Domnitorul încearcă să fugă, văzând că bătălia era pierdută, trecând Prutul, hatmanul Șeptilici și postelnicul Goia decid să-l decapiteze.

În Moldova, domnii din dinastia movileștilor au fost statornic filopoloni, dar și ortodocși consecvenți, cu rădăcini adânci în istorie (pag. 227). Sub Ieremia Movilă, Moldova a devenit stat membru al Coroanei poloneze (pag. 229), ceea ce a făcut ca domnitorul să gestioneze un volum de informații secrete de primă importanță privind relațiile Porții cu statele europene. Polonezii și tătarii au secătuit Moldova, jafurile și violențele armatei poloneze au făcut ca boierii să caute sprijin la generalul Basta, administratorul Transilvaniei, iar Ieremia Movilă să se teamă de o iminentă razvrătire și alungare de la tron (pag. 238). Din anul 1600, fratele său Simion Movilă a domnit aproape doi ani în Muntenia, tot cu susținere poloneză. Cumulat cu interesul constant pentru Transilvania, apar evidente ambițiile Poloniei privind Principatele Române. Motiv pentru care și turcii se gândeau să transforme toate trei principatele în pașalâc (pag. 263, raportul ambasadorului Franței, Achille de Harlay, sieur de Sancy, din 21 aprilie 1612). Ambasadorul o informează pe regina Maria de Medici, regenta lui Ludovic al XIV-lea: […] principatele Moldovei, Valahiei și Transilvaniei sunt pietre de scandal căci împăratul pretinde c-ar avea drept asupra Transilvaniei iar polonii asupra Moldovi, pe când turcii dispun, în realitate, de dânsele după bunul plac” (pag. 265 ).

Ieremia Movilă a primit constant informații de la Constantinopol, de la Buda și din Transilvania, de la tătari, de la cazaci, cu care i-a alimentat pe polonezi, reușind o relativă stabilizare a situației Moldovei. Odată cu venirea la tronul Moldovei, cu sprijin tătar, a lui Ștefan Tomșa a II-lea, 32 de boieri filopoloni sunt decapitați (pag. 265). Alți 75 de infideli vor avea aceiași soartă, cu prilejul unui ospăț, dar răvrătirile au continuat. Tomșa îi înfrânge, dar o intervenție militară a Movileștilor cu oaste polono-cazaco-transilvană, sub comanda principelui polon Wiszniewscki, îl obligă să fugă din țară, tronul revenind tânărului Alexandru Movilă (pag.270). Oastea care l-a înscăunat pe Alexandru Movilă i-a prădat pe toți negustorii din Iași, dar și satele Moldovei, provocînd reacții puternice din partea țăranilor. Populația refuză să plătească dări către noua domnie. „Moldovenii – scrie unul dintre nobilii poloni din oastea Movileștilor – nu vor să plătească darea lui Alexandru vodă, spunînd că acesta n-a căpătat steag de domnie, iar dintre cei trimiși să strîngă dările, două sute au fost uciși”. Ecaterina, mama domnitorului, Alexandru și Bogdan Movilă vor fi înlăturați de turci și duși la Istambul, unde vor trece la islamism, iar doamna lui Ieremia Vodă se va sfârși în haremul unui agă.

Moise Movilă (28 aprilie 1630 – noiembrie 1631 și 2 iulie 1633 – aprilie 1634) și Gavril Movilă (domn al Țării Românești iunie 1618 – iulie 1620) , buni poate pentru pacea țării, nu au fost, însă, mize importante ale intereselor străine. Gavril a acceptat domnia prin tăcere, fiindu-i impusă de marele vizir ca un fel de pedeapsă, pentru a stinge pretențiile creditorilor lui Alexandru Iliaș. După domnie se va refugia în Transilvania la bunul său prieten Gabriel Bathory, unde se va căsători cu Elisabeta Zolyomi, văduva lui Mihai Imrefi. A trăit până în anul 1637 la Cetatea Piatra Șoimului (Aleșd, județul Bihor).

Trei domnitori și reședința domnească de la Strehaia

Intertitlul exprimă situația Tării Românești din primul an al secolului al secolului al XVII-lea (pag.307-308). Un domn, în vârstă de 14-15 ani, Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul „domnea ” la Strehaia. Concomitent, Radu Șerban, aflat în tabăra de la Dej, depunea jurămîntul de credință către împăratul Rudolf al II-lea, iar Simion Movilă revine după detronarea din 3 iulie 1601 și preia puterea efectivă din august 1601 până în august 1602. Moare în anul 1607, ca domn al Moldovei. Fiul său, Petru Movilă a fost Mitropolitul Kievului. Radu Șerban preia puterea în luna septembrie 1602 și rezistă mai bine de 10 ani.Radu Mihnea, căsătorit cu levantina Arghira Minetti, este „păstrat de sămânță” la Poartă. Va avea între anii 1611-1626 patru domnii, dintre care două în Moldova. A fost primul domn care a beneficiat de o educație aparte, rezevată apusenilor, atât la Venezia, cât și la Constantinopol. A cunoscut bine ce înseamnă deținerea informațiilor secrete și importanța păstrarii confidențialității intențiilor și a deciziilor. A apreciat corect momentul în care să se retragă de la domnie și să rămână, totuși, respectat și activ în culisele politicii Curții Otomane.

După revenire, din a doua domnie în Moldova (1623-1626) a administrat și Țara Românească, unde fiul său, Alexandru Coconul era prea tânăr pentru a putea exercita puterea. În corespondența cu Papa Paul al VI-lea folosește titulatura „Radu Mihnea Corvin, prin grația Domnului principe ereditar al Moldovei și Valahiei Transalpinice”. Când se referea la ereditate, avea în vedere descendența sa voievodală pe linia lui Neagoe Basarab. În secret, a susținut un proiect antiotoman al popoarelor creștine din Balcani, despre care nu s-a aflat nimic, decât după 20 de ani de la moartea sa, din niște documente ale Senatului Veneției. Cronicarul Miron Costin consemnează că „[…] nimeni altul nu a avut credință la împărăție, cum avea Radu Vodă, nici un alt domn din câți au fost în țară. Și crăiile creștinești, ales leșii, și alte țări creștinești, mult folos aveau de la el; că de multe primejdii îi ferea ca un creștin; păzind slujba dreaptă către Înpărăție și datoria creștinească […] Că toate erau cu înțelepciune legate”.

Domnul drept, blând, nelacom și evlavios

Radu Mihnea a murit la curtea domnească de la Hârlău la 13 ianuarie 1626. Marii boieri l-au ales domn, prin consens la voința testamentară a lui Radu Mihnea, pe Miron Barnovschi. Alegerea a fost recunoscută de turci, în acest scop, la Constantinopol s-a deplasat o delegație de boieri, noul domnitor trimițând sultanului suma de 100.000 de coroane. Domnitorul Miron Barnovschi a fost ceea ce se cheamă în zilele noastre un profesionist al diplomației secrete, bazate pe informații obținute, atât din surse de încredere plasate pe lângă decidenții puterilor statale, cât și din interceptarea corespondenței, a curierilor, la care mai trebuie adăugat aportul calificat al iscoadelor domnești și culegerea personală de informații prin intermediul partenerilor de afaceri, a înrudirilor cu familii de vază din țările vecine și prietenii legate în acest scop, inclusiv și mai ales cu hanii tătari, frații Șahin și Mehmet Girai.

Excelent diplomat, Miron Barnovschi dezvolta relații cu toți actorii de care depinde pacea ori războiul: Înalta Poartă, Uniunea Polono-Lituaniană, Hanatul Crimeii, Cazacii Zaporojeni[6] și Principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. Acesta din urmă, însă, i-a fost ostil, alimentând Înalta Poartă cu permanente suspiciuni privind loialitatea domnului Moldovei. Lui Miron Barnovschi i se datorează deschiderea reațiilor politico-diplomatice cu Rusia, mijocite de legăturile sale bisericești cu cnejii rușii. Sub motivul cumpărării de icoane, el l-a trimis pe arhimandritul Varlaam la Moscova, cu scrisori din partea sa și a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului către Țarul Mihail Tedorovici Roman, care a primit delegația formată din monahi, mireni și dregători. Mesajul transmis de Varlaam a fost și politic. După cum anticipează autorul, în volumele ce urmează vom putea afla cum ortodoxismul rus a devenit port drapelul diplomației și a spionajului Moscovei, sub a cărui acoperire înalte fețe bisericești au fost recrutate, după regulile clasice, alături de mari și importanți dregători din Moldova și Țara Românească.

Miron-Vodă nu a voit să se lepede de credința creștină

În urma intrigilor lui Vasile Lupu, Gabriel Bethlen, precum și ale pretendenților la tron, Miron-vodă a fost arestat și întemițat la Edicule. Sultanul Murad al IV-lea i-a promis că îi dăruiește viața, dacă trece la islamism. Miron-voda nu a voit să se lepede de credința creștină, sfîrșind sub securea călăului la 2 iulie 1633. În timpul detenției, Miron și-a redactat testamentul, prin care cerea să fie îngropat la Mânăstirea Dragomirna. Cronicarul Miron Costin arată că părintele său, postelnicul Iancu Costin, care îl însoțise pe Miron-vodă la Istanbul, i-a „astrucat” [înhumat] oasele în noaptea de 2 iulie 1633, în cimitirul bisericii Patriarhiei din Constantinopol. Se presupune că mai târziu osemintele voievodului au fost aduse în Moldova, dar locul înhumării sale nu este încă cunoscut. Fiecăruia dintre prefațatorii volumelor anterioare, ineditul abordării istoriei de către un specialist redutabil, atît prectician, cât și teoretician al domeniului informațiilor secrete i-a oferit prilejul a cel puțin unei reflecții memorabile.

Academician Dinu C. Giurescu: „Istoria cuprinde multiple ramuri : politică, economie, demografie, armată, arte, diplomație… Despre felul în care se duceau demersurile confidențiale sau culegerea de informații dispunem de trimiteri rare, în corelație cu alte evenimente. Iată că dispunem ân prezent de o istorie a serviciilor secrete românești […] Dispunem astfel de un capitol nou al istoriei proprii cu o direcție distinctă de cercetare”[7].
Profesorul univ. dr. h. c. Nicolae Popa: „Informația, necunoscuta de lângă noi ? […] Avem senzația că autorul pleacă, de asemenea, și de la o teză a lui Constantin Noica, potrivit căreia istoria este întotdeauna produsul unei istorii („Jurnal de idei”. p. 86)”.
Dan Zamfirescu : „De peste o jumătate de mileniu de când se scrie istoria în România […] adică de la Letopisețul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Țara Moldovei […] și până la multitudinea de sinteze apărute în epoca modernă în decursul celor 128 de ani care ne despart de tipărirea primului volum din Istoria Românilor din Dacia Traiană a lui A. D. Xenopol – întâia sinteză monumentală și de statură științifică europeană, este pentru prima oară când un autor își asumă elaborarea și publicarea unei sinteze intitulate Istoria serviciilor secrete românești până la 1944″.

Ce s-ar mai putea adăuga ? Că decât adevărul, mai importantă este calea care a dus la adevăr, din moment ce istoria este cel mai împătimit colecționar de falsuri cu certificate de autenticitate ? Că petele albe din istorie sunt informațiile secrete din fapte aparent banale trecute cu vederea, tocmai fiindcă banalitatea lor este aparența meșteșugită pentru ascunderea adevărului ? Generalul prof. univ. dr. a început o operă temerară și dificilă, dar care vă rămâne de referință în istoriografia națională, dăinuid vremurilor viitoare. Cum o asemenea întrepridere, pretutindeni se întâmplă a se izbi de cele mai felurite și opreliști, cu cât investigația se apropie de actualitate, îi dorim autorului să-și ducă opera la bun sfârșit.

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4657-marian-v-ureche-istoria-serviciilor-secrete-romanesti-de-la-mihai-viteazul-pana-la-matei-basarab-si-vasile-lupu.html

–––––––––––––––––
[1] Sorin Ovidiu Bulboacă, Bartolomeo Brutti în Moldova: politică, diplomaţie şi religie, „Vasile Goldiş” University Press, 2006
[2] Nicolae Meianu, Istoria Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, elaborat între anii 1968-1973, 621 pagini, privește activitatea lui Mihail Moruzov ca fondator și șef al serviciului (1924-1940).
[3] Familia boierilor Mehedințeanu ( Glogoveanu ) a fost renumită, vreme de două secole, pentru actele de mare virtute, bravură şi vitejie, dobândind prin hrisoave de la domnii pământeni ulteriori recompense şi favoruri.
Vezi Constantin V. Obedeanu, Boierii Mehedinţeni- Glogoveni (Arhivele Olteniei, VI, 1927, nr.29-30, p. 155-156)
[3] Însărcinat cu relațiile dintre țările creștine și Înalta Poartă
[4] Cazacii zaporojeni au reprezentat o forță militară și politică puternică, care s-a au intrat în conflicte sau alianțe cu Uniunea statală polono-lituaniană, Imperiul Otoman și vasalul acestuia Hanatul Crimeii precum și cu Țaratul Rusiei
[5] Dinu C. Giurescu, Cuvânt inainte la „ Istoria serviciilor secrete românești până la 1944. vol. II De la Ștefan cel Mare la Mihai Viteazul”, Editura PACO, București 2015, p. 9
[6] Nicolae Popa , Informația necunoscută de lângă noi ? Prefață la „ Istoria serviciilor secrete românești până la 1944. vol. I De la Burebista la Ștefan cel Mare, Editura PACO, București 2015, p. 10
[7] Dinu Zamfirescu „ Istoria serviciilor secrete românești până la 1944. vol. III Mihai Viteazul și Țările Române între anii 1593-1601″, Editura PACO, București 2015, p. 11

Publicat în ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

CADOU EXCEPȚIONAL DE ZILELE HASDEU DIN 26-27 FEBRUARIE 2018

Dragi prieteni! În ajunul Zilelor Hasdeu  de la Biblioteca Centrală a BM ”B.P. Hasdeu” s-a întâmplat un lucru excepțional de frumos și mă grăbesc să mă împart cu această veste minunată. Un fidel utilizator, cititor, cercetător, un minunat prieten și coleg de breaslă istoricul Andrei Grosu mi-a dăruit și va dăruit și Dvs. o minunată colecție de unsprezece volume în format electronic a  lucrărilor Marelui cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu. Este de ajuns,  să puneți cursorul pe una din cărție excepționale și să faceți un clic și automat cartea respectivă se va descărca în calculatorul Dumneavoastră. Din partea Bibliotecii Centrale și a utilizatorilor ei, cât și a mea personal, mulțumim mult colegului meu de breaslă pentru acest gest generos în ajunul Zilelor Hasdeuene, când cărturarul enciclopedist va împlini 180 de ani de la naștere.

Vă îndemn să descărcați aceste importante cărți virtuale, care cu siguranță fac parte din patriloniul cultural național și european.

Cu mult respect și prietenie, Alexandru MORARU, șef secviciu Biblioteca Centrală

  1. B. P. Hajdeu Debut literar

2. B. P. Hajdeu Dicț. limbei v 1

3. B. P. Hajdeu Dicț. limbei v 2

4. B. P. Hajdeu Sarcasm

5. B. P. Hajdeu trei ovrei

6. B. P. Hajdeu. Basarabii.

7. B. P. Hașdeu I. V. cel Cumplit

8. B. P. Hașdeu Ist. tol. religioase

9. B. P. Hașdeu

10. Dicționarul limbii v 4

11. B.-P.-Hajdeu-Ist-critic-a-rom.

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, EXPOZIŢII VIRTUALE DE CARTE, Poliţa cu cărţi vechi, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | 1 comentariu

CLUBUL ISTORICILOR: DOCUMENT IMPORTANT APROBAT LA 30 IANUARIE 2018

Suntem martorii unui fenomen naţional nou: cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la proclamarea independenţei Basarabiei (Republicii Democratice Moldoveneşti), la 24 ianuarie 1918, în ianuarie 2018, primăriile şi consilierii locali din localităţile Parcova şi Fântâna Albă, raionul Edineţ, Opaci, raionul Căuşeni, Feşteliţa, raionul Ştefan Vodă, Văsieni, Bardar, Ruseştii Noi şi Puhoi, raionul Ialoveni au decis Unirea satelor lor cu România. Aceste opţiuni sincere şi fireşti ale aleşilor locali au fost exprimate în pofida optimismului triumfalist al puterii de la Chişinău, în ciuda vânzolelilor sterile, neconvingătoare ale unor partide politice declarate „unioniste” din Republica Moldova şi în condiţiile inexistenţei unui plan naţional de reîntregire a Patriei noastre România.

Neputinţa Statului Republica Moldova (preşedinte al Republicii Moldova – Igor Dodon, preşedinte al Parlamentului – Adrian Candu, prim-ministru al Guvernului – Pavel Filip, Procuror General al Republicii Moldova – Eduard Harunjen etc., etc.) de a recupera miliardul de euro furat din Banca Naţională a Republicii Moldova , respectiv – lipsa de putere şi de voinţă de a găsi şi de a pedepsi făptaşii cei răi (adică hoţii), demiterea în serie, pentru doar câteva minute a lui Igor Dodon din funcţia, pe care o ocupă, pentru a numi funcţionari sau a promova o lege, fără reacţii de protest sau de orice alt fel din partea lui I. Dodon (de aici şi bănuială cu lucrurile între I. Dodon şi V. Plahotniuc sunt aranjate din timp), lipsa unui proiect de reîntregire a Republicii Moldova şi multe, multe altele, demonstrează cu lux de amănunte slăbiciunea internă a Statului Republica Moldova . Am ajuns în situaţia în care, ca să citez un „clasic” al marxismului: „cei „de sus” nu mai pot conduce pe vechi, iar cei „de jos” nu mai vor să trăiască pe vechi”. Iată de ce spunem „Bravo!” celor ce au decis – fie şi simbolic, fie şi fără urmări imediate administrative sau juridice, dar totuşi, au declarat lumii întregi care este opţiunea noastră în viitor, care este strategia noastră naţională de realizat.

Pe data de 30 ianuarie 2018, în incinta Bibliotecii Municipale „Bogdan Petriceicu Haşdeu”, Chişinău, a avut loc şedinţa ordinară a Clubului Istoricilor din Republica Moldova (C.I.R.M.). După omagierea înaintaşilor noştri, care, în ianuarie 1918, au proclamat independenţa Basarabiei faţă de Federaţia Rusă, devenită sovietică, membrii C.I.R.M. au examinat textul Declaraţiei C.I.R.M. privind susţinerea iniţiativei populare de Reîntregire a Neamului Românesc, materializată prin decizia unor primării din Republica Moldova de a se uni cu Patria-mamă, România. Au fost expuse diverse opinii, unele – de încurajare, altele – mai precaute, şi după dezbateri a fost aprobată prin unanimitate de voturi Declaraţia C.I.R.M. privind decizia unor primari şi consilieri locali de unire a localităţilor lor cu România.
Iată textul declaraţiei C.I.R.M.:

Declaraţia Clubului Istoricilor din Republica Moldova: „Susţinem primăriile unioniste!”

La 27 martie 2018 se vor împlini o sută de ani de la Unirea Basarabiei (Republicii Democratice Moldoveneşti) cu Patria-mamă, România. Votul Sfatului Țării de la Chișinau (27 martie 1918, 27 noiembrie 1918), hotărârea Congresului General al Bucovinei (Cernăuți, 28 noiembrie 1918) și decizia Adunării Naționale de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) de unire necondiționată a provinciilor înstrăinate cu Regatul României au desăvârșit procesul unității național-statale a poporului român, oferindu-i perspectiva unitară, națională, democratică și europeană de dezvoltare. Dar parcursul firesc de dezvoltare a poporului nostru a fost întrerupt brutal, prin forța armelor, de marile puteri revizioniste din perioada interbelică. Constatăm, cu regret, că din cauza unor factori externi, și astăzi, când omagiem Centenarul Unirii suntem dezbinaţi politic. Ba mai mult, drept consecință a dominației străine, populația dintre Prut și Nistru se confruntă cu mari probleme de ordin material și de manifestare național-identitară. Se pare că sărăcia, corupția, incertitudinea, insecuritatea au pus stăpânire pe aceste pământuri pentru totdeauna. În aceste condiții, făcând uz de drepturile universale ale omului și punând în aplicare libertățile noastre cetățenești suntem în drept să cerem materializarea dreptului nostru firesc și realizarea visului multor generaţii de români de a trăi într-un stat naţional unitar, de a rezolva, în mod democratic, problema reîntregirii noastre naționale.

Întruniţi în şedinţa de astăzi, 30 ianuarie 2018, noi, membrii Clubului Istoricilor din Republica Moldova:
– salutăm și susținem deciziile consiliilor locale din localitățile Parcova şi Fântâna Albă, raionul Edineţ, Feşteliţa, raionul Ştefan Vodă, Opaci, raionul Căuşeni, Bardar, Ruseştii Noi, Văsieni şi Puhoi, raionul Ialoveni de a declara comunele și satele pe care le reprezintă legal unite cu România;
– încurajăm cetățenii, consiliile locale, raionale/orăşeneşti, municipale din Republica Moldova să urmeze exemplul consiliilor locale, menţionate mai sus;
– cerem autorităţilor republicane, orășenești /raionale să susţină iniţiativa cetățenilor şi a aleşilor locali în vederea rezolvării problemei reîntregirii neamului, să nu întreprindă acțiuni de intimidare a celor ce exprimă dorinţa sinceră şi speranţă firească a oamenilor;
– cerem ca autoritățile centrale ale Republicii Moldova să identifice căile optime de refacere a unității național-politice a poporului nostru, întrerupte brutal, prin forța armelor, în fatidicul an 1940.

Clubul Istoricilor din Republica Moldova, membrii şi simpatizanţii lui, exprimă disponibilitatea de a contribui, prin toate mijloacele posibile, [informaţional, cu consultări istorice la subiecte, legate de Unirea Basarabiei cu România, de situaţia Basarabiei în componenţa Regatului României în perioada interbelică, de politicile de genocid, promovate de regimul bolşevic (comunist) de ocupaţie în R.S.S. Moldovenească, de avantajele reîntregirii și aflării noastre, a basarabenilor, în componenţa României și comunității europene”.
Aprobată cu unanimitate de voturi.

Comitetul de conducere al C.I.R.M.,
Chișinău, 30 ianuarie 2018

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Chişinău

Nota redacţiei: Ca reacţie la opţiunea unei părţi a cetăţenilor Republicii Moldova în favoarea reunirii cu Patria- Mamă, preşedintele pro-rus al Republicii Moldova, inamic al Unirii cu România, a declarat în cadrul emisiunii „Acces direct” din 1 februarie 2018, de la NTV Moldova, filiala postului rusesc de televiziune NTV: „Unirea, asta înseamnă război civil și eu nu mă tem de acest lucru, și vreau să fie un lucru spus foarte clar, noi, moldovenii, băștinașii acestei țări, cetățenii Republicii Moldova, stataliștii, n-o să permitem cuiva, o să utilizăm toate căile legale, dar dacă o să vă vârâți ilegal, o s-o primiți ilegal înapoi și n-o să permitem lichidarea statalității Republicii Moldova. Dacă credeți că acesta este anul 1918 când stăteați cu mitralierele și ați impus Sfatul Țării să voteze, acum nu va trece, e altă situație, altă conjunctură politică și noi suntem alții, cei de pe loc”. (Deschide.md, conform Agerpres).

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4637-a-demarat-procesul-unirii-republicii-moldova-cu-romania.html

Publicat în ARTICOLE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII | Lasă un comentariu

Puncte de vedere privind Istoria Mișcării Legionare (2)

Represiunea împotriva Mişcării legionare după 23 August 1944. „Guvernul şi armata” constituite de legionari în exil la Viena și măsurile represive împotriva legionarilor după 6 martie 1945.

Represiunea împotriva M.L., a continuat după 9 martie 1945,când a cunoscut formele cele mai acute de manifestare împotriva membri săi, care fuseseră eliberaţi în 1945, în urma aşa-zisului pact al legionarilor cu comunştii s-au luat măsuri represive extreme. Acţiunile represive cum a fost cea din noaptea de 14/15 mai 1948, a fost urmată şi altele care vor urma confirmau continuitatea represiunii declanşate de P.C.R., prin forţele de securitate organizate după model şi sub coordonare sovietică. Pătrunderea sovieticiilor în Serviciul Special de Informaţii şi Siguranţă are loc încă din toamna anului 1944, prin infiltrarea Gărzilor Patriotice ale lui Emil Bodnăraş, precum şi punerea serviciilor de securitate şi informaţii româneşti în slujba intereselor sovietice, prin numirea agenţilor N.K.V.D./N.K.G.B. Serghei Nicolau (Serghei Nikanov) în funcţia de director al S.S.I.-ului, a lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko)[51], ca şef al Securităţii în Ministerul de Interne (D.G.S.P.) dar şi a lui Alexandru Nikolschi (Boris Grünberg), ca director adjunct al aceleiaşi instituţii, viza „identificarea şi distrugerea oricărei forme de rezistentă faţă de regim, iar între ţintele principale figurau şi membrii ML, Legionarii arestaţi primeau, în majoritate, pedepse cu închisoarea şi sancţiuni administrative (internări în colonii şi locuri de muncă.

Intrarea în vigoare a Convenţiei de Armistiţiu, la cererea insistentă a Comisiei Aliate (sovietice), a determinat Ministerul Afacerilor Interne să amplifice măsurile de reţinere, triere şi internare în lagăre a foştilor legionari. Declanşată oficial prin Ordinul nr.4036 din 12 noiembrie 1944, noua represiune împotriva legionarilor se va intensifica după 22 decembrie 1944, data apariţiei Ordinului nr.23.987 prin care subsecretariatul de stat pentru Poliţie şi Siguranţă atrăgea atenţia organelor din subordine că „operaţiunile de arestare şi triere a legionarilor nu s-au făcut în concordanţă cu dispoziţiile impuse prin Convenţia de Armistiţiu. Ordinul menţionat era un îndreptar pentru Comisiunile Operative de arestare şi triere a legionarilor care funcţionau pe lângă Prefectura Capitalei, Chesturi şi poliţiile teritoriale.

În temeiul acestui ordin au fost reţinuţi:
– Foştii miniştri ai guvernului legionar, inclusiv din guvernul prezidat de Ion Giugurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940) şi secretarii generali ai acestor ministere;
– Toţi legionarii şi membrii Mişcării Legionare care au executat o pedeapsă sau care au fost graţiaţi, amnistiaţi sau au avut condamnări suspendate şi cei care au fost reabilitaţi – toţi legionarii din 1940 şi până în prezent (22 decembrie 1944)[52];
– Toţi care de la rebeliune şi până în prezent au fost sub instrucţia unui cabinet de instrucţie civilă sau militară indiferent dacă au fost scoşi de sub acesta sau achitaţi;
– Toţi care au fost cercetaţi ca inculpaţi de vreo comisie specială de anchetă de la rebeliune şi până în prezent;
– Toţi legionarii care au fost deţinuţi, în timpul regimului lor , diverse direcţiuni în administraţia statului;
– Conducătorii legionari de instituţii de stat sau particulare.

Această listă continua până la pct.s. adică toţi cei care colaboraseră cu germanii[53], incluzând o mare parte din membrii Mişcării Legionare . Dacă la început poziţia autorităţilor române faţă de Mişcarea Legionară era dictată exclusiv şi de obligaţiile asumate prin Convenţia de Armistiţiu, ulterior represiunea membrilor şi simpatizanţilor acesteia a fost justificată şi prin acţiunile iniţiate de legionarii din exil, cu sprijinul celor rămaşi sau reveniţi în ţară, după rebeliunea din 21-22 ianuarie 1941. Potrivit unei statistici întocmite de Biroul 3 din Serviciul 1 al Direcţiunii Generale a Siguranţei Statului, la 23 August 1944 fosta Mişcare Legionare dispunea de 32.000 de membrii identificaţi, din care 1.926 erau dispăruţi (858 fugiţi în străinătate şi 1.068 ascunşi în ţară), iar circa 600 se aflau în închisori[54]. Continuarea represiunii împotriva legionarilor s-a intensificat după 6 martie 1945[55], iar în anii următori majoritatea celor eliberaţi au fost din nou arestaţi, fapt confirmat şi de un raport al M.A.L., ce prezenta acţiunile Siguranţei între 1 martie 1945 – 1 noiembrie 1945[56].

Un moment important al procesului de sovietizare a fost anul 1948, când autorităţile sovietice de ocupaţie împreună cu conducătorii comunişti au apreciat că regimul din România devenise suficient de puternic pentru a lichida vechile organe de ordine şi informaţii – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de Informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii[57] şi a le înlocui cu noile organe, după modelul sovietic[58] Securitatea[59], Miliţia[60] şi Direcţia de Informaţii Militare[61]. Menţionăm că Serviciul Special de Informaţii, aflat în subordinea Preşedenţiei, Consiliului de Miniştri, a funcţionat în paralel cu D.G.S.P. până la 2 aprilie 1951, avînd sarcini de informaţii externe şi contraspionaj după care prin Decretul nr.50, din 30 martie 1951 a fost creată Direcţia de Informaţii Externe. De asemenea, Secţia a II-a de la M.St.M. a funcţionat In perioada 1947-1949 sub denumirea de Secţia a II-a instrucţie informativă de luptă şi legături externe, iar prin Ordinul nr.00316204 din 15 februarie 1951 se transformă în Direcţia de Informaţii a M.St.M.

După derularea unor evenimente politice importante: Congresul de unificare al Partidului Comunist cu cel Socialist Democrat din 21-23 februarie 1948[62], alegerile din 28 martie[63] şi votarea Constituţiei R.P.R. din 13 aprilie 1948[64], conducerea Partidul Muncitoresc Român (denumire purtată de Partidul Comunist între 1948-1965), a declanşat o acţiune prin care se dorea lovitura decisivă dată Mişcării Legionare, denumită Operaţiunile din 14-15 mai 1948. Arestările s-au declanşat în noaptea de 14/15 mai 1948 şi au continuat în lunile următoare[65]. În documentul intitulat Operaţiunile din 14-15 mai 1948, inclus într-un dosar al D.G.S.S. se preciza că „în noaptea de 14/15 mai 1948, se trecea în întreaga ţară la operaţii, pentru arestarea elementelor legionare[66].

Au fost arestate două categorii de legionari şi anume:
a) cei care au desfăşurat activitate legionară anterior datei de 10.XII.1945, denumiţi preventivi;
b) cei care au desfăşurat activitate prezentă, denumiţi activişti[67].
De asemenea au fost arestaţi şi alţi comandanţi legionari menţionaţi în documentele publicate în Cartea Albă a Securităţii[68]. De menţionat că, operaţiunea nu s-a limitat la o singură noapte, iar acţiuniile împotriva grupurilor legionare vor mai continua şi după arestările noaptea de 14/15 mai 1948. Asfel, într-o notă cuprinsă într-un dosar al D.G.S.S. se arăta că „la sfârşitul lunii ianuarie 1949, se dă o nouă lovitură Mişcării Legionare, fiind arestaţi Florescu Stefan zis Puiu, Secu Serban, Bălănescu Gabriel şi alte elemente ale conducerii din ţară. De menţionat că în cursul acestor arestări legionarii au opus rezistenţă armată în majoritatea cazurilor”[69].

În concluzie după 9 martie 1945, represiunea împotriva M.L. a cunoscut formele cele mai acute de manifestare împotriva membri M.L., care fuseseră eliberaţi în 1945, în urma aşa-zisului pact al legionarilor cu comuniştii s-au luat măsuri represive extreme. Astfel „în noaptea de 14/15 mai 1948, în întreaga ţară se trecea la operaţii, pentru arestarea elementelor legionare”[70]. Această acţiune şi altele care vor urma confirmau continuitatea represiunii declanşate de P.C.R., prin forţele de securitate organizate după model şi sub coordonare sovietică, prezentă chiar şi în acţiuniile de arestare . Astfel, într-o nota a MI se afirma că de la poliţia secretă rusă se află că Luni (15 ian,1946) se va proceda la arestarea de către autorităţile româneşti a tuturor categoriilor de legionari cuprinşi şi în listele secrete şi după instrucţiunile secrete ale Ministerului de Interne. Ruşii afirmă aceste note sunt incomplecte şi că ei utilizează listele lor întocmite la Moscova[71].

Pătrunderea sovieticilor în S.S.I. şi Siguranţă are loc încă din toamna anului 1944, prin infiltrarea Gărzilor Patriotice ale lui Emil Bodnăraş[72]. A urmat punerea serviciilor de securitate şi informaţii româneşti în slujba intereselor sovietice, prin numirea agenţilor N.K.V.D./N.K.G.B. Serghei Nicolau (Serghei Nikanov) în funcţia de director al S.S.I.-ului[73], a lui Gheorghe Pintilie/Pantelei Bodnarenko[74], ca şef al Securităţii în Ministerul de Interne (D.G.S.P.), precum şi a lui Alexandru Nikolschi (Boris Grünberg), ca director adjunct al aceleiaşi instituţii, vizându-se „identificarea şi distrugerea oricărei forme de rezistentă faţă de regim”[75], iar între ţintele urmărite pentru a fi distruse figura Miscarea Legionară şi membri săi[76].

Bibliografie

Documente
– A.S.R.I. fond D.7494, f.174. Raport asupra Mişcării Legionare,
– A.S.R.I., D.909/1944-1951, f.300, datat 5 aprilie 1949. Operaţiunile din 14-15 mai 1948
– A.S.R.I., fond D, 909, f.235- 239. 3 noiembrie 1948,
– A.S.R.I., fond D, dosar 144.

Lucrări generale si de specialitate
– Cartea Albă a Securităţii, 23 August 1944 – 30 august 1948, vol.I (ediţia a II-a – 1996), Editată de S.C. ROMCARTEXIM
– Dinu C. Giurescu (coordonator) Istoria României în date , Editura Enciclopedică , Bucureşti, 2003
– Marin Nedelea, Istoria României în date 1940-1995, Editura Niculescu, 1997
– Cristian Troncotă, Istoria Servicilor Secrete Româneşti, De la Cuza la Ceauşescu, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti,1999,
– Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria instiuţiei Securităţii regimului comunist din România ( 1948-1964), Editura Elion, 2006
– Deletant Dennis, Deletant Dennis, Teroarea comunistă în România, Gheorghe – Gheorghiu Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, Editura Polirom ,2001

Periodice
– Dosarele Istoriei nr. 3/1996, p.45 şi 5/2001, p.25-32.
– Gh. Onişoru, Consideraţii asupra raportului dintre comunişti şi legionari 1944-1948, în Sovietizarea Nord-Vestului României 1944-1950, Ed. Muzeului Sătmărean Satu Mare
Tănase Tiberiu, Principalele grupuri ale Mişcării Legionare şi acţiunile acestora In perioada 9 mai 1945-14/15 mai 1948, în Analele Academiei Naţionale de Informaţii nr. 11/ 2006.p. 195.

Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4636-puncte-de-vedere-privind-istoria-misc-arii-legionare-2.html

––––––––––––––––
[51] Gheorghe Pintilie/Pantelimon Bondarenko, considerat cel mai logeviv agent sovietic infilitrat în PCR, a condus Serviciul Secret al partidului, 1944-1948, şef al Securităţii în Ministerul de Interne, Robert Levy, op. cit., p.208.
[52] Adică data apariţiei Ordinului nr.23.987(n.n..).
[53] vezi pe larg în Cartea Alba a Securităţii, vol I, 1997, pp. 50-51.
[54] ASRI, fond D, dosar 144, f 95-97.
[55] Vezi extras din raportul MAI, Cartea Albă a Securităţii pp.52-53
[56] ASRI, fond D, dosar 144, f, 34-52.
[57] Vezi Cristian Troncotă, „Istoria Servicilor Secrete Româneşti, De la Cuza la Ceauşescu”, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti,1999, p.320 şi p. 324.
[58] Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria instiuţiei Securităţii regimului comunist din România ( 1948-1964), Editura Elion, 2006, p. 18 , vezi şi „Securitatea: Inceputurile (I) Săptămânalul: Opinia (Galaţi), nr.36/ 31martie – 6.aprilie 2000, p.7.
[59] Prin Decretul nr.221din 30 august 1948, al Preşedintelui Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), în structura Ministerului de Interne, Cristian Troncotă, op.cit. pp320-321.
[60] Direcţia Generală a Miliţiei a fost constituită la 23 ianuarie 1949, Cristian Troncotă, op.cit. p.323.
[61] Cristian Troncotă, Istoria Securităţii Regimului Comunist din România 1948- 1964, vol. I 1948- 1964, Bucureşti, 2003. p.35.
[62] Dinu C. Giurescu (coordonator) Istoria României în date , Editura Enciclopedică , Bucureşti, 2003, p.504.
[63] Alegerile parlamentare, câştigate de Frontul Democraţiei Populare ( F.D.P.) cu 93,2% din totalul voturilor exprimate , vezi şi continuarea în Istoria României în date , p. 505.
[64] Constituţia era copiată după Constituţia stalinistă din 1936, Istoria României în date , p.506.
[65] Gh. Onişoru, Consideraţii asupra raportului dintre comunişti şi legionari 1944-1948, în Sovietizarea Nord-Vestului României 1944-1950, Ed. Muzeului Sătmărean Satu Mare, 1996, p.96.
[66] Apud, Tănase Tiberiu, Principalele grupuri ale Mişcării Legionare şi acţiunile acestora In perioada 9 mai 1945-14/15 mai 1948, în Analele Academiei Naţionale de Informaţii nr. 11/ 2006.p. 195 .
[67] Operaţiunile din 14-15 mai 1948, ASRI, D.909/1944-1951,f.300, datat 5 aprilie 1949. Despre aceste arestări se fac precizări şi într-un alt document datat 3 noiembrie 1948, ASRI, fond D, 909, f.235- 239.
[68] Vezi Cartea Albă a Securităţii , Nota la Doc.381, p.533
[69] Raport asupra Mişcării Legionare, ASRI fond D.7494, f.174..
[70] Operaţiunile din 14-15 mai 1948, ASRI, D.909/1944-1951, f.300, datat 5 aprilie 1949.
[71] A.N.I.C., M.I. – Diverse D19/1944,13 ian. 1946.
[72] Emil Bodnăraş. Născut la 10 februarie 1904, la Iaslovăţ, Suceava. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi şi a absolvit şcoala de ofiţeri din Timişoara, ca şef de promoţie, în 1927. (…) În 1932, după ce aderase la mişcarea comunistă ilegal, a dezertat şi a părăsit clandestin România, traversând Nistrul şi punându-se la dispoziţia serviciilor secrete sovietice. A fost instruit corespunztor în şcolile speciale ale GPU şi a revenit în ţară, tot clandestin, în iarna 1933-1934. În timp, a deţinut diferite funcţii importante, atât în aparatul partidului comunist, cât şi în stat. Între altele, a fost ministru al Apărări, din 1947 până în 1955. A reorganizat Serviciul Special de Informaţii, adaptâdu-l noilor condiţii din România. Când a încetat din viaţă, la 24 ianuarie 1976, era membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Robert Levy, op. cit; în 1958, E.B. a avut un rol decisiv în determinarea sovieticilor de a-şi retrage trupele de ocupaţie din România. Un interesant punct de vedere privind rolul său în PCR şi calitatea sa, probabil de de „agent dublu” în Dosarele Istoriei nr. 3/1996, p.45 şi 5/2001, p.25-32.
[73] Serghei Nikanov, eliberat după 23 August 1944 din închisoare. I s-au repartizat sarcini de către Serviciile speciale sovietice, pe care, în calitate de director al SSI le-a îndeplinit cu succes, Dosarele Istoriei nr. 3/1996, p 46.
[74] Gheorghe Pintilie/Pantelimon Bondarenko, considerat cel mai logeviv agent sovietic infilitrat în PCR, a condus Serviciul Secret al partidului, 1944-1948, şef al Securităţii în Ministerul de Interne, Robert Levy, op. cit., p.208.
[75] Deletant Dennis, Deletant Dennis, Teroarea comunistă în România, Gheorghe Gheorghiu Dej şi stautul poliţienesc, 1948-1965, Editura Polirom ,2001. , p. 101.
[76] Legionarii arestaţi primeau, în majoritate, pedepse cu închisoarea şi sancţiuni administrative (internări în colonii şi locuri de muncă, cf. Marin Nedelea, Istoria României în date 1940-1995, Editura Niculescu, 1997, p. 84.

Publicat în ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Puncte de vedere privind Istoria Mișcării Legionare (1)

De la Rebeliune (22 ianuarie 1941) la Represiune (după actul de la 23 august 1944)

Într-o serie de lucrări şi studii cu caracter istoric, ce au analizat contextul politic intern şi extern în care s-a desfăşurat rebeliunea legionară s-au demonstrat în baza unor documente incontestabile amestecul serviciilor secrete germane Gestapo, S.S., S.D.[1], dar s-a trecut sub tăcere amestecul sovieticilor fie direct prin acţiunile serviciilor secrete[2] fie prin agenţii acestor servicii din Partidul Comunist[3]. Serviciile secrete ale Kremlinului acţionaseră în România încă din perioada interbelică, fiind preocupaţi de o multitudine de probleme, inclusiv de situaţia Mişcării Legionare (M.L.). După crearea „statului naţional-legionar”, pe lângă reprezentanţii diplomatici obişnuiţi, îşi mai aveau reprezentanţi speciali: Partidul Naţional-Socialist (Nationalsozialistische Arbeiterpartei – N.S.D.A.P.), Hitler Jugend, „Studentenverein Arbeitsamst”, S.D. (Sicherheists Dienst), Gestapo (Gemeime Stats Polizei), Waffen S.S., Abwehr (Serviciul Militar de Contraspionaj) şi, după octombrie 1940, Misiunea Militară Germană. Toate aceste instituţii erau reprezentate la secretariatul Mişcării Legionare, oferind consultaţii în specialitatea respectivă,

Dintre documentele care atestă amestecul serviciilor secrete germane menţionăm Darea de seamă a legaţiei germane din România către Ministerul de Externe al Reichului, în care ambasadorul german,în România, Manferd von Killinger[4] susţinea că „o buna parte din germani sunt coautorii morali, prin aceea ca le-au dat impulsul legionarilor sa atace pe Antonescu. Judecând după încercările de mijlocire, care au început imediat, mi-am dat seama ca aceste cercuri sunt reprezentanţii de aici ai serviciului de siguranţă, o parte dintre ei cetăţeni germani, care aparţin organizaţiei din străinătate, şi probabil unii care aparţin Legaţiei, fiind apropiaţi de Siguranţă, reprezentanţii S.D.-ului, conducatorii S.S.-isti von Bolschwing, Kriminalrat S.S. Geissler, liderii S.S.-işti Koenen şi Waschinowiski”[5]. În ceea ce priveşte aspectete legate de amestecul sovieticilor prin filiera P.C.d.R., la acţiunile din timpul rebeliunii au fost publicate un număr redus de documente. Din documentele studiate de noi în Arhive (Arhivele Naționale (D.A.N.I.C.), A.S.R.I. şi ale M.Ap.N.) a rezultat implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comunisti români cât şi ai agenţilor serviciilor secrete sovietice. În acest sens în unele documenete sunt menţionate nume ale unor comunişti infiltraţi şi identificaţi ca participanţi la rebeliune. Astfel se menţionează: „Cu ocazia manifestaţiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte şi un grup de muncitori ceferişti, s-a auzit strigând « Trăiască uniunea Sovietică! ». Adevăraţii legionari au părăsit pe manifestanţi, văzând singuri greşeala ce au făcut-o când au primit pe aceşti muncitori în sânul Mişcării Legionare. Persoanele care au strigat şi manifestat pentru U.R.S.S. nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmaţi cu revolvere”[6].

Privitor la participarea comuniştilor la acţiunile din timpul rebeliunii în Darea de seamă pe luna martie 1941 a D.G.P. se preciza că: „In timpul rebeliunii, între muncitorii încadraţi în C.M.L. au fost identificaţi numeroşi comunişti care au participat la demonstraţii, furturi, jafuri, crime. Sentinţele pronunţate de către tribunalele militare confirmă această afirmaţie”[7].Unii muncitorii identificaţi ca participanţi la rebeliunea legionară, aceiaşi instituţie sunt menţionţi, într-o notă din aprilie 1941 şi anume : Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuş la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acţiunile la care se dedau rebelii.Cojan Constantin, lucrător la rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americană, comuist notoriu, continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din mişcarea legionară şi a luat parte la rebeliune[8]. De asemenea, mai este menţionat şi Lucreţiu Vâlceanu, notoriu comunist şi fost luptător în Brigăzile Internaţinale Roşii din Spania, înscris ulterior în Mişcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruinţa a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor[9].

Demn de semnalat este şi faptul că într-un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei, din 28 august 1941 rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foştii muncitori care aderaseră la Mişcarea Legionară s-au retras şi au început să activeze în mişcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele C.F.R. Griviţa, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mişcării comuniste dînd mîna cu foşti tovarăşi”[10]. Documentul demostrează rolul de „agenţi provocatori” pe care l-au îndeplinit „anumite elemete comuniste” inflitrate în M.L.

Activitatea „agenţilor provocatori comunişti” este confirmată şi de S.S.I., care urmărid permanent atât activitatea M.L. cât şi pe cea comunistă preciza în Nota privind rolul agitatorilor comunişti introduşi în Mişcarea Legionară faptul că „Cercurile legionare conducătoare cred că aceşti pseudo legionari (comunişti – n.n.) au fost introduşi în mişcare numai pemtru a agita şi anarhiza ţara, rămânând pe mai departe comunişti. Aşa fiind – susţin cercurile menţionate – nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniştior în cadrele partidului după ce şi-au făcut datoria în cuiburile legionare”[11]. Dar, amestecul unor comunişti în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, este reluat şi analizat pe o bază informaţională mai largă de către SSI în Darea de seamă asupra rebeliunii, întocmită la sfârşitul lunii februarie din acelaşi an. Se argumentează prin aprobarea dată de Horia Sima ca reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (C.M.L.) să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Grozea, „militant comunist de notorietate”, aşa după cum atestau documentele din Arhiva SSI. Comuniştii se înscriseseră masiv în C.M.L. Deşi, comandantul Mişcării legionare observase acest fenomen şi hotărâse o epurare, primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat.

Concluzia documentului S.S.I. privind implicarea comuniştilor, în urma directivelor şi intereselor Sovietice în rebeliune se impunea de la sine: „Sovietele – cărora orice complicaţii de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat şi reuşit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mişcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activităţii interioare a Mişcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleaşi elemente mişcări şi acţiuni anarhice conform cu interesele sovietice[12]. De altfel, şi Legaţia Sovietică din Bucureşti, „era de acord cu faptul că în Mişcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulţi dintre aceştia, cu ocazia rebeliunii, au aţâţat spiritele provocând dezordini şi chiar participând la jafuri[13]. Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuinţate în propaganda legionară. Cu împărtirea lor s-ar fi ocupat conducătorii muncitorilor legionari”[14].

În volumele despre M.L., „Pe marginea prăpastiei”[15], documentele publicate în anexele acestei lucrări dezvăluie fapte şi evenimente ce cu greu pot fi contestate[16]. Concluziile autorităţilor statului prezentate Preşedneţiei Consiliului de Miniştri subliniau că jafurile, asasinatele şi devastările au dat rebeliunii un caracter revoluţionar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga şi a celor de la periferia Capitalei[17].

Guvern și forțe armate cu legionari la 23 august 1944 în Germania

Actul de la 23 august 1944 a condus nu numai prăbuşirea frontului din Moldova şi sudul Basarabiei, ci şi pierderea controlul Reich-ului asupra României şi a statelor de la sud de Dunăre. Astfel, liniile de apărare pe care mizase Wehrmacht-ul
1. Carpaţii Orientali – sistemul de fortificaţii Focşani-Nămoloasa-
Galaţi
2. Carpaţii Orientali/Carpaţii Meridionali – treceau în mâinile inamicului în cea mai mare parte, făcând posibilă o înaintare foarte rapidă şi fără mari probleme pentru Armata Roşie până în centrul Transilvaniei şi aproape de Tisa. Dar, poate şi mai importantă era pierderea zonei petroliere Ploieşti-Prahova, cea mai importantă din Europa în perioada respectivă, iar situaţia aprovizionării cu combustibil a Germaniei devenise aproape disperată[18].

Pentru a face faţă acestei situaţii grave petrecute în România, Reich-ul a încercat să constituie un nou guvern român apelând la cei pe care în ultimii ani îi ţinuseră ca mijloc de şantaj la adresa mareşalului Ion Antonescu: legionarii aflaţi în lagărele sale ca „oaspeţi” sperau că astfel vor recâştiga măcar o parte din armata română. Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, a fost eliberat la 24 august 1944 din lagărul de la Sachsenhausen-Oranienburg, transferat la Berlin, unde în urma îtrevederii cu Heinrich Muller, şeful Direcţiei a-IV-a din Serviciul de Siguranţă al Reich-ului acceptă să formeze un guvern progerman. Transportat la Rastenburg, în Prusia Orientală, la Cartierul General al Fuhrer-ului, Sima nu este primit de Fuhrer, dar se întâlneşte cu Andreas Schmidt, conducătorul (Volksgruppenfuhrer-ul)[19] Grupului Etnic German din România (G.E.G.R.)[20], în vederea unor acţiuni comune cordonate de Reich. Sima şi Schmidt au purtat la Rastenburg discuţii cu Heinrich Himmler, şeful S.S., şi cu Joachim von Ribberntrop, titularul Ministerului german de Externe[21].

În urma acestor înlâniri, la 24-25 august 1944, de la radio „Donau”, Sima îi chema pe români să lupte contra sovieticilor şi să nu se supună autorităţilor de la Bucureşti anunţând formarea la Viena a unui „guvern naţional-român”[22]. Ulterior, la 25 august 1994 a fost difuzată la acelaşi post de radio Proclamaţia Gărzii de Fier către poporul românesc, urmată de un apel adresat la 28 august „către ţară şi armată”, prin care cerea respingerea armistiţiului şi „organizarea rezistenţei alături de trupele germane”[23]. Guvernul menţionat în comunicat se constituie abia la 10 decembrie 1944, dată confirmată şi de Mihail Sturdza fost ministru de externe în primul guvern condus de generalul Ion Antonescu[24]. În vederea coordonării acţiunilor legionarilor din ţară şi străinătate, la 24 august 1944 se constituise la Viena un comandament special, afiliat serviciului german de informaţii pentru sud-estul Europei, compus din: delegaţi ai S.S.-ului german, sub conducerea căpitanului Piff şi reprezentanţii lui Horia Sima[25]. Ulterior, după căderea sa în prizonieratul german, a fost inclus în acest comandament şi generalul Platon Chirnoagă[26] în vedera constituirii unei mişcări naţionale de rezistenţă structurată pe centre de rezistenţă în anumite regiuni strategice ale ţării. Cu ocazia unei întruniri organizată la Viena la 2 septembrie 1944, Horia Sima i-a îndrumat pe legionarii prezenţi să se întoarcă în România „cu misiuni, care vor trebui să fie executate chiar cu preţul vieţii lor”. Apoi, a anunţat înfiinţarea Armatei Naţionale Române de Eliberare, acţiune popularizată intens prin emisiunile posturile de de radio Donau şi Ilse[27].

Prima manifestare a „guvernului”, deşi neconstituit,a fost proclamaţia către ţara adresată de Horia Sima, de la Radio Donau, în data de 26 august 1944, un mesaj către „forţele vii ale neamului, legionari şi nelegionari, de a acţiona într-o nouă cruciadă anticomunistă”[28]. Unii reprezentanţi ai Mişcării Legionare au considerat Guvernul Naţional Român de la Viena o forma instituţionalizată a reacţiilor antisovietice şi anticomuniste şi s-a dorit, încă din faza premergătoare constituirii sale să fie „expresia globală românească a reacţiei antibolşevice, şi nu doar o replică singulară a Mişcării Legionare”. Deşi, de facto exista din 26 august, constituirea de jure a guvernului s-a produs la 10 decembrie 1944, când miniştrii au depus jurământul în faţa capelanului Bisericii Ortodoxe Române din Viena.

O explicaţia pentru întârzierea formării guvernului o dă Mircea Dimitriu[29]: „[…] Pentru că Ribbentrop personal s-a opus la constituirea acestui guvern. Ribbentrop avea legăturile sale cu generalul Ion Gheorghe. Pe urmă, formarea guvernului a fost întârziată şi de nesfârşitele intrigi făcute de Papanace, Gârneaţă, Stănicel, Lefter şi, în final, de Palaghiţă”[30]. În prima sa formă Guvernul Horia Sima avea următoarea componenţă: Preşedintele Consiliului de Miniştri – Horia Sima[31], ministrul de Război – generalul Platon Chirnoagă[32], ministrul Afacerilor Externe-Mihal Sturdza[33], (fost ministru de externe în primul guvern Antonescu), minstrul Propagandei – Grigore Manoilescu[34] (fratele fostului ministru de externe român), ministrul Sănătăţii – Vasile Iaşinschi[35] vice-comandat al mişcării legionare, ministrul Economiei Naţionale – Corneliu Georgescu[36] fost membru al cabinetului legionar.

La 14 Decembrie 1944 Postul de „Radio Dunărea” anunţa definitivarea guvernul naţional român în următoarea formulă: Vasile Iaşinschi, devine şi ministru de interne, Mihail Sturdza – ministrul afacerilor externe şi al instrucţiunii, Corneliu Georgescu – ministrul finanţelor şi al economiei naţionale, iar Sergiu Vladimir Cristi – ministrul culturi[37], Mitropolitul Bucovinei, Visaroin Puiu[38] era la dispoziţia guvernului naţional român pentru problemele bisericeşti. Şef de cabinet al lui Horia Sima a fost numit Traian Borobaru, iar secretar al mitropolitului, Viorel Trifa[39].

Guvernul legionar îşi propusese[40]:
– culegerea de informaţii cu caracter politic, economic şi social din România
– identificarea autorilor loviturii de stat de la 23 August 1944 aflalţi în România şi înregistarea lor pe liste negre;
– identificarea tuturor persoanelor care au aderat la noua orietarea politică în România, precum şi acelor care deţineau funcţii în stat;
– evidenţa şi jurisdicţia asupra tuturor cetăţenilor români aflaţi în Germania;
în plan militar: constituirea Armatei de Eliberare Naţională (A.N.E), iar legat de aceasta controlul şi supravegherea elementelor ce intaru în armată;
– cercetarea activităţii anterioare a prizionerilor de război, a studenţilor şi tuturor cetăţenilor aflaţi în Germania la 23 August 1944 şi care nu erau membrii ai Mişcării Legionare; întocmirea actelor şi predarea celor suspecţi Gestapoului; culegerea de informaţii cu caracter militar din România[41].

Ideea constituirii „Armatei Naţionale” aparţinuse Comandamentului German, dar punere ei în practică a revenit guvernului legionar, dar sub „asistenţa de specialitate a Reichwerului”. Un ajutor preţios a venit prin adeziunea generalului Platon Chirnoagă şi a şefului său de stat major lt. col. Ciobanu C.[42]. la demersurile lui Horia Sima. Generalul Platon Chirnoagă fusese comandat al Diviziei a IV – a şi luat prizionier împreună cu trupele sale la 20 octombrie 1944. la Solnok din Ungaria. De aceea elementele „Armatei Naţionale” (Armatei de Eliberare) au fost recrutate în mare parte din ostaşi Diviziei a IV-a Infanterie. Cadrele inferioare şi ofiţeri subalterni au fost recrutaţi dintre elevii şi ofiţeii aflaţi la şcoli în Germania, care au fost mai uşor cooptaţi pentru armata naţională. Completările s-au făcut cu ofiţeri prizonieri şi în mare măsură cu elemente legionare, care se ocupau cu: pregătirea politică, propaganda, justiţia miliatră, legătura cu comandamentul german, culegerea de informaţii despre starea de spirit a ofiţerilor şi trupei, nemultumirile sau atitudinile antigermane.

Iniţial s-a dorit organizarea unei divizii de tip românesc, dar s-au constituit două regimente de infanterie[43]. Comanda supremă fusese încredinţată lui Horia Sima, şef al armatei era generalul Chirnoagă, iar şeful Statului Major era locotenet colonelul Ciobanu ajutaţi de câte un ofiţer superior german. Aceştia au fost în ordinea numiri lor, colonelul Ernst (Alfred) Ludwing[44], maiorul S.S. Gustav Wegner[45] şi apoi colonelul SS Wilhelm Fortenbacher[46]. Divizia astfel costituită purta numele de „Divizia română eliberatoare”. Rezolvarea problemelor de adminstraţie şi recrutările intrau în atribuţiile colonelui Ludwing, iar legătura între comandamentul german şi conducerea legionară era asigurată de ostf. S.S. Mittelhauve. Pe lângă „Divizie” funcţiona şi o Curte Marţială al cărei şef era Mihail Orleanu[47] (membru al mişcări legionare).

Bazele acestei diviziei au fost pus în localitea Zwttel (Austria), iar centrul de instrucţie a fost Dollersheim (circa 12 km de Zwettl şi 90 km nord-vest de Viena). Tabăra era un complex întins care cuprindea numeroase barăci de lemn care datau din timpul armatei austro-ungare. Dotarea a fost asigurată cu echipament, materiale şi armament german însă insuficint. Instrucţia era asigurată de către instructori români supravegheaţi de germani şi legionari. Între legionari şi elementele provenite din armată au exitat permanente fricţiuni şi o totală lipsă de coeziune. Legionarii reprezentau elementul „politic”, care în concepţia lor, ca şi în cea naţional-socialistă trebuia să domine armata.

Acestă concepţie nu era privită cu ochi buni de către elementele provenite din armată şi a constituit o cauză principală în toate conflictele şi neânţelegerile ce au avut loc între legionari şi armată. De asemenea, în timp ce legionari ştiau ce urmăresc, elementele din armată nu erau animate de un ideal similar celui legioanar şi existau chiar elemente potrivnice lor.

Neînţelegeri existau şi între saşi şi legionari provenite din lupta pentru conducere şi din tendinţa de a se afirmare a fiecărei grupări. Saşii doreau să facă din unităţiile respective o divizie cu caracter săsesc, nu românesc. Colonelul Ludwing (sas din România) nu dorea să se subordoneze guvernului român condus de Horia Sima, considerând că şefii săi sunt numai cei de la Berlin. Conflictul a luat o formă acută prin cerea lui Sima la Berlin de a se numi la comanda Diviziei un ofiţer german, cerere aprobată prin numirea colonelui german Fortenbach.

Neînţelegeri au existat chiar între legionari şi conducerea politică germană, în acest context este de remarcat faptul că din ianuarie 1941 şi până la sfârşitul războiului, Horia Sima nu a fost convocat niciodată la Hitler, deci Berlinul nu acorda o încredere prea mare „guvernului Sima”. Aşa zisa „Armată de Eliberare Naţională” (A.N.E) constituită din cele două regimente de infanterie lipsite de artilerie au fost angajate succesiv în luptele de pe frontul de Est. Incomplet înarmate şi echipate, lipsite de logistica necesară cele două regimente au fost distruse în cea mai mare parte până la sfârşitul războiului.

În ianurie 1945, armata sovietică a lansat marea ofensivă de iarnă în partea de nord a frontului de răsărit.Cu această ocazie, forţele germane au fost alungate din Polonia. Forţele germane au ales Oderul ca ultimă linie de rezistenţă. Toate formaţiunile militare operaţionale, inclusiv regimentul 1 românesc s-au deplasate spre sectorul Oder[48]. Primul regiment a fost angajat în luptă la Kustrin în marele cot al Oderului, la data de 20 ianuarie 1945, unde a suferit pierderi considerabile. După 16 aprilie 1945 a debutat ofensiva finală sovietică vizând ocuparea Berlinului. Au fost făcute numeroase breşe de-a lungul frontului de pe Oder, unităţile Regimentului român fiind împrăştiate[49].

Al doilea regiment a primit pe 20 aprilie 1945 ordin să se transforme într-u regiment distrugător de tancuri, dar multe din efectivele sale au fost incluse în batalioane de construcţii militare din subordinea armatei a 6-a germane, efectivele rămase au fost internete în lagărele de prizionieri de război[50]. Infrângerea şi capitularea necondiţionată a Germaniei la 9 mai 1945 au lipsit de orice suport material şi moral a activitatea guvernului Sima şi elementele rămase la dispoziţia sa, astfel că „Guvernul Naţional de la Viena” şi-a încetat existenţa după capitularea Germaniei.
– Va urma –

Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4621-puncte-de-vedere-privind-istoria-misc-arii-legionare-1.html

––––––––––––––––
[1] cf. INMER, Mişcarea Legionară în ţară şi exil, editura Pro Historia , Bucureşti , 2005, pp. 109- 110, ..Pentru detali vezi, Buzatu Gheorghe, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică 1995, pp.73-89 şi Gheorghe Buzatu, Serviciile secerte ale celui de-al treilea Reich, în evenimetele din 21-23 ianuarie 1941din România, în Dosarele Istoriei nr.7/2000, p.15-21.
[2] Serviciile secrete ale Kremlinului acţionaseră în România încă din perioada interbelică, fiind preocupaţi de o multitudine de probleme, inclusiv de situaţia Mişcării Legionare. (n.n.)
[3] A.S.R.I., Dosar 7910, f.66-67.
[4] Manferd von Killinger-1886-1944, om politic şi diplomat german la 24.01.1941, vine în România, unde preia preogativele diplomatice de la Wilhem Fabricius, vezi – Rolf Push, Gerhard Stelzer, Diplomaţi germani la Bucureşti, 1937-1944, din memorile dr. Rolf Push ataşat de legaţie şi dr. Gerhard Stelzer, consilier de legaţie, Editura All, 2001, p. 90.
[5] Vezi, Evenimentele din ianuarie 1941 în Arhivele Germane şi Române, vol.2 doc.55, p.157
[6] Vezi, Aurică Simion, Regimul politici din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941 şi documentele din Sintezele P.C.R.
[7] Darea de seamă pe luna martie 1941 a DGP -ANB, fond DGP d12/1941, f24).
[8] Notă privind comuniştii identificaţi ca participanţi la rebeliunea legionară, A. N. B., Raport, fond DGP, Dos.30/1941, f.346..
[9] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, Asul Serviciilor Secrete Româneşti, p.69
[10] Raport privind cercurile comuniste, A. N. B, fond DGP, Dosar 12/1941, f.29, şi 151.
[11] Nota privind rolul agitatorilor comunişti introduşi în Mişcarea Legionară, ASRI, fond D D1012/1941, f27.
[12] Cristian Troncotă, România şi frontul secret , Editura Elion, Bucureşti 2008, .p. 286.
[13] Notă a DGS, din martie 1941, A. N. B, fond DGP, Dosar 1/1941, f.2.
[14] Ordinul nr.87/1941 A. N. B., fond DGP, D.2/1941, f.11.şi f.97.
[15] Autori sunt colonelul Marin Alexandru şi un colectiv de analişti (de la Secţia a II-a a Marelui Stat Major şi SSI) pe care l-a coordonat. Toţi aceştia au realizat forma finală acceptată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri ; Referinndu-se la lucrarea „Pe marginea prăpastiei”, profesorul universitar doctor Ioan Scurtu, subiniază că lucrarea prezintă prin documente autentice, pregătirea şi desfăşurarea rebeliunii legionare din ianaurie 1941, vezi „Pe marginea prăpastiei”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, vol 1, p.16.
[16] Cristian Troncotă, SSI versus Mişcarea Legionară, în Dosarele Istoriei, nr.4/1997, p. 22.
[17] Pe marginea prăpastiei.vol. I, p.34
[18] Dorin Dobrincu , Un „23 august invers” ?Tentativa de readucere a României în Axă ( toamna 1944 – primăvara 1945) în volumul Politica externă anticomunistă(Anuarul IRIR, vol II, 2003) , Editura Polirom, 2004,p. 223.
[19] Vezi pe larg Cristian Scarlat, Minoritatea germană din România în anii celui de-al doilea război mondial 1939-1945, teza de doctorat , coordonator ştinţific, prof. Univ. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2003, pp. 177-228.
[20] Grupului Etnic German din România a fost constituit în baza Decretul-lege nr.3884 din 21 noiembrie 1940.
[21] Dorin Dobrincu art.cit. 24-225.
[22] Vezi, Faust Brădescu, Guvernul de la Viena. Continuarea Statului Român Naţional Legionar. 1944-1945, ediţia a II-a, definitivă, revizuită de autor, cu o prefaţă de Gheorghe Buzatu, „Cuvând către cititor” de Constnatin Dăncinescu, ediţie îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997, p.158.
[23] DANIC– fond „Ministerul de Interne –Diverse”, dosar 10/1944, ff.55(f.v.) 65(f.v.);
[24] Vezi, Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei, Amintiri din ţara pierdută, Paris, 1994, Editura Fronde -Alba Iulia p.260.
[25] Cartea Albă a Securităţii 23 August 1944 – 30 august 1948, volumul 1, 1997, volum coordonat de Mihai Pelin, p.24
[26] Platon Chirnoagă (M.1974) General .S-a născut la Roman. Este frate cu profesorul Eugen Chirnoagă, fost rector al Şcolii Politehnice Bucureşti. În al doilea război mondial ca general, este la comanda Armatei a III-a. După 23 August 1944, cade prizonier, cu o întreagă divizie, în Campania din Ungaria, la Solnok şi se ataşează acţiunii guvernului de la Viena . Conduce apoi detaşamentul de ostaşi români care luptă pe Oder împotriva armatei roşii.Internat la terminarea războiului, în lagărul de la Glassenbach de către americani, trimite un memoriu care, ajungând la generalul Mark Klark are darul, să lămurească situaţia grupului românesc din lagărul de la Glassenbach. Românii sunt scoşi de sub orice acuzaţie si eliberaţi, putându-şi relua activităţile politice. Numele lui va rămâne legat de descrierea războiului din răsărit (Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice – 22 iunie 1941 – 23 august 1944, Madrid 1965 ) precedată de lucrarea Un chapitre d’ histoire roumaine – Rio de Janeiro – 1962. A scris istoria Daciei şi continuitatea Daco-Romană – 1972. Fundaţia Buna Vestire, Fundaţia Prof. George Manu, Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000, p. 73.Platon Chirnoagă, Istoria Politică şi Militară a Războiului contra Rusiei Sovietice, 22 iunie 1941 –23 August 1944 , p. 330.
[27] Vezi, Cartea Albă a Securităţii 23 August 1944 – 30 august 1948, volumul 1, p.426.
[28] Cf. Cartea Albă a Securităţii 23 August 1944 – 30 august 1948, volumul 1, p.45.
[29] Mircea Dimitriu. Născut la 13 Martie 1913, la Panciu, în fostul judeţ Putna. Termină liceul la Tg.Mureş. Urmează Politehnica din Timişoara între anii 1932-1938, când , în urma prigoanei deslanţuită de Carol al II-lea contra Legiunii, se refugiază în Germania. Internat în lagărele naziste, se eliberează la 23 august 1944 şi face parte din guvernul de la Viena prezidat de Horia Sima. Comandant ajutor în 1935 , Comandant general-ajutor 1954. Autor , sub formă de interviu, a unei recente istorii a Mişcării Legionare, care merge până în anul 1998. Fundaţia Buna Vestire, Fundaţia Prof. George Manu, Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000, p 337.
[30] Vezi L. Vălenaş, Convorbiri cu Mircea Dimitriu, p. 80.
[31] Privitor la activitatea lui Horia Sima se mai poate consulta Dosar Horia Sima 1940-1946, ediţie critică, repere cronologice şi note: Dana Beldiman,studiu introductiv, Gheorghe Buzatu, Ediţia a II –a Editura Kullusys, Bucureşti, 2007; Horia Sima şi raporturile lui cu Mişcarea Legionară. Documente, Bucureşti, 1993 (text xerografiat, cu precizări de Nicolae Iliescu), . Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000, p . 254-257.
[32] Gh. Buzatu şi colab., op.cit.p.152.
[33] Mihail Sturza ( 1886-1980) a fost ministru de externe a României în perioada septembrie – decembrie 1940. După 1945 în exil , a desfăşurat o puternică activitate anticomunistă. Adversar al politicii nefaste pro sovietice duse de Titulescu în exil, după 1948 publică România şi sfârşitul Europei – Amintiri din ţara pierdută 1966, una din cele mai temeinice lucrări de memorii consacrate evoluţiei diplomaţiei române interbelice şi a perioadei 1940-1941 prezentată într-o ediţie de largă circulaţie în limba engleză The suicide of Europe. Memoires of Price Sturza, Former foreign Minister of Roumania (Boston 1968), in Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000.
[34] Gh. Buzatu şi colab., op.cit. p. 111.
[35] Vasile Iasinschi (1892-1978) este Ministru al Muncii , Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941 . În exil , în primii ani este adjunct al Comandantului Horia Sima. Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000.
[36] După prăbuşirea şi capitularea Germaniei naziste , încercănd să se salveze trecând în Italia este ucis pentru jaf la Mittersill (Austria), la 6 mai 1945 în Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000, p. 134.
[37] Cartea Albă a Securităţii 23 August 1944 – 30 august 1948, volumul 1 p. 145.
[38] Visarion Puiu (1879-1964) . S-a născut la Paşcani . Studiază la seminariile din Roman şi Iaşi, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1904) şi Academia Teolgică din Kiev (1907-1908).Devine monah la Roma, apoi vicar al eparhiei Dunărea de Jos. Îşi ia doctoratul în teologie la Kiev în 1909. În 1919 i se dă inspecţia mânăstirilor din întreaga Basarabie şi conducerea seminarului din Chişinău.Datorită temeinicei pregătiri teologice cât şi a calităţilor sale spirituale şi organizatorice , a fost ales episcop al Argeşului (1921-1923). Episcop al Hotinului (1923-1935), Mitropolit al Bucovinei (1935-1940), Mitropolit al Transilvanei (1943). După 23 august 1944 s-a refugiat în occident – Austria , Elveţia, Italia şi din 1949 a devenit şef spiritual al Episcopiei Române din Vest ( cu Victor Trifa secretar) cu simpatii pentru fenomenul legionar.În 1946, este condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din Bucureşti, vezi Fundaţia Buna Vestire, Fundaţia Prof. George Manu, Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000, p . 242.
[39] După terminarea războiului, s-a stabilit în S.U.A., unde a condus Episcopia ortodoxă a românilor americani. Vezi în Evenimentele din ianuarie 1941 în Arhivele Germane şi Române, Editura Majadahonda Bucureşti, vol.1,1998, p. 98.
[40] Gh. Buzatu şi colab. op. cit. p. 68; Despre fricţiunile manifestate în rândurile Mişcării Legionare din exil după formarea Guvernului de la Viena vezi şi Nota informativă a SSI din 6 noiembrie 1946 publicată în Dosar Horia Sima (1940- 1946), ediţie critică, repere cronologice şi note: Dana Beldiman, studiu introductiv, Gheorghe Buzatu, Editura Evenimentul Românesc Bucureşti, 2000, pp.306-313.
[41] Dosar Horia Sima (1940- 1946), ediţie critică, repere cronologice şi note: Dana Beldiman, studiu introductiv, Gheorghe Buzatu, Editura Evenimentul Rom²耀esc Bucureşti, 2000, p.276.
[42] Şeful de Stat Major al Diviziei 4 Infanterie, înscris în Mişcarea Legionară.-orneliu Beldiman, Dana Honciuc, Ostaş Credincios Ţării şi Regelui, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, p. 116.
[43] După alte surse s-ar fi constituit şi un al treilea „Regimentul 331 Grenadieri” format din 2 batalioane, precum şi unui regiment de artilerie, dar informaţiile referitoare la costituirea regimentului de infanterie nu s-au confirmat – penrtu confirmare vezi şi Richard Landwer, Voluntari în Wafen-ss, 1944-45, Casa de Editură Sedan Cluj Napoca, România, 1997.p.32-57..
[44] Ernst Ludwing (sas de origine fost în armata română, apoi trecut în trupele S.S.) pentru detalii vezi Richard Landwer, op.cit. p.36.
[45] Gustav Wegner ( născut la 16 ianuarie 1905/SS nr.314183) era ofiţer în trupele SS, Este posibil ca Horia Sima să-l fi cunoscut în lagărul de la Sachshausen şi să fi recomandat numirea lui la comanda diviziei române,vezi Richard Landwer, op.cit. p.37.
[46] Willy Fortenbacher fusese mult timp ofiţer în cadrul regimentului SS Panzergrenadier” Germania ” al celei de-a II -a Divizii SS Panzerbidem , Richard Landwer, op.cit. p.38.
[47] Mihail Orleanu Avocat. Studii de drept în ţară şi în Franţa. A intrat în Mişcarea Legionară în anii ’30. Este predat ruşilor în anul 1945 de către americani. După întoarcerea din prizonierat, este condamnat de comunişti.
[48] Cartea Albă a Securităţii 23 August 1944 – 30 august 1948, volumul 1, p.429 .
[49] Richard Landwer, op.cit. p.46.
[50] Ibidem, p.47. şi p.53.

Publicat în ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Unirea și Cocuța Vogoride-Conachi

Unirea de ieri pe înțelesul românilor de azi

Acum trei ani scriam despre Vasile Boerescu, românul care și-a convins colegii electori în 1859 să îl treacă pe Alexandru Ioan Cuza pe buletinul de vot ca propunere,în Muntenia după ce acesta fusese ales în Moldova. Inițiativa și insistența lui au dat acea lovitură de grație dușmanilor unirii din țară și de peste hotare, care ceruseră alegeri separate în ambele țări române, dar nu se gândiseră că poate fi ales același om. Boerescu a găsit această soluție și a insistat la punerea ei în practică, lăsând Europa în fața unui fapt împlinit, respectând condițiile puse de chiar cei care nu voiau unirea. Puțini știu însă cum a fost ales Cuza în Moldova. Și acolo, ca și în Muntenia, erau mai mulți candidați, mai multe curente, partide, împărțite practic în două mari părți: pro și contra unire. Cel mai mare dușman al unirii era însuși Caimacamul Moldovei, Alexandru Vogoride, omul turcilor, dar și cu sprijin austriac, care bineînțeles că nu voiau unirea. Cum el era omul puterii, era clar că avea șansele cele mai mari la alegeri, pentru că era practic reprezentantul puterii. Numai că spre ghinionul lui, era însurat cu Cocuța Conachi, fata logofătului Costache Conachi și a Smarandei Negri, două familii influente din Moldova.

Căsătorită cu Alexandru Vogoride, Cocuța cunoștea nu numai simpatiile politice ale acestuia ci și aproape toate contactele și îi citea chiar corespondența cu Înalta Poartă (pe atunci Înalta Poartă era la Istanbul, nu la Washington, iar mica poartă la Moscova, ca și acum) și dușmanii unirii. Casa lui Vogoride urma să joace din nou, ca și în 1857 rolul sufrageriei lui Oprea ca să vorbesc pe înțelesul românilor de azi. Cocuța practic a acționat ca un hacker și i-a violat inboxul lui Vogoride. Aflând ce intenții avea scumpul ei soțior, că voia să propună ca domnitor o persoană ostilă unirii, Cocuța a recurs la șantaj în cel mai pur înțeles (un fel de lobby de azi) atrăgându-i scumpului soț atenția că dacă va propune un candidat antiunionist, ea va divorța și îl va lăsa cu șalvarii în vine, sau în curul gol cum ar veni în zilele noastre, pentru că îi va cere să îi dea înapoi zestrea cu care ea venise în afacere, zestre pe care Vogoride o pierduse deja prin speculații defectuoase (contracte cu Bechtel, investiții la F.N.I. și alte chestii de genul ăsta). Iată cam cum se exprimase Cocuța: „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.

Vogoride, investitor prost dar nu chiar atât de prost încât să nu știe că nu se poate pune cu Olguța, pardon, Cocuța, a cedat șantajului și nu a mai propus și nici susținut pe nimeni, sau, pe înțelesul românilor de azi, a nominalizat propunerea majorității parlamentare. Bineînțeles că a făcut asta pentru „siguranța statului și stabilitatea leului” dar și pentru liniștea familiei. Din scrierile vremii, se pare că Vogoride ar fi declarat într-o conferință de presă: „Am cântărit toate argumentele și am ajuns la concluzia că asta e varianta pe care trebuie să o accept”. Întrebat de un reporter, Vogoride a adăugat că nu i-a fost teamă de divorț.

Cocuța nu s-a mulțumit cu promisiunile, că doar știa ea de ce sunt în stare strategicii așa că, pentru a fi sigură că nici manevrele serviciilor secrete ale Partenerului Strategic al vremii (a se citi Turcia, nu altceva) cu sprijinul imperiului Habsburgic (pentru tinerii care nu au citit istorie și nu cunosc termenii „imperiu” și „habsburgic”, fac precizarea că e cam ca un fel de O.M.V. și Holzindustrie Schweighofer la un loc bașca alți „investitori” mai mici) nu vor reuși, Cocuța a trimis corespondența dintre Vogoride și aceștia, cu dovezile mânăriilor din 1957, cu ajutorul lui Costache Negri către Bruxelles (același Bruxelles) pentru a fi publicate în ziarul „L’Étoile d’Orient”. Avizate de aceste dovezi de amestec în treburile interne ale principatelor, marile puteri au exercitat presiune asupra Înaltei Porți pentru ca aceasta să nu se mai amestece și să recunoască alegerile libere. Hârtiile trimise de Cocuța au făcut deliciul clasei politice europene sub denumirea de „Estract de scrisori secrete trimise caimacanului Moldovei de deosebite feţe politice” (un fel de wikileaks al zilelor noastre). Așa a fost blocat contracandidatul lui Cuza. Unde ești Codruța, pardon, Cocuța?Dacă pe vremea aia ar fi existat o Codruță, în mod cert Cocuța ar fi stat la Beciul Domnesc pentru colaborare cu cei de la Black Kube,” inițierea și constituirea unui grup infracțional organizat în scopul comiterii mai multor infracțiuni, respectiv infracțiuni de hărțuire și infracțiuni informatice, ca și de violarea secretului corespondenței, copierea și transferul fără drept a conținutului acestora”. Norocul ei că nu se juca baschet în România pe vremea aia.

Ce s-a mai întâmplat cu Cocuța? După alegerea lui Cuza l-a părăsit pe Vogoride și a plecat în lume. (Probabil la fel va pleca și Codruța după alegeri dacă nu va ieși cine vrea Înalta Poartă). În mod cert avea gratuitate pe caleașca ferată și avea și viza Shengen, că a cutreierat cam toată Europa până a ajuns în Italia și, după moartea lui Vogoride de care nu divorțase, dar nici cu el nu a mai stat, s-a recăsătorit cu un principe italian, Emanuele Ruspoli, un apropiat al regelui Victor Emanuel al II- lea. Și în Italia a militat pentru Unire, dar a regatelor italiene cum o făcuse și în Moldova.

Așa se face istoria. Boieroaicele zilelor noastre fac altă istorie, o istorie neagră de care nu știu ce vor scrie ziarele peste 100 de ani. Astăzi însă, să ne bucurăm și să fim mândri că am avut și femei care s-au luptat pentru Unire și Ţară, nu doar pentru scaun și președinte.
Hai să dăm mână cu mână !

Col. (r) Marin Neacsu

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4620-unirea-si-cocuta-vogoride-conachi.html

Publicat în ARTICOLE, IMAGINI | Lasă un comentariu

Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni

Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni

Pentru a aborda subiectul în cauză, cred, mai întâi de toate ar fi necesar să definim expresia de unitate națională a unui popor, ulterior, constatând că aceasta este o construcție care expune și se asociază în mod direct cu termenul de identitate națională, conștiință națională, demnitate națională, idee națională – toate reprezentând același sens și conținut prin care se manifestă sentimentul și atitudinea omului față de întreaga diversitate a valorilor naționale. La rândul  lor, valorile naționale sunt conținutul propriu ce aparține unui popor, unei națiuni, unui stat. Deci, totul ce are tangenţă cu îmbinarea de cuvintenațional este conținutul și centrul de legătură ce ține în corelație identitatea unui popor şi, nemijlocit, ține într-o corelație unitară toate domeniile de activitate umană și socială ale acestuia. În consecință, prin această corelație se intersectează și unitatea națională, expresie și substanță de valoare în existența unei națiuni. Respectiv, prin intermediul segmentului de unitate națională se intersectează și prezența neamului românesc, acesta reprezentând și întrunind poporul român din întreaga lume. Însă pentru a menține în poziție verticală unitatea și identitatea națiunii, atunci este necesar ca poporul român să mențină constant în poziție verticală și segmentul cu privire la utilitatea și importanța acestora în viața de toate zilele.

Prin urmare, pe lângă identitatea și unitatea națională să fie prezent, în mod constant,  și sentimentul  autentic al poporului, al cetățeanului față de întreaga complexitate a valorilor naționale, deoarece toate aceste fenomene sunt procese identitare ce includ în sine limba de comunicare vorbită, tradițiile și cultura națională, valorile autentice naționale, teritoriul, credința, ideologia etc. Aici este foarte important ca un popor să știe a-și recunoaște originile de neam, de naționalitate, de identitate. De aceea, unitatea și identitatea națională, reprezentând sentimentul autentic al fiecărui om față de propria societate și față de propria origine, este acel pilon care determină în esență respectul omului/concetățeanului  față de valorile naționale, față de realitatea istorică, față de sine. În cazul societății noastre românești (unde pe alocuri sunt prezente și unele dificultăți ce se regăsesc prin acțiuni de neechitate socială și, uneori, prin nerespect față de factorul uman, în mod special, față de omul simplu muritor din societate) s-ar impune necesitatea de a promova cât mai corect latura de coexistență între membrii societății și, respectiv, latura de conștientizare a proceselor identitare ce sunt nespus de importante în viața și coabitarea socială. Iar pentru ca cetățeanul simplu muritor din societate să înțeleagă corect acțiunile respective, atunci ar urma de valorificat și mai mult sentimentul și credința autentică în valorile spiritualității, acestea fiind parte componentă din procesele afective naționale. Cu referire la acest capitol, este necesar de a trezi în oameni marea credință în valorile naționale, în valorile spirituale ale omenirii și, în mod prioritar, de a înlătura răul și ura, fenomene ce afectează destul de grav omul care este traumat zilnic din cauza nedreptăților sociale și condițiilor vulnerabile de existență. Astfel, numai prin credința adevărată, cu aspirații pozitive, s-ar distruge răul și s-ar instaura în societate întregul sistem al binelui. Concomitent, prin această credință autentică față de valorile spirituale, omul ar urma să parcurgă și etapele unei educații adevărate. Deci, în procesul de promovare a unei politici corecte în a orienta omul societății ar fi necesar să ne conducem după cuvintele sacre ale lui Immanuel Kant (filozof german), care spunea: „…omul nu poate deveni om decât numai prin educaţie”. Iar pentru a crea o imagine și mai transparentă și pentru a influența și mai pozitiv dezvoltarea socială și spirituală a societății românești, ar urma ca sistemul de învățământ național să fie considerat cel mai prioritar domeniu din cadrul țării, domeniu care de fapt este și trebuie să fie principalul promotor al identității și unității naționale, al culturii și al bunăstării sociale (unde, respectiv, sistemului de învățământ să i se acorde o atenție prioritară din partea statului).

La acest subiect putem confirma următoarele: un sistem educațional autentic este acea forță care educă și reeducă orice individ al societății, determină importanța omului în societate, dezvoltă și formează orice domeniu de activitate pentru economia națională, promovează valorile identitare-culturale-intelectuale-spirituale, ca parte componentă a dezvoltării umane și sociale în termeni de cultură civilizată. În contextul dat, scopul principal al sistemului de învățământ ar trebui să fie centrat în totalitate pe formarea unei personalități adevărate, unde responsabilitatea propriei dezvoltări să fie în competiție doar cu sine însăși și nu cu întreaga societate. Prin instruirea și educația corectă, cu accente clare pe valorile naționale, omul poate fi educat și reeducat în limitele celor mai umane caracteristici și responsabilități. Este necesar doar de a remodela sau completa cursul existent al proceselor educaționale, acestea fiind orientate mai mult spre umanitarism, corectitudine și transparență totală. Numai în așa mod se va produce schimbarea corespunzătoare. Important este de a conștientiza corect conceptul cu privire la educația și instruirea în spiritul național și de conștiință națională. Astfel, se va forma/reforma personalitatea și identitatea omului, cât și dezvoltarea calitativă a tuturor sistemelor și subsistemelor din societate, având la bază omul ca spirit, intelect și valoare socială. Numai în așa mod vor fi puse bazele de formare a unui mediu social sănătos și dezvoltat, întemeiat pe relații interumane de valoare.

Respectiv, prin metodele și educația corespunzătoare se va dezvolta în cetățean sentimentul autentic față de valorile naționale. În caz contrar, prin neglijarea și neconștientizarea corectă a fenomenului de unitate națională s-ar putea induce, în mod direct, la multe dezavantaje sociale precum: dezmembrarea societății, ruinarea tradițiilor naționale (parte componentă din cultura română), încetinirea cursului de dezvoltare benefică prin segmentul identitar ce este corelat cu limba de vorbire, cultura și tradițiile naționale, religia, componente nespus de importante în existența unui popor. Aici este cazul de menționat că prin sentimentul autentic de apartenență la entitatea națională se va dezvolta și mai puternic fenomenul de conștiință națională, aceasta fiind forma superioară a gândirii prin care omul prin propriul comportament reflectă corect realitatea înconjurătoare. Iar în cazul când conștiința națională va fi  lipsită de motivație și, în același timp, va fi dezorientată de factori ce provoacă apariția fenomenelor negative, atunci consecințele pot deveni destul de grave pentru un popor, ulterior, afectându-le atât propria existență, cât și propriul proces identitar național. Deci, pentru a motiva și educa omul și, nemijlocit, pentru a valorifica corect fenomenul  de unitate și credință națională ar urma să definim corect și latura precum: cine ar trebui să dețină rolul principal în societate pentru a realiza și promova toate acestea. Mai întâi de toate, trebuie să concretizăm că fenomenul de unitate și credință națională sunt valori inestimabile. Însă pentru a educa omul, o societate, un popor prin sentimentul de unitate și credință națională, atunci  rolul principal trebuie să-i revină școlii, cadrului didactic, familiei și, în mod special, societății civile și statului, organe care trebuie să promoveze și să urmeze o politică nespus de corectă în procesele respective, toate fiind corelate cu fenomenul de identitate națională. În rezultat, toate, la rândul lor, vor forma coloana vertebrală a unei societăți și a unei națiuni în evoluție. Numai în așa mod se va forma relația autentică dintre cetățean și societate, dintre om şi valoare, astfel, formând acel mediu social sănătos care va întări și mai mult procesul de dezvoltare identitară a unui neam. Pentru o asemenea dezvoltare, corespunzătoare cerințelor educative umane-contemporane, omul în procesul evoluției (în afară de instruire și educație) mai are nevoie și de relații socio-umane adecvate, bazate pe o comunicare sănătoasă cu mediul social. În acest proces, iarăși, un rol deosebit de important trebuie să-i revină unității de învățământ, cadrului didactic, societății civile, statului, aceștea fiind principalii actori în procesul de dezvoltare a omului și în acțiunea obligatorie de a promova identitatea instituției de învățământ, identitatea societății și a națiunii.

Deci, în pragul marelui eveniment național, acum când vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire, ar urma să promovăm cu cea mai mare sfințenie verticalitatea națiunii române și verticalitatea celor mai sacre valori naționale românești, luând în considerație    relatările susmenționate. Firește, pe parcursul a 100 de ani de existență de la Marea Unire societatea românească a traversat diverse perioade istorice, cu multe evenimente care, la rândul lor, au proslăvit, dar care au și diminuat evoluția societății. Știm cu toții, au fost perioade triste, mai puțin triste, dar au fost și sunt vremuri destul de glorioase și cu multe succese în viața poporului român. Unul dintre ele a fost Marea Unire care s-a realizat în 1918, eveniment de o mare importanță vitală pentru poporul român. Astfel, în timp, s-a consolidat și mai puternic sentimentul pentru țara rămânească, pentru valorile naționale românești, aspecte ce trebuiesc onorate cu multă sfințenie și mult devotament de toate generațiile în creștere. În timp, țara românească a evoluat prin dezvoltarea identitară. Printre aceste clasificări, cu accente pe valorile naționale, se regăsesc românii, se regăsește poporul român care, în majoritatea cazurilor, își iubește patria, originile, pământul natal și limba natală. Respectiv, intelectualitatea română este acea parte a poporului care prin valorile spirituale a respectat și respectă cu generozitate sentimentul credincios față de cultura națiunii, încearcă prin orice mijloace de comunicare socială să abordeze importanța tradițiilor naționale, astfel valorificând cultura, limba și unitatea națională. Prin persoana intelectualului român (om de știință, cadru didactic, medic, scriitor etc.) se realizează acele schimbări care, cu adevărat, modifică în mod pozitiv structura și conținutul societății. Deci, prin gradul de dezvoltare și civilizaţie al unui popor se manifestă  componentele ce sunt corelate pe adevăratele procese identitare și valori istorice ale trecutului şi prezentului. Astfel, prin procesele istorice un popor se recunoaște ca identitate națională, în consecință, formând acea parte a valorilor care cuprinde întregul sistem social-uman în evoluție. Precum cultura este totalitatea valorilor materiale și spirituale pentru ființa umană, așa și conținutul de unitate și conștiință națională este coloana vertebrală în existența unui popor, în existența unei societăți. Așadar, clasa intelectuală, parte componentă din cultura națiunii române, trebuie să reprezinte și nucleul din care se formează valorile naționale autentice. În așa mod se formează societatea civilizată, fiind alimentată de cultura și intelectul marilor personalități şi domnitori ai neamului românesc care, în timp, au știu să valorifice la cel mai înalt nivel conținutul de unitate națională. Deci, societatea românească este obligată să promoveze în continuare corect valorile naționale, valorile autentice ale umanității, valorile spirituale care sunt esență în dezvoltarea umană și socială. Pentru toate acestea poporul român trebuie să fie foarte conștient în acțiuni și fapte. Iar în pragul Centenarului Unirii poporul român de pretutindeni să fie și mai unit și mai devotat intereselor naționale, iar identitatea națiunii române să devină tot mai solidă și mai respectată în universalitate. Sub această menire, să pledăm și pentru Unirea/Reunirea Basarabiei cu România, așa cum a avut loc în 27 martie 1918, cu 100 de ani în urmă.

Galina Martea

SURSA: http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/01/15/centenarul-marii-uniri-unitatea-nationala-a-romanilor-de-pretutindeni/

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Profetismul lui Mihail Eminescu (fragment)

„Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii – cărarea luminoasă ce urcă spre cer”.(Valeriu Gafencu)

„Când omul mare e şi poet, şi gânditor: Eminescu; rolul lui naţional e imens! Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie”. (Doctor în Filosofie-Vasile Băncilă)

Aura unei naţiuni este întotdeauna religia sa. Creştinismul ortodox a imprimat naţiunii dacoromâne sfera armonioasă care ridică Neamul întru Dumnezeu, la îndumnezeirea sa. Pământul Patriei, dăruit de Atotcreatorul, pe care s-au născut, au crescut, s-au definit şi s-au sprijinit dintru început: Ţăranii, Dascălii, Conducătorii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Poeţii, Filosofii, Profeţii, Preoţii, Monahii, Geniile, Artiştii, Mamele, Sfinţii, a devenit apoi consubstanţial cu sângele şi osemintele lor, astfel încât materia lui, huma s-a primenit, s-a spiritualizat constituind aluatul şi plămada din care va creşte, se va dezvolta şi se va împlini Naţiunea ca demnitate în sinteza sa etno-geografică. Se produce astfel, sub privirea atentă a lui Dumnezeu, sub Pronia Sa divină, un proces spiritual de reciprocitate: pământul care este iniţial bătătura omului, Vatra comunităţii, sprijină etnicul, pentru ca apoi osemintele dacilor purificate prin jertfa sângelui curat să devină osmoza acelui pământ ce se aşează temelie milenară a acelui Neam binecuvântat în care odrăslesc deopotrivă religia şi cultura, făcând naţia sacră şi nemuritoare. Prin lucrarea lui Dumnezeu, Pământul se etnicizează, iar poporul se spiritualizează. Pe osemintele şi sângele milenar al dacoromânilor s-a înălţat marea Catedrală a Românismului în care s-a născut, s-a format, a slujit, s-a jertfit şi profetul nostru Eminescu.

Mihail Eminescu prin vocaţia misiunii sale profetice, ca mare Dar, făcut nouă de Părintele ceresc, s-a aflat permament în miezul problemelor social-cultural-religioase ale Neamului său, dobândind dragostea şi suferinţa la cotă maximă pentru mult încercata naţie dacoromână. Cele două virtuţi sacre cu care s-a contopit, cu care s-a definit spiritual, i-au consfiinţit conştiinţa creştin-ortodoxă, insuflându-i nestăvilita şi arzătoarea dorinţă de a sluji sacerdotal Înţelepciunea poporului, Tradiţia Gliei strămoşeşti în care sălăşluiau Credinţa străbună, Geniul ancestral, Dreptatea, Adevărul, Libertatea, Iubirea, Eroismul, Jertfa, Mucenicia, Sfinţenia şi în mod expres Elitele de orice rang social, prin nemărginita adoraţie adusă Proniatorului Care, l-a hărăzit să fie Fiul iubit al acestui mare şi brav popor românesc: „… Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale. În suta a XV-a, avanscena teatrului Universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei. Ioan şi Matei Corvin în Ardeal, Banat şi Ungaria, Mircea şi Vlad Ţepeş în Ţara Românească, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova. Până în suta a şaptesprezecea, sub Matei Basarab, românii erau relativ unul dintre popoarele cele mai culte din Europa şi incomparabil mai cult decât germanii sau ungurii, tot astfel în suta a XV-a românii au fost unul din cele întâi popoare militare şi războinice. Două state puteau să-i întreacă: Spania şi Turcia.

Ca să aibă cineva o idee despre caracterul românilor, trebuie să ţie seama de următoarele lucruri: De la 1200 şi pân’ la 1818, românii n-au avut nici un fel de cod scris. Un obicei al pământului recunoscut de bunăvoie de toată lumea, dreptul consuetudinar-Jus valachale cum i ziceau ungurii şi polonii acestui complex de datini străbune-a regulat viaţa lor publică şi privată, în curs de şase secole. De la 1200 şi pân-azi românii n-au avut revoluţie politică. Mişcările lor din Ardeal, din secolul trecut, se datoresc insuportabilităţii condiţiei lor sociale, definită prin Unio trium nationum. A fost o izbucnire de răzbunare a unui popor prea apăsat, nimic mai mult. La 1848 ei s-au ridicat pentru o cauză cu totul sfântă şi legitimă: unitatea monarhiei şi existenţa dinastiei de Habsburg. În ţările române n-a fost niciodată mişcare agrară. Codicele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu sunt mai mult de drept canonic, pentru regula clerului şi pentru exerciţiul poliţiei morale din partea sfintei noastre biserici. Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de imfamie”. (Manuscrisul 2257)

Profetismul lui Mihail Eminescu s-a concretizat şi prin fundamentala sa sete şi foame spirituală de Dumnezeu, de Hristos, de Maica Luminii, de cer şi de sufletul Neamului său dac, prin comunicare de limbaj, prin comuniune de Cuvânt, prin cuminecare harică de creaţie, prin Libertatea şi Adevărul revelat care suie măsura existenţei noastre spre întruparea desăvârşirii. Mihail Eminescu rămâne peste veacuri temelia spiritului veşnic ortodox al marilor Daci. Asemeni profeţilor deosebiţi ai Neamului, Mihail Eminescu ştia că Adevărul dacoromânilor e scris în sângele lor jertfelnic, rămas nemuritor prin libertatea spiritului de sacrificiu absolut şi prin dăruirea supremă denumită proverbial: Omenia românului.

Voinţa şi Darul dumnezeiesc a fost chemarea şi alegerea lui ca Profet al Dacilor liberi.

A fost foarte mult iubit de poporul smerit şi cuvincios, salvat de tentaţiile ştiinţei fiindcă poporul păstrase nealterat sănătatea morală milenară şi evlavia hristică pentru cei trimişi de Sus, pentru Aleşii lui Dumnezeu, care îi concretiza demnitatea de Măria Sa, poporul, singurul în măsură să ia atitudine împotriva celor răuvoitori prin apărarea dreptei credinţe, adevărului şi dragostei pentru profetul lor, care la rându-i le deschide paralelele înţelegerii cosmicităţii ortodoxe a Adevărului şi a Iubirii nemărginite sub cupola Frumosului ca trăire, adică monarhia comuniunii hristico-dacoromâne: adevăr+iubire+frumos, care dă amplitudine, varietate, rafinament şi complexitate lucrurilor, fenomenelor, raţiunilor, împlinirilor, desăvârşirilor, minunilor, suferinţelor, biruinţelor, învierilor, înălţărilor.

Frumuseţea rămânând totuşi calea ultimă a Iubirii care, este stâlpul şi temelia Adevărului. Frumosul din Profetul nostru Mihail Eminescu emana din lumina serafică a sufletului său ce împrăştia în jurui o strălucire ce se învecina cu cea din strana îngerească. Chipul cu care te privea, zâmbetul în care te îmbrăţişa, ochii care te cuprindeau în fiorul lui lăuntric, descopereau în tine tainele siderale ale începutului nostru în Sânul creaţiei divine. Felul în care cuvânta esenţele existenţiale ale lumii prin conştiinţa marelui neam Dac, eleganţa cu care le rostea, maniera boierească în care se mişca, da ipostasului său de contemplare o desăvârşire ce se ridica deasupra cuvintelor, asemeni Apostolilor Domnului ce cucereau inimile înflăcărate şi sufletele de mărgăritar din marile Agore ale Terrei. Într-însul se întrupau virtuţiile creştine aducând prinos, mireasma ortodoxă a trăirii harice.

Erudiţia lui întruchipa tărâmul fără seamăn, încât nu-ţi puteai desprinde privirea decât foarte greu de pe aura acestui miraculos Luceafăr, în primul rând al nostru şi-apoi al lumii. Toată fiinţa şi persoana lui au fost străbătute de lumină, crez, românism, adevăr şi iubire. Prin fiinţa afecţiunii sale rarisime, prin dragostea iubirii de aproapele cel merituos, Profetul Emin a adus slavă lui Dumnezeu spre folosul poporului şi-a multora dintre marii Dacoromâni. Comunicarea Profetului Eminescu a fost întru comuniune sacră, străbătută de mesajul strălucirii Cuvântului întrupat, ca un Apel şi Recurs la înomenire şi îndumnezeire pentru Omul în care se oglindeşte Chipul lui Hristos: „Viaţa creştinului constituie, spunea sfântul Iustin Popovici, o continuă nevoinţă, o luptă de înhristizare, o luptă divino-umanizare. În ce constă aceasta? Nu numai în faptul de a avea pe Hristos în tine cu adevărat viu, dreptate vie şi dragoste vie, nu numai ca adevărurile Lui să trăiască, să crească şi să se înmulţească în tine, ci faptul de a avea pe Hristos în tine cu plinătatea Ipostasului divino-uman, de a avea chipul Său asupra a tot ceea ce ai şi în tot ce eşti, în faptul de a nu mai trăi tu, ci de a trăi în tine Hristos”. (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om-Abisurile şi culmile filosofiei. Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti-2010, p. 226)

Contemplaţia Profetului nostru a fost pentru toate popoarele mari şi puternice întru Hristos, pentru toţi oamenii de spirit circumscrişi Evangheliei creştin-ortodoxe, dar mesajul său a avut ecou doar la foarte puţini binevoitori, doritori, deşi lumina sufletului-Lacul lui albastru şi inima sa iubitoare-Pădure de Argint au strălucit hristic universal, ca armonie, cunoaştere, înţelepciune, prietenie, fără hotare, ca nişte porumbei albi spre albastrul cer al Măicuţei- Crăiasă şi al Soarelui ei Hristic: „Porumbei albi zboară peste lacul meu albastru, precum îngeri albi deasupra cerului albastru. Porumbeii nu ar fi albi şi nici lacul n-ar fi albastru, dacă soarele cel mare nu şi-ar deschide ochii săi deasupra lor. O, cereasca mea Măicuţă, deschide-Ţi ochiul Tău în sufletul meu, aşa încât să pot vedea ceea ce este acolo, ca să pot vedea cine sălăşluieşte în sufletul meu şi ce fel de roade cresc într-însul”. (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni Pe Malul Lacului. Ed. Anestis-2006, p. 35

Toate năzuinţele-împletiri de gânduri albe, toate neliniştile torente ale celorlalţi întrupate sinelui său-cascadă a vieţii situată deasupra legii care ucide spiritul, a vieţii trăitoare în har-dobânditoare de duh, ca împlinirie profetică, configurează de fapt generaţie după generaţie care se consacră redefinirii demnităţii creştine, astfel ca Omul ortodox să atingă starea de fericire duhovnicească, după cum ne călăuzeşte Sf. Simeon Noul Teolog:„Toată nevoinţa şi toată lupta lui trebuie îndreptate spre dobândirea Duhului lui Hristos şi în acest chip să aducă roadele Sfântului Duh; căci în aceasta stau legea cea duhovnicească şi starea cea fericită”. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi-Zidit. Şapte omilii. Selectate, traduse în lb. engleză de părintele Serafim Rose. Traducere Laura Mărcean, Bucureşti-2015, p. 65).

Credinţa Profetului Mihail Eminescu s-a rugat pentru credinţa celor mulţi. Cunoaşterea lui s-a împlinit prin cunoaşterea celorlalţi. Iubirea lui a dogorit prin dragostea de cei smeriţi, drepţi, obidiţi. Împlinirea lui s-a împlinit împlinindu-i pe ceilalţi ostenitori. Osteneala lui s-a odihnit prin osteneala de alţii. Bucuria lui s-a dăruit din prinosul conştiinţei sale creştine, prin jertfa întru Dumnezeu şi Neamul nostru, ce a sălăşluit în sufletul său mare cât Vatra Strămoşească, devenind astfel o permanentă sărbătoare: „… dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naşte din jertfă. Bucuria adevărată iese din mărimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel mărimea de suflet, este mereu sărbătoare”. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovniceşti I. Cu Durere şi Dragoste pentru Omul Contemporan. Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2003, p. 251).

Proletcultiştii, presupuşii telectuali, din afară ori din lăuntrul Vetrei noastre străbune, din diverse raţiuni şi, din rea voinţă, cantonaţi în tabăra stearpă a secularizării culturii, neputând să-l micşoreze ca Luceafăr al poeziei, au omis ori n-au perceput profetismul său Hristic, reducându-l doar la orizontul pesimismului său liric, pe care i l-au impus cu largă bunăvoinţă. În celebrul discurs: Steagul Eminescu în istoria contemporană a României, avocatul creştin nemţean Ion Herghelegiu, trata pesimismul impus lui Eminescu, prin focul mistic creştin, filosofico-teologic: „Nu este deloc adevărată opinia că Eminescu a fost dezamăgit de viaţă şi a îndrăgit moartea. Este complet falsă opinia că Eminescu a cultivat pesimismul drept scop şi drept final.L-am studiat pe Eminescu şi cred în Steagul Eminescu din istoria contemporană a României. Consider activitatea sa publicistică şi opera sa politică mai esenţiale decît superba sa operă poetică şi înalta sa activitate filosofică. Poetul şi filosoful Eminescu sînt România de astăzi care continuă România de ieri; gînditorul politic Eminescu este România care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul. Negările exprimate de Eminescu nu sînt abandonarea realităţii pentru refugiere în vis şi nu sînt reflex al nedreptăţilor sociale sau al suferinţelor personale. Pentru a prinde adevăratul sens al pesimismului din politica eminesciană, trebuie să cunoaştem în prealabil activitatea sa publicistică care este luptă şi opera sa politică care este optimism. Aşa zisul pesimism eminescian nu este altceva decît o proprie chinuire şi o proprie constrîngere. Proprie chinuire pentru a creşte acuitatea puterii de sesizare şi pentru a face conştiinţa să vadă dincolo de orizont. Proprie constrîngere pentru a obliga voinţa de afirmare şi de înnaintare să se declanşeze spontan şi puternic întocmai ca refluxul în faţa necesităţii. Eminescu poet liric şi filosof precede, pregăteşte, justifică şi înarmează pe marele Eminescu: gînditor politic şi matcă a viitorului. Pesimismul poetic este tactica eminesciană, optimismul politic este strategia eminesciană. Eminescu subliniază răul din prezent pentru a obliga binele în viitor: cîntă durerea pentru a strînge resorturile şi strînge resorturile pentru a căli voinţa şi a declanşa elanul. Noi naţionaliştii creştini din jurul Căpitanului sîntem adevăraţii Urmaşi ai lui Eminescu. Sîntem urmaşii lui Eminescu pentru că sîntem singurii care interpretăm în felul de mai sus opera creată şi testamentul lăsat de Eminescu”. (Ion Herghelegiu, Bucureşti, 10 Martie 1938, sediul din str. Gutemberg 3,originar din Piatra Neamţ, avocat, erou, martir, Învierea. Nr. 1 Ianuarie-Martie 1993, p. 64-65).

Aşa cum pe câmpul de luptă pentru apărarea Drapelului şi a Crucii, Biruinţa este suma jertfei colective a poporului şi a Conducătorilor strategi, la fel în Vatra religios-spirituală a Neamului apărarea, slujirea, trăirea, misticul, jertfa, iubirea aparţin Profeţilor şi poporului evlavios care iau atitudine împotriva intelectualilor autonomi, telectualilor slugarnici, obedienţilor oligarhiei statului, apărând cu sacrificiu suprem, fără toleranţă, dar cu autoritate naţionalist-creştină: Tradiţia, Moşia, Biserica, Cultura, Pământul serafic şi Cerul nostru Dac. Avea mare dreptate avocatul nostru naţionalist creştin-ortodox Ion Herghelegiu, când sublinia vocaţia filosofic-creştină a lui Mihail Eminescu care transpunea prin mistica viziunii sale misionare, pesimismul liric în optimismul politic de conotaţie profetică.

Mihail Eminescu a vegheat integral la Vatra neamului său, a luptat pentru întregirea Trupului sfânt al ţării, condamnând vehement cu autoritatea sa profetică sincretismele culturii, sincretismele religioase, lichelismele, liiceanismele de orice fel, aşa zisele religii politice, precum marxismul ateu, liberalismul iluminist, democraţia liberală, care se răsfrâng dramatic asupra integrităţii, suveranităţii şi suzeranităţii Statului naţional al unei Naţiuni creştin-ortodoxe şi vor degenera mai târziu în nazism, bolşevism, socialism, comunism şi ecumenism.

„Eminescu, ne spune jurnalistul de autoritate Miron Manega, nu a fost doar « omul deplin al culturii române », aşa cum l-a definit Noica, ci mult mai mult. El s-a dedicat total, până la identificare existenţială, destinului sfâşiat al României, căreia nu i-a fost doar teoretician, ci şi soldat (a-şi fi spus Oştean n.a) credincios. I s-a dedicat definitiv şi necondiţionat, în toate faptele sale, până în ultima clipă de viaţă conştientă. A fost, fără nici o umbră de exagerare, ceea ce, atât de inspirat, l-a numit Petre Ţuţea, «Românul absolut». El şi-a riscat libertatea şi viaţa nu numai prin scrisul său, ci şi prin faptele şi acţiunile sale nemijlocite.” (Miron Manega, Eminescu Agent Secret, Traficant de Cărţi Interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 33)

În chestiunea Basarabiei, care a fost vândută ieftin, cedată prin trădare de Ion C. Brătianu, ruşilor, la Livadia, Profetul sancţionează prin cuvântul scris-organul său justiţiar de judecată a istoriei, lipsa de prevedere a guvernului liberal privind raporturile ţării cu imperiul ţarist, cum a fost participarea României alături de ruşi în războiul din 1877, fără să se ţină cont de o Convenţie internaţională, care să garanteze integritatea teritorială a României.

Mihail Eminescu deschidea Timpul său la 25 Ianuarie 1878, cu o campanie de presă intitulată: În sfârşit vedem limpede, înfierând cererea abuzivă, samavolnică a generalului rus N. P. Ignatiev, privind retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Cuvântul Profetului Eminescu nu este doar un strigăt de disperare al unui politician versat, nu este doar îndârjirea unui bun patriot, nu este doar luarea de poziţie a unui gazetar remarcabil, nu este doar atitudinea unui autentic creştin ortodox este, mai presus de toate, un răspuns la Adevărul divin dat prin adevărul istoric cu ecou profetic, părintesc, de boier, de stăpân: „Cuvântul nostru este: -De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin!”

Conştiinţa hristică a Eminului nostru dac, filosofia duhului său poate grăi oricărei vremi, chiar şi pentru vremea noastră, accentuând reprospeţimea trăirii conştiente a dreptei credinţe. Profetul Mihail Eminescu consimte cu mare bucurie rolul formativ şi supravaloarea de cult a Creştinismului hristic, în speţă cel ortodox, privind inestimabilul patrimoniu al culturii spiritualo-filosofico-teologice naţional-universală a românilor, care dă şi redă identitate şi demnitate Neamului nostru în mersul său triumfal de pe pământul drag spre cerul mult dorit. Doina lui de construcţie religioasă, morală, spirituală, supra patriotistă, pur naţionalistă a venit în contact cu afacerea grupării evreului Strousberg cu regele Carol I şi cu Titu Maiorescu. Afacerea respectivă a ţinut premiera a 12 ani de scandal liberal între 10 Septembrie 1868-11 Aprilie 1880.

„Prin această neinspirată tranzacţie, statul român concesionase construcţia căilor ferate unuia dintre cei mai mari escroci internaţionali de la vremea aceea, Bethel Heinrich Strousberg, mai exact concernului german condus de acesta.Afacerea, iniţiată cu acordul şi sprijinul regelui, a fost o hoţie fără precedent în istoria României iar scandalul a fost atât de mare, încât l-a adus pe Carol în pragul abdicării…

În „Curierul de Iaşi” din 1876, jurnalistul Mihail Eminescu ne dezvăluie următoarele: „Drumurile noastre de fier, în fine, au fost construite cu totul în interesul străinilor. Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an şi se cheltuieşte cu ele peste 40.000.000; diferenţa toată iesă din ţară din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comodă a 30.000. Dacă s-ar fi făcut un drum de fier de la Galaţi la Marea Neagră şi acolo un port pentru esportul grânelor noastre, s-ar fi servit într-un alt mod interesele ţării”. (Miron Manega, Eminescu Agent Secret, Traficant de Cărţi Interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 56 )

La acel drum de fier ajută şi Maiorescu care, ia o parte din şine…, ca în bancul cu cei doi inşi cu eclipsă totală pe faţă, tată şi fiu, dimineaţa într-o gară unde ploua de sus cu găleata. Ăla micu, zgribulit cu caş la gură şi cu urdori grele zice tremurând ca un pisoi: Tată luăm trinuuu breee? Nu, bă, lasă-l să plece, că luăm şinele…

Maiorescu, scrupulosul conservator omite intenţionat versul celebrei Doine: Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier, din volumul Poesii, editat de el în anul1883.Maiorescu care, era un „politically correct”, înfiera în parlament afacerea Strousberg, dar ca avocat al firmei Strousberg, încasa substanţial pledând dur împotriva Statului Român. Mihail Eminescu a fost conştient că Vatra Străbună a Neamului său strămoşeşc, neam primordial, a fost hărăzită de Dumnezeu pentru împlinirea unei spiritualităţi-religioase unice, care să întrupeze o Cultură-Cultă, model în Ortodoxie pe măsura nobleţei etnice şi a jertfei mistice întru comuniunea cu Hristos-Împăratul Cerului şi al Pământului. Tocmai de aceea profetul nostru vine cu ideea şi proiectul contruirii ortodoxe a Catedralei Mântuirii Neamului, demascând şi dejucând planul cercurilor austro-ungare şi maghiare de a-l bucura pe regele Carol I, prin ridicarea unei mitropolii catolice în Capitală în anul 1881.

Profetul nostru a lucrat cu „Timpul” său în favoarea Românilor, deconspirând alesul papei, pe contele Peoli, care era spion. „Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale… În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului, propunând şi sursa de finanţare: Loteria Naţională.” (Miron Manega, Eminescu…, op. cit., p. 38). Şi când te gândeşti că unii, oarecare, între care absolvenţi de teologie, popi ori dintre cei îmbrăcaţi în straie monahale se mai întreabă încă, dacă Eminescu este creştin ortodox? Naţionalismul creştin-ortodox este o misie sacerdotală, care slujeşte profetic în primul rând şi întotdeauna Neamul lui sfânt şi pe Dumnezeu cu întreg cerul Său de Iubitori Aleşi. Dacă fiecare naţie ar respecta această vocaţie, între graniţele lor n-ar exista ură. Pentru aceasta este însă vitală renaşterea spiritual creştină sau unde nu e, devenirea creştină. Prin urmare se impun două imperioase postulate absolute ce însumă grija de căpătâi a Dacoromânului: slujirea de Dumnezeu şi slujirea de Neam. Aşadar, Apostolatul slujirii creştin-ortodoxe este în mod expres, suprem şi absolut numai întru Dumnezeu şi Neam. Ideea de a face naţiile egale şi de a fi tolerant cu toate, chiar şi cu cele vrăjmaşe Neamului tău e de fabricaţie necreştină, dăunătoare virtuţii divine, Dragostea.

Morala fiecărui naţionalist-creştin dacoromân este să-şi iubească naţia sa suprem şi pe Dumnezeu-Ocrotitorul ei, la modul absolut, acceptând jertfa dinamică pentru ispăşire întru Dumnezeu, dar pentru Neam: „Pentru Dumnezeu şi pentru neam. Morala pe care eu o slujesc spune despre datoria de a-l servi pe Dumnezeu, nelimitat. În vremuri de trufaşă negaţie, eu stau alături de tata şi de fraţii mei şi le apăr sufletele de întinare. Iar pentru Neam, porunca dragostei, pusă de Iisus imediat lângă iubirea faţă de divinitate, sună: « În lume nimeni nu dovedeşte o mai mare dragoste, decât acel care jertfeşte chiar propria-i viaţă pentru semenii săi ». Iubirea faţă de oameni, faţă de aproapele, începe de la părinţi şi fraţi, de la consăteni, până la toţi ce-i de-un neam cu tine. Şi după aceea, lărgindu-se cercul, tot mai mult, trece hotarele.

E absurd să-l hrănesc pe coreean, furând pâinea de la gura românului. Înţeleg să-i acord flămândului şi dezbrăcatului creştinescul meu ajutor, din prinosul mesei românului. Când însă stau şi văd că tata, care produce grâul, nu mănâncă pâine, ci pâinea albă o mănâncă străinul, când văd că untul de la vaca noastră îl întinde pe pâine străinul, când văd că străinul oploşit a pus mâna pe pâine şi cuţit, călăreşte munţii cu comorile de aur şi câmpurile cu grânele de aur, iar mie-român-îmi lasă ce cade printre degete, firimituri de mămăligă cu ceapă, sau castraveţi muraţi, când acest străin-hoţ şi supraîmbuibat-vântură idei umanitariste şi-n numele acestor idei generoase, pe care el nu le trăieşte-îl fură pe tata, aducându-l pe stăpânul Ţării la sapă de lemn şi punându-l la jug ca pe animale, ei bine, eu atunci sunt dator să mă ridic, în numele iubirii creştine active, şi să-mi dovedesc dragostea creştină, ajutându-l pe românul desculţ, împotriva străinului grăsun şi spoliator, aşa cum a vorbit Iisus despre samarineanul căzut între tâlhari.

De treizeci de ani cunosc adevărul şi mă lupt – alături de alte zeci de mii – să-l ridic pe român dintre tâlhari şi să-l deprind pe tata să privească lumea şi pământul strămoşesc cu ochi de stăpân. Iar pentru tâlhari, Iisus a pregătit bici împletit în şapte viţe, făcând revoluţie la templul din Ierusalim. Pentru românul călărit şi furat de venetici, noi am încins paloşele, ca să-L apărăm pe Dumnezeul sufletelor noastre-ca să apărăm drepturile românului, acasă la el, şi fiinţa neamului ameninţată de cântece străine şi miasme otrăvite. Iată, domnilor, Ortodoxie activă în cele două ipostaze. Să credem în lupta noastră şi ne vom mântui!” (Preot Dimitrie Bejan, Viforniţa cea Mare. Vol. 3. Ed. „Credinţa strămoşească”, p. 26-27).

Bunul Dumnezeu ni l-a hărăzit pe Poetul şi profetul Mihail Eminescu în care s-a întrupat Sufletul frumos al Neamului protodac, ca toţi ceilalţi mari Aleşi de-a lungul multi milenarului timp, cu toate reflexele sale de răbdare, curaj, luptă, rugă, suferinţă, creaţie, omenie, demnitate, nădejde, dăruire, jertfă, răstignire, iubire, înviere şi înălţare. Profetismul este o jertfă sublimă şi o dragoste dumnezeiască ce zămisleşte continuu profeţi. Mihail Eminescu prin erudita şi variata sa operă poetico-filosofico-profetică nu a încetat să fie contemporanul nostru nici măcar o clipă ! Vifornița cea Mare s-a abătut asupra acestui Neam atunci și este din ce în ce mai prezentă în viața fiecărui dintre noi, adesea fără să înțelegem de ce ne este destinul înghețat în sărăcie, dezrădăcinare și mai ales, acută lipsă de recunoaștere a valorilor fiecăruia dintre noi, acolo, în rândul cetei lui.Trăim, după mai bine de o sută de ani, aceeași realitate chiar dacă amănuntele decorului sunt schimbate, în loc de afacerea Strousberg căile ferate sunt falimentate și vânate de alți „patrioți” , drumurile așteaptă încă să ajungă autostrăzi fără să se poată opri scurgerea fondurilor alocate către destinațiile paradisurilor fiscale, înzestrarea armatei naționale, cea mai rămas din ea, este la fel de bine administrată de urmașii acelorași interese… Dar mai important decât orice, tipul guvernantului străin de interesul național, atât de genial surprins de Eminescu, a rămas fatidic prezent în actualitate !

Ascuzându-se cu grijă radiografia societății contemporane Profetului sub aparenta neglijare a operei publicistice a acestuia, s-a reușit anihilarea efectului de conștientizare a generațiilor viitoare asupra consecințelor devastatoare a corupției ridicată la rang de guvernare statală, s-a îngropat adevăratul testament al celui ce avea să pună piatra de temelie a unei generații de naționaliști geniali și tocmai de aceea toți aveau să sfârșească martiric… Cred că-i datorăm măcar curiozitatea de a-l redescoperii contemporanul nostru citindu-i opera publicistică, pe care știu că nu o să o găsiți ușor nefiind pe placul celor ce investesc în ,, educația,, maselor de cetățeni onești… Și mai ales să nu mai admitem să fie prezentat de lichelele zilelor noastre altfel decât strălucita personalitate sacrificată pe altarul Adevărului !
Tuturor iubitorilor de Emin, dragostea şi preţuirea mea!

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: http://www.art-emis.ro/religie/4585-profetismul-lui-mihail-eminescu-9-viii.html

Publicat în ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, Poliţa cu cărţi vechi | Lasă un comentariu

MIHAIL KOGĂLNICEANU – 200 ANI DE LA NAŞTERE

Receptarea lui Mihail Kogălniceanu în R.S.S. Moldovenească – Studiu de caz: Ion Soroca

„În istoria fiecărui popor, mare sau mic, există personalități, care prin activitatea lor reflectă, mai mult sau mai puțin, epoca în care ele au trăit și au muncit. O astfel de personalitate în istoria poporului nostru este cea a lui Mihail Kogălniceanu”, – astfel își începe prefața la „Opere alese” de Mihail Kogălniceanu (Editura de Stat a Moldovei, Chișinău, 1958) cercetătorul științific Ion Soroca, angajat al Institutului de Limbă și Literatură al Academiei de Ștințe a U.R.S.S., Filiala R.S.S.M. Peste 8 ani, în 1966, Editura „Cartea Moldovenească” va scoate de sub tipar ediția a doua a „Operelor alese”, revăzută și completată, cu prefață și comentarii de același Ion Soroca. Înainte de a povesti odiseea acestui cercetător științific, ghinionul lui de a-și alege ca temă de studiu personalitatea lui Kogălniceanu și de a persista în alegere timp de 22 de ani, cât a lucrat la sus-pomenitul Institut, voi aminti, sumar, de epoca în care a fost posibilă în R.S.S.M. abordarea unei astfel de teme. Este vorba de așa-zisul „dezgheț” hrușciovist, care a durat 11 ani, din 1953 și până în 1964, rușii numindu-l „оттепель”, perioadă, când la cârma C.C. al P.C.U.S. s-a aflat Nichita Sergheevici Hrușciov. Analiza acestei „epoci” revendică o abordare nuanțată. Vorba e că în această perioadă s-a produs, într-adevăr, un „dezgheț”: a fost condamnat cultul personalității lui Stalin la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. din februarie 1956, a fost eliberată din închisori, Gulaguri, o bună parte a deținuților politici, s-a mai „înmuiat” cenzura, iar în teritoriile ocupate de Imperiul sovietic, inclusiv în Basarabia, rebotezată RSSM, s-a produs, mai mult sau mai puțin, un reviriment național. Vom aminti aici doar de faimosul Congres al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 14-15 octombrie 1965, la care s-a pus problema revenirii la grafia latină și renunțarea la graiul pocit moldovenesc, promovat încă din perioada interbelică în R.A.S.S.M.

În pofida acestor și a altor evenimente îmbucurătoare, să nu uităm, totuși, că în această perioadă s-au întâmplat și lucruri, eufemistic vorbind, reprobabile, cum ar fi pedepsirea indezirabililor cu internări în spitale de psihiatrie, promovarea în exces a ateismului, înăbușirea rebeliunii muncitorilor din Novocerkassk din 1-2 iunie 1962, cu condamnarea la pedeapsa capitală a liderilor acesteia, intrarea tancurilor sovietice în Budapesta și înăbușirea răscoalei/revoluției anticomuniste și antisovietice din Ungaria în octombrie 1956, soldată cu masacrarea a cca 2500 de maghiari, deteriorarea relațiilor externe cu S.U.A. și alte state, numită „război rece”, ca să nu mai vorbim de matrapazlâcurile hrușcioviste din agricultură etc. Totuși, să revenim la „оттепель”/ „dezgheț”, când o parte dintre intelectualii din întreg spațiul sovietic au înțeles că a sosit vremea lor, vremea oamenilor liberi. Liberi în a-și exprima nestingherit viziunile artistice, științifice, culturale. Nici basarabenii nu au ezitat să profite de „dezgheț”. Bineînțeles, cei cu vocație de carierist au continuat să slujească cu devoțiune ideologia bolșevică, de la care Nichita Hrușciov nu s-a abătut.

Din fericire, pe această palmă de pământ românesc, după genocidul stalinist, vom constata cu uimire că au rămas destul de mulți intelectuali, dar și reprezentanți ai altor pături sociale, verticali, cu demnitate națională și general-umană, printre ei numărându-se și Ion Soroca. În R.S.S.M. el a fost cel mai tenace promotor al ideilor, al operelor, al vieții în general a marelui nostru înaintaș Mihail Kogălniceanu de până la restructurarea gorbaciovistă. Nouă ne rămâne doar să-i „depistăm” pe cei mai curajoși și pe cei mai de seamă oameni ai cetății după un îndelung „complot al tăcerii” și să-i readucem în circuitul valoric național. Sunt mulți, dar noi nu-i cunoaștem, pentru că în timpurile sovietice s-a făcut tot posibilul ca să nu-i cunoaștem, ca să nu mai scăpăm vreodată de asfixiantul complex al inferiorității. Și aici voi pomeni, doar în treacăt, de eroii mișcării antisovietice și anticomuniste din Basarabia postbelică, puțin cunoscuți, dar și mai puțin popularizați: Vasile Odobescu, Simion Zlatan, Simion Baranovschi, Filimon Bodiu, Anatol Guma, Valeriu Graur, Alexandru Șoltoianu, Mihai Moroșanu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și atâția alții, lideri ai formațiunilor antisovietice „Armata Neagră”, „Partidul Democrat Agrar”, gruparea lui Filimon Bodiu, „Arcașii lui Ștefan”, organizația „Maidahonda”, „Uniunea Democratică a Libertății”, „Partidul Dreptății”, „Uniunea Democrată a Socialiștilor”, „Frontul Național Patriotic” etc.

Dar, precum zic francezii, revenons à nos moutons. În perioada „dezghețului” hrușciovist despre Kogălniceanu au scris articole mai mulți cercetători, printre aceștia numărându-se și prietenul lui Ion Soroca – Ion Vasilenco – care în 1957, cu ocazia celor 140 de ani de la nașterea marelui înaintaș, în numărul din 8 septembrie al săptămânalului „Cultura Moldovei”, la p.3, publică articolul „O figură luminoasă a trecutului nostru cultural”. Ce a pățit Ion Vasilenco pentru promovarea valorilor și a personalităților culturale din dreapta Prutului, dar, mai ales, pentru articolul despre Constantin Stere, contemporanii lui știu: hărțuit, internat de mai multe ori în spitalul de psihiatrie „Codru”, a avut un sfârșit tragic. Dar asta se întâmpla după revenirea în forță a temutei cenzuri, deja pe timpul lui Brejnev, când „dezghețul” se încheiase într-un mod lamentabil! Ce avea să pățească Ion Soroca voi vorbi ceva mai la vale, după ce voi înșirui numele cercetătorilor basarabeni care au scris despre Kogălniceanu în acei 11 ani de fragilă libertate. Iată-i: desigur, vioara numărul 1 – Ion Soroca („Mihail Kogălniceanu – 75 ani de la moarte”, în: revista „Nistrul”, nr.7, 1966, p.133-137; „Activitatea editorială a lui M Kogălniceanu”, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.1, 1969, p.11-21; „Concepțiile sociale ale lui M. Kogălniceanu”, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.4, 1970, p.14-23, ediția I-a a „Operelor alese” ale lui M. Kogălniceanu, Chișinău, Editura de Stat a Moldovei, 1958 și ediția a II-a, Chișinău, Editura „Cartea moldovenească”, 1966). Ceva mai înainte, în „Moldova socialistă” din 6 septembrie 1957 Ion Soroca pregătește o pagină întreagă (p.3), dedicată lui M. Kogălniceanu, intitulată „Luptător pentru propășirea maselor”, în care, pe lângă fragmente din opera lui M. Kogălniceanu și propriul articol „Mihail Kogălniceanu (1817-1891)”, inserează și un articolaș intitulat „Alături de țărănime”, semnat de studentul Vasile Badiu. Studentul Badiu va mai publica, peste 2 ani, pe 22 ianuarie 1959, în „Tinerimea Moldovei”, sub genericul „100 ani de la unirea Principatelor Române” un articol cu un titlu foarte îndrăzneț pentru acele vremuri – „Mihail Kogălniceanu și Unirea”, iar peste 8 ani, deja în calitate de critic literar, va publica în revista „Nistru” (nr.9, 1967, p.120-125) articolul „Arta oratorică a lui Mihail Kogălniceanu”; Ion Osadcenco („Activitatea literară a lui M. Kogălniceanu”, în: „Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1957), tot în acel număr – Gheorghe Bogaci („Marele patriot și cărturar – 140 de ani din ziua nașterii lui M. Kogălniceanu”), Ana Ciobotaru ( „Mihail Kogălniceanu – 140 de ani de la naștere”, în: „Colhoznicul Moldovei”, 6 septembrie 1957), Pavel Zavulan („Omagiu lui Mihail Kogălniceanu, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.3, 1966, p.79-80), Lazăr Ciobanu („Kogălniceanu-publicist”, în : „Limba și literatura moldovenească”, nr.4, 1967 p.19-27), în acelaș număr – K. Prisacă („150 de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu”, p.75), dar și leningrădeanul Iurii Baskin („Михаил Когылничану. К 140-летию со дня рождения классика молдавской литературы” (Mihail Kogâlniceanu. 140 de ani de la nașterea clasicului literaturii moldovenești”), în: „Советская Молдавия” („Moldova Sovietică”) din 6 septembrie 1957. Același Baskin va publica, în anul 1960, în broșura „Учёные записки”, том LII (Юридический) („Studii științifice”, vol.LII (Juridic), care apărea sub auspiciile Universității de Stat din Chișinău, un amplu studiu intitulat „К вопросу о формировании общественно-политических взглядов Михаила Когэлничану” (Despre problema formării viziunilor social-politice ale lui Mihail Kogălniceanu”), în care autorul își exprimă, printre altele, dezacordul față de concepțiile lui Ion Soroca vis-a-vis de aprecierea de către acesta a concepțiilor politice ale lui Kogălniceanu. Iată cum îl „combate” Iurii Baskin, în cel mai veritabil stil leninist, pe Ion Soroca: „Мы не можем вполне согласиться с характеристикой, данной М. Когэлничану И. Сорокой (см.„История литературий молдовенешть”, вол.1, Кишинэу, 1958, паж. 263). Он оценивает его как „либерала демократа”. Дело в том, что такая формулировка неточна, так как (независимо от воли и желания автора) в ней делается попытка примирить либерализм и демократию, которые, как это неоднократно указывал Ленин (см. Соч., том 18, стр.34), непримиримы по самой своей природе. Внутренний порок и противоречивость взглядов Когэлничану как раз и заключались в том, что он хотел примирить их, но это не значит, что он смог примирить. Это было следствием, в конечном счёте, противоречивого положения тех социальных групп, идеологом которых он выступал (прежде всего национальной молдавской буржуазии – мелкой и средней), (p.108). („Nu putem fi întru totul de acord cu caracteristica, pe care i-o face Ion Soroca lui M. Kogălniceanu (vezi: Istoria literaturii moldovenești, vol. I, Chișinău, 1958, p.263). El îl apreciază ca pe un „liberal democrat”. Dar această formulare este una inexactă, deoarece (indiferent de voința și dorința autorului) în ea se încearcă împăcarea liberalismului cu democrația care, așa precum a concretizat nu o singură dată Lenin (vezi: Opere, vol.18, p.34), sunt de neîmpăcat prin însăși natura lor. Viciul intern și concepțiile contradictorii ale lui Kogălniceanu au constat tocmai în faptul că el a încercat să le împace, dar asta nu înseamnă că i-a și reușit. Și aceasta drept urmare, în ultimă instanță, a poziției contradictorii a acelor grupuri sociale, al căror ideolog era (întâi de toate burghezia națională moldovenească – mică și mijlocie), (p.108).

Cu siguranță, au mai fost și alți cercetători din URSS, care au scris despre marele nostru înaintaș, dar care au rămas în afara ariei mele de cercetare. Lucru curios, în anii ’70 ai secolului trecut, când nu s-a mai putut publica nimic în mass media de la noi despre M. Kogălniceanu, ziarul „Tinerimea Moldovei” din 2 septembrie 1977, publică un articol prilejuit de aniversarea a 160-a a lui M. Kogălniceanu, intitulat „Îndrumător al literaturii” și semnat de tânărul cercetător literar Vasile Malanețchi. Întreaga odisee care a urmat acestui gest temerar o găsim în cartea „Vladimir Beșleagă. Îndoiala a fost și rămâne principiul meu de viață…” Vasile Malanețchi în dialog cu Vladimir Beșleagă, apărută la Editura „Prut Internațional” în 2014, la p.78-79.

În contextul spațio-temporal descris mai sus a activat și cercetătorul literar Ion Soroca. S-a născut pe 8 septembrie 1929 în satul Caragaș, raionul Slobozia, în Transnistria, deci, și a putut face, în „epoca de aur a șantiștilor”, în care i-a fost dat să-și trăiască din punct de vedere profesional cei mai prolifici ani, o carieră strălucită. Era un autodidact desăvârșit, avea un coeficient de inteligență de invidiat, iar imediat după absolvirea Facultății de Istorie și Filologie a Universității de Stat din Chișinău, în anul 1955, este trimis pentru studii de doctorat (la aspirantură, precum se zicea pe atunci) la Institutul de limbă și literatură al Academiei de Științe a U.R.S.S., filiala R.S.S.M. După absolvirea aspiranturii, este angajat, pe 16 noiembrie 1958, în calitate de colaborator științific inferior (младший научный сотрудник), la specialitatea „literatura moldovenească” în cadrul aceluiași Institut. Timp de 22 de ani de salahoriat în cadrul Institutului de Filologie, precum i s-a zis mai târziu acestuia, Ion Soroca a purtat, ca pe un stigmat, doar această titulatură – colaborator științific inferior. Și asta în timp ce colegii lui, unii dintre ei bicisnici, semianalfabeți, urcau de la an la an treptele academice, titlurile științifice în acea vreme fiind următoarele: colaborator științific inferior, colaborator științific superior, docent, profesor, membru-corespondent și, ultimul, vârful aisbergului, membru titular al Academiei de Științe. De ce altora li s-a permis ascensiunea, iar lui Ion Soroca – nu? Răspunsul la această întrebare este univoc: din cauza temei de cercetare. Dacă și-l lua drept temă de cercetare nu pe Mihail Kogălniceanu, ci, să zicem, pe Gorkii sau Pușkin, sau Maiacovski sau, în cel mai bun caz, pe Esenin… , și, dacă ar mai fi avut și stofă de carierist, astăzi toată lumea din Republica Moldova avea să știe de academicianul Ion Soroca. Așa însă, el rămâne până în prezent quasinecunoscut. Altul în locul lui, mai orgolios, demult își dădea demisia sau se reprofila, schimbându-și tema de studiu, dar pentru Ion Soroca, om de o rară modestie și demnitate, M. Kogălniceanu a fost o constantă a vieții profesionale, până pe data de 14 ianuarie 1980, când se adresează lui Simion Cibotaru, Directorul Institutului de Filologie, cu cererea de eliberare din funcție, „în legătură cu trecerea la alt loc de muncă” („в связи с переходом на другую работу”). Era în floarea vârstei, avea 51 de ani! Interesant este faptul că toate caracteristicile pe care i le scriau superiorii intermitent, de regulă în preajma avansărilor în funcții a candidaților, erau pozitive, chiar laudative, dar toate ca una, parcă trase la indigo, se încheiau invariabil: „Характеристика дана на предмет избрания его на новый срок в должность младшего научного сотрудника” („Caracteristica este prezentată în legătură cu alegerea lui (I. Soroca – n.a.) pe un termen nou în funcția de colaborator științific inferior”). Și asta pe parcursul a 22 de ani de muncă asiduă! În dosarul lui Ion Soroca, ce se păstrează la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a R. Moldova, am găsit patru astfel de caracteristici. Prima, din 15 ianuarie 1960, este semnată de Iosif Varticean, directorul de atunci al Institutului, a doua, din 7 mai 1962, de Nicolae Corlăteanu, director și el, academician, a treia, din 8 iunie 1970 este semnată de Constantin Popovici, candidat în științe filologice, șeful sectorului „Relații reciproce dintre literatura moldovenească și literaturile popoarelor URSS” (Заведующий сектором взаимосвязей молдавской литературы с литературами народов СССР) și ultima, a patra, din 30 martie 1978, poartă semnătura lui Simion Cibotaru, Directorul Institutului de Limbă și Literatură, membru-corespondent al Academiei de Științe a RSSM. O să citez din ultima: „Тов. Сорока Иван Андреевич, 1929 года рождения, молдаванин, образование высшее, беспартийный, работает в Институте языка и литературы с 15 ноября 1958 года в должности младшего научного сотрудника. За этот период им было опубликовано свыше ста (subl. noastre – n.a.) научных работ. Он является соавтором „Истории молдавской литературы” (т.I), „Истории Молдавии” (т.II), а также учебников по молдавской литературе для IX и X классов. Им было подготовлено и прокомментировано 2 издания „Избранных произведений” М. Когэлничяну.[…] В настоящее время он работает над монографией „Русская литература в молдавской советской критике и литературоведении (1945-1975)”. Является членом редколлегии I-й и 2-й книг „Очерков молдавско- русско-украинских литературных связей”.

Тов. Сорока – участник многих научных конференций […] является членом редколлегии стенной газеты института, учёным секретарём Научно-Методического Совета общества „Знание” М.С.С.Р.”. („Tovarășul Soroca Ivan Andreevici, anul nașterii 1929, moldovean, studii superioare, fără de partid, lucrează la Institutul de limbă și literatură de pe data de 15 noiembrie 1958 în funcția de colaborator științific inferior. În această perioadă el a publicat mai bine de o sută (subl. noastre) de lucrări științifice. Este coautor al „Istoriei literaturii moldovenești” (vol.I), al „Istoriei Moldovei” (vol.II), de asemenea al manualelor de literatură moldovenească pentru clasele a IX-a și a X-a. El a pregătit pentru tipar și a comentat 2 ediții ale „Operelor alese” ale lui M. Kogălniceanu. […] În prezent lucrează asupra monografiei „Literatura rusă în critica sovietică moldovenească și în critica literară (1945-1975). Este membru al colegiului de redacție al primelor două volume ale „Studiilor despre legăturile literare moldo-ruso-ucrainene”.
Tovarășul Soroca este participant al multor conferințe științifice, […], este membru al colegiului de redacție al gazetei de perete a institutului, este secretar științific al consiliului științifico-metodic al societății „Știința” din R.S.S.M.”…). Acesta este doar un citat din caracteristica, în care sunt înșiruite o mulțime de merite științifice ale lui Ion Soroca, dar care, ca și precedentele caracteristici, se încheie cu fatidicul „Характеристика дана на предмет избрания его на новый срок в должности младшего научного сотрудника по специальности „Молдавская литература”. Era anul 1978! Vor mai trece 2 ani de umilințe și Ion Soroca va scrie cererea de eliberare din funcție. Astfel, cariera lui științifică se încheia!

După toate acestea, să nu ne mai mirăm că Ion Soroca, în perioada de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80, începutul anilor’90 ai secolului trecut, n-a ieșit la rampă, rămânând în total anonimat. Prea dureroasă i-a fost obida, prea distrus a fost moralicește, prea istovit fizic și, mai ales, psihologic. A trecut la cele veșnice în anul 2013, uitat de contemporani, neștiut de noi, cei mai tineri. În continuare să precizăm ce a putut și ce nu a putut include Ion Soroca în cele două ediții ale „Operelor alese” ale lui Mihail Kogălniceanu, cea din 1958 și cea din 1966. Ediția din 1958 cuprinde trei compartimente: Opera artistică, Critica literară și Opera istorică și socială. Bineînțeles, beletristica i-a dat în cea mai mică măsură bătăi de cap și este clar de ce. Aici selecția a fost bine gândită și bine aleasă, pentru că îngrijitorul ambelor ediții a selectat cele mai reprezentative lucrări artistice ale lui Kogălniceanu, printre care „Nou chip de a face curte”, „Două femei împotriva unui bărbat”, „Iluzii pierdute”, „Fiziologia provincialului în Iași” și, desigur, romanul neterminat „Tainele inimii”. Ediția din 1966 e completată cu „Soireés dansantes” („Adunări dănțuitoare”) și cu „Noul acatist al Marelui Voievod Mihail Grigoriu”. Oricât de blândă ar fi fost cenzura bolșevică, Ion Soroca nu putea include în acest compartiment povestirea „Filosofia vistului”, scrisă de Kogălniceanu în anul 1838, la doar 21 de ani, care i-a adus mari necazuri prin faptul că a ironizat pe seama moravurilor din imperiul Rus. Ion Soroca știa de acest text, undeva la subsol face o trimitere fugitivă la el, dar numai atât. Altfel nici nu se putea, de vreme ce Kogălniceanu scrie următoarele: „Un scriitor vestit rusesc, întemeindu-să pe numărul jocurilor de cărți care se fac în Rosia și se întrebuințază la joc și socotind pentru această întrebuințare, în analogie, la fieștecare joc, numai două ceasuri, au dovedit că într-un an se joacă în Rosia patru veacuri.

Este cu neputință că o asemine împrejurare să nu aibă înrâurire asupra năravurilor, asupra duhului vieții sociale și însuși asupra haractirului poporului… În Rosia vistul este astăzi unul din principalele elementuri ale vieții sociale: se poate zice că sara, când toată Rosia joacă vist, noi nu ne deosăbim în nimică de oamenii cei mai harnici și cei mai civilizați. […] În Rosia, în zilele noastre, un bun curs de filosofia moralului ar trebui să fie început cu o tractație asupra pravililor vistului…”. „Ironia lui Kogălniceanu a fost așa de vizibilă, încât consulul rus la Iași Carol de Kotzebue s-a simțit vizat și jignit. El a cerut lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, să intervină pentru suprimarea revistei „Alăuta românească”, iar autorul, semnat numai cu literele Klmn, dar descoperit de Gh. Asachi, a fost pedepsit cu o lună de închisoare”, scrie Dan Simonescu în volumul „Mihail Kogălniceanu. Opere, I, Beletristică, studii literare, culturale și sociale”, București, 1974, la pagina 29.

De atunci, de la vârsta de 21 de ani, și pe tot parcursul vieții M. Kogălniceanu a fost o persoană mai întâi suspectată de neloialitate, mai târziu, după „mica Unire” (1859), urâtă de moarte de către reprezentanții Imperiului țarist în Principatele Dunărene. Cum puteai face o carieră științifică în RSS Moldovenească, alegându-ți drept temă de studiu o astfel de personalitate, chiar și în anii „dezghețului” hrușciovist? Deși îi cunoștea opera din scoarță în scoarță, Ion Soroca s-a văzut strâmtorat în alegerea operelor lui M. Kogălniceanu ce țin de critica literară, de opera istorică și socială, că de cea politică nici nu putea fi vorba. Și așa e de mirare că a putut introduce la compartimentul „Critica literară”, în ediția a doua a „Operelor alese”, a Programului gazetei „Steaua Dunării”, ziar eminamente unionist, iar la compartimentul „Opera istorico-literară”, în ambele ediții, a „Cuvântului introductiv la cursul de istorie națională”.

Ediția a doua a „Operelor” este completată cu un compartiment nou – „Scrisori”. Sunt reproduse 22 de scrisori, din cele circa 2300, câte a scris M. Kogălniceanu pe parcursul întregii sale vieți. Bineînțeles, Ion Soroca a putut selecta doar pe cele mai neutre, mai „nevinovate”, precum urmează: Către tatăl său (11 scrisori), către surorile sale (5 scrisori), către fratele său (1 scrisoare), către Gh. Asachi (1 scrisoare) și către prietenul său Ion Ghica (3 scrisori). Excepție face scrisoarea „Către Secretariatul de Stat”, adresată, de fapt, ministrului finanțelor din Principatul Moldova Petre Mavrogheni, în care Kogălniceanu solicită ridicarea interdicției apariției ziarului „Steaua Dunării”, care fusese suprimată la 11 septembrie 1856. Uimește curajul lui Ion Soroca de a include această scrisoare în „Opere…”, tot așa cum uimește și „lipsa de veghe” a cenzurii, pe care Nichita Hrușciov n-a desființat-o totalmente. Tot din acest considerent, pentru că cenzura n-a fost abolită definitiv, Ion Soroca n-a putut insera în nici unul dintre cele două volume îngrijite de el, a celei mai palpitante, mai tulburătoare, dar și mai dramatice scrisori pe care Mihail Kogălniceanu o adresează la sfârșitul lunii decembrie 1878 Baronului de Jomini, consilier al Cancelarului Imperiului rus kneazul Aleksandr Gorceakov, pe care i-a cunoscut personal, în timp ce aceștia se aflau la București, în iureșul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Consternat de atitudinea sfidătoare a Rusiei față de România, manifestată atât la San-Stefano, unde s-a încheiat armistițiul între părțile beligerante, cât și la Berlin, unde s-a încheiat pacea care a pus capăt unui război plin de sacrificii pentru țara sa, Kogălniceanu, în discursul său din 13 iunie 1878 de la Berlin, în calitatea-i de ministru de externe al României, dar și în scrisoarea sus-amintită, face un rechizitoriu politicii nerușinate a Rusiei, care a comis un act fără precedent în analele jurisprudenței internaționale, smulgând hoțește teritorii de la un aliat de război, după ce acesta i-a făcut posibilă victoria. Este vorba de cele trei județe ale Basarabiei istorice: Cahul, Bolgrad și Ismail. Prezint aici doar un citat din această scrisoare puțin cunoscută, dar care, după părerea mea, ar trebui să fie studiată în școli, licee, facultăți, ca dovadă grăitoare a celor mai alese sentimente de demnitate națională și de vibrant patriotism de care a dat dovadă marele nostru înaintaș pe parcursul întregii sale vieți: „Zece mii de Români dintr-o armată de 50.000 de oameni dorm azi somnul lor cel de pe urmă în jurul Plevnei și în câmpiile Bulgariei. Această bărbătească, dar dureroasă jertfă, noi am îndeplinit-o dintr-un avânt al inimii, fără condiții, fără tratat prealabil, căci pentru noi cuvântul Majestății Sale Împăratului (este vorba de țarul Alexandru al II-lea – n.a.) prețuia ca și tratatele cele mai formale și purta în sineși cea mai înaltă din toate sancțiunile. […] Ne-am zis că, dacă integritatea teritoriului nostru era asigurată prin singurul fapt al trecerii armatelor împărătești, ceea ce constituia fără îndoială un ajutor pasiv, această integritate ne va fi cu atât mai mult garantată din ziua, în care armata noastră a fost chemată la cooperarea activă, care se manifesta fățiș ca cea mai pozitivă din toate alianțele.

Totuși, înăuntrul țării a trebuit să îndurăm toate greutățile, toate năpastele pe care le aduc în chip fatal cu ele războaiele, chiar cele mai norocoase. Ce răsplată ne așteaptă? Când a fost vorba de luptă, individualitatea României și pozițiunea ei de națiune aliată nu au fost puse la îndoială. Însă îndată ce chestiunea păcii a venit la ordinea zilei, de îndată încetăm de a fi Stat și aliați și cădem din nou la rangul de provincie neîndreptățită la acte internaționale. Vor începe desbateri asupra celor mai grave interese ale noastre, asupra intereselor celor mai esențiale ale vieții noastre naționale. Noi nu suntem admiși a le expune, a le susține. Am fost vrednici să vărsăm sângele nostru pentru a le apăra, dar nu suntem vrednici a le cunoaște. Numai Rusia are dreptul să le aprecieze, numai Rusia își ia sarcina de a le reprezenta și de a le sprijini, fără măcar să creadă necesar de a se informa ce înțelegem noi prin interesele noastre.

Prin forță, Rusia poate lua mai mult decât Basarabia; ea poate răpi țara întreagă. Dar s-ar ivi o situațiune, în care România să fie mai părtinită de împrejurări ca Rusia; și anume când România, condamnată a pierde ca preț extraordinar al sforțărilor și al suferințelor sale, o bucată din pământul care e lipit de ea prin toate fibrele sale, ar protesta contra acestei ciopârțiri, ar invoca jertfele pe care și le-a impus și ar apela la loialitatea, dreptatea M.S. Împăratului și a Rusiei însăși. Căci mai presus de forță este legea dreptății eterne și a moralei eterne; și în acest domeniu, din care nimeni nu ne poate expropria, noi ne întărim la rândul nostru cu acea putere, ce își trage caracterul ei absolut din însăși principiile care i-au dat naștere și din care se nutrește. […] Orice prietenie, pentru a ființa și a dăinui, trebuie să fie de amândouă părțile și să vieze dintr-o înclinare reciprocă și statornică. […] Țările cele mici, ca și cele mari, câte odată chiar cu mai multă cerbicie, au simțăminte de conservare și de demnitate și merg până la capătul datoriilor ce le sunt impuse prin aceste simțăminte; acum e rândul Rusiei de a înțelege că pentru o țară mare, iubirea a cinci milioane de Români, asigurarea că inimile și brațele lor vor fi totdeauna gata, prețuiește mai mult decât o biată fâșie de pământ…”. Această scrisoare nu o vom găsi nici în bogata bibliografie a lui Mihail Kogălniceanu din Republica Socialistă România, acolo unde despre ilustrul nostru inaintaș s-a putut vorbi și publica incomparabil mai mult decât în R.S.S. Moldovenească. Ea a fost publicată de către Nicolae Cartojan în volumul „M. Kogălniceanu. Opere”, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, f.a., p.252-259, probabil, pe la începutul secolului al XX-lea. Din nefericire, scrisoarea a fost glasul celui care predică în pustiu, la fel ca și discursul lui de la Berlin, din iunie 1878, despre care cancelarul german Bismarck a spus că „a fost auzit, nu și ascultat”.

Pentru Rusia, și atunci, ca și acum, Basarabia românească nu a fost și nici nu este o simplă fâșie de pământ străin, ci a fost și este un fel de Eldorado, de unde a stors și stoarce și în prezent aurul amestecat cu sângele poporului băștinaș care, iată, nici după mai bine de 25 de ani de așa-zisă independență nu poate scăpa din îmbrățișarea iezuită a monstrului de la Răsărit. Îmbrățișare care a sugrumat milioane de oameni nevinovați, a distrus destine, printre care și pe cel al modestului, eruditului, perseverentului om de știință Ion Soroca, strivit de tăvălugul ideologiei utopice, moșite de Marx, Engels și Lenin.

Veronica Boldișor, Dr. în istorie, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4540-mihail-kogalniceanu-200-de-ani-de-la-nastere.html

Publicat în ARTICOLE, BIBLIOTECA MUNICIPALĂ: INFORMAȚII GENERALE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE | Lasă un comentariu