B.P. HAŞDEU: DIMENSIUNI PRIVIND ROLUL PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE

B.P. HAŞDEU: DIMENSIUNI PRIVIND ROLUL PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE

În lucrarea „Istoria critică a românilor” B.P. Haşdeu, referindu-se la selecţia naturală şi la cea providenţială accentuează că aceasta activează atît în beneficiul neamului românesc, cât şi a marilor personalităţi istorice şi drept punct iniţial în cercetarea istoriei este principiul holist, iar temelie pentru investigaţii de caracter istoric, pentru analiza unor fapte şi personalităţi istorice este evidenţiată teoria evoluţionistă stadială privind progresul popoarelor în istorie. B.P.Haşdeu evidenţiază anumite stadii acestea fiind puse în corespondenţă cu acele trepte pe care le parcurge în viaţă, activitatea şi istoria personală un individ concret. În acest context B.P.Haşdeu accentuează rolul deosebit pe care-l îndeplineşte personalitatea în istorie. El este convins de faptul că o personalitate istorică fiind omul „timpului şi al locului”, al epocii respective are o misiune nobilă – să contribuie la progresul societăţii. Anume din această cauză, credem noi, el idealizează trecutul, idealizează faptele unor personalităţi istorice a unor domnitori, a imaginii lor legendare. Astfel trecutul istoric este înnobilat şi prezentat în contextul unor virtuţi determinante. Putem presupune că prin utilizarea acestor procedee B.P. Haşdeu prevede anumite dimensiuni de progres social, dar şi de reflectare a continuităţii legităţii istorice. Astfel problema gloriei, a idealizării trecutului istoric capătă noi dimensiuni conceptuale în interpretarea lui B.P. Haşdeu. Este semnificativ şi faptul că filosoful nu a pătruns profund  şi multiaspectual în esenţa problemei respective că personalitatea istorică trebuie să corespundă unor anumite criterii, unor anumite cerinţe şi chiar destul de pronunţate în anumite condiţii. În realitate evenimentele istorice sau fenomenele istorice concrete coordonează într-un anumit mod activitatea unei sau altei personalităţi şi determină conţinutul activităţii lor în contextul unor condiţii istorice concrete.

Mai mulţi istoricieni şi filosofi susţin, afirmă şi demonstrează ca o personalitate istorică trebuie să posede un intelect deosebit, o voinţă de fier, să vadă mai departe decît masele populare să fie determinată în acţiunile sale, să fie în stare să prevadă consecinţele unor acţiuni, să orienteze activitatea deseori inconştientă a maselor într-o direcţie conştientă.

Referitor la concepţiile lui B.P.Haşdeu în problema rolului personalităţii în istorie ţinem să accentuăm că el se situează pe poziţii romantice.

El recunoaşte faptul concludent că în istorie există şi activează atît oameni superiori, cât şi popoare superioare, atât personalităţi marcante, cât şi popoare alese. Şi unii şi alţii există în virtutea  „selecţiunii providenţiale” care într-un anumit mod acceptă liberul arbitru şi responsabilitatea morală a personalităţii. Importantă este deducţia lui B.P. Haşdeu că superioritatea, calităţile deosebite sau virtuţile personalităţilor istorice şi ale popoarelor se obţin prin muncă asiduă, prin eforturi de prosperare, prin activităţi sociale permanente.

Concomitent, B.P. Haşdeu tinde să expună evenimentele şi faptele istorice în spiritul adevărului, considerînd că „pe tărâmul ştiinţific, în viitor ca şi până acum, nu ne vom sili niciodată a spune purul adevăr, fie el plăcut sau urît, mai presus de orice veleitate romantică”. Şi deşi se afirma ca B.P. Haşdeu a avut în mână „facla criticii” totuşi el a comis şi devieri „uneori chiar destul de pronunţate de la adevărul istoric”. B.P. Haşdeu insistă ca „politica unui stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii” – inclusiv în problema rolului personalităţilor în istorie.

Dar anume această orientare romantică îl îndepărtează de adevărul istoric. Astfel filosoful situînd pe prim plan anumite personalităţi şi exagerînd cu mult faptele lor istorice în realitate deviază de la conceperea firească a dezvoltării şi se situează de asupra legităţii istorice. Şi drept exemplu este Ion Vodă cel Cumplit care a domnit între anii 1572-1574, însă care este descris într-un stil foarte exagerat (idealizat).

În primul rînd Ion-Vodă cel Cumplit este prezentat ca fiind superior unor mari regi şi împăraţi.

În rîndul al doilea el este prezentat ca un mare administrator, om politic înţelept şi mare general, fiind şi „singurul om din toată Europa carele ghici secretul democraţiei”, şi „carele merită coroana”. În realitate Haşdeu descrie faptele şi acţiunile administrative ale lui Ion-Vodă fără nici un suport documentar, atribuindu-i acestuia calităţi şi aptitudini deosebite pe care de fapt nu le poseda în mod real..

În opera sa B.P. Haşdeu manifestă un interes deosebit faţă de traseul istoric, faţă de faptele glorioase ale strămoşilor noştri. El este convins de faptul că personalităţile proieminente, oamenii de geniu îndeplinesc un rol deosebit în istorie. În acelaşi timp pentru el nu este determinantă imaginea obiectivă a istoriei, întrucît procesul istoric este călăuzit de factorii subiectivi care intervin în conţinutul şi desfăşurarea evenimentelor şi proceselor istorice. Anume de aceea el promovează în opera sa viziuni în problema omului de geniu: Astfel referindu-se la Heliade el scrie că acesta „nu era poet, nu era filosof, nu era istoric; dar totuşi era un om de geniu. Geniul nu ştie, nu vede, ci brodeşte. Dacă geniul a învăţat multă carte, el poate să controleze, să verifice şi să rectifice ghicitura, o ghicitură necontrolată, neverificată, nerectificată, adesea o singură picătură de adevăr într-o mulţime de greşeli. Acea picătură însă merită de a fi semnalată, după cum merită a se scoate dintr-o movilă de nisip o foiţă de aur. Bătrînul Asachi, pe care unii îl compară cu Heliade, era învăţat, foarte învăţat, dobă de ştiinţă şi de artă totodată, mai vorbind zece limbi – dar Asachi nu avea nici o scînteie de geniu: de la dînsul nu va rămînea nemic”. Această apreciere a lui Asachi poate fi calificată ca una pur individuală şi limitată în timp şi spaţiu, întrucât meritele oricărei personalităţi în mare măsură le determina necesitatea istorică şi faptele reale săvârşite în raport cu evenimentele precedente. Dar anume în aşa mod, detaşându-te de subiectivism poţi accepta subiectivismul ca o realitate firească şi demnă de urmat în deducţii şi generalizări nefondate.

B.P. Haşdeu conchide că orice popor are menire şi este în stare să îndeplinească un anumit rol în istorie în unele circumstanţe chiar destul de important, iar mărimea acestui popor nu poate fi un criteriu determinant. Şi orice popor, mare sau mic, poate da naştere unei personalităţi marcante, unui geniu, care datorită aptitudinilor sale excepţionale poate influenţa mersul istoriei universale: Astfel în viziunea lui B.P. Haşdeu evenimentele şi fenomenele istorice de anvergură sunt determinate nemijlocit de faptele şi destinul marilor personalităţi istorice deşi sunt admise şi interpretări contradictorii.

Astfel B.P. Haşdeu exprimă şi idei conform cărora nu este acceptată teza referitor la absolutizarea subiectivului în analiza faptelor şi evenimentelor istorice. De fapt prin această deducţie  se are în vedere transformarea nejustificată a istoriei reale numai în descrierea elogioasă a biografiei anumitor personalităţi, şi în special a unor mari demnitari. Şi filosoful menţionează că „Analele şi actele oficiale se scriu la noi în genere de către boieri sau prin influenţa imediată a boierilor, încât rareori se poate găsi în ele cîte un detaliu relativ la popor, asemănîndu-se cu o picătură plebeliană, aruncată în treacăt într-un ocean aristocratic, astfel încît un lector superficial ar fi în stare a-şi închipui, cum că toată România de altă dată ar fi fost compusă simplu numai din logofeţi, din vornici sau din spătari”.

Considerăm că această viziune a lui B.P. Haşdeu poate fi acceptată doar parţial. Pe de o parte este ştiut faptul istoric real că mai mulţi domnitori aveau „scriitori sau poeţi de curte”, care descriau în culori trandafirii viaţa şi activitatea acestora. Dar au fost şi boieri-cărturari care descriau obiectiv evenimentele istorice şi faptele domnitorilor (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), deşi admiteau şi ei un anumit subiectivism. Pe de altă parte, reprezentanţii „poporului oropsit” care crea bunurile materiale şi spirituale neavînd pregătirea intelectuală respectivă nu corespundeau nivelului de creaţie. B.P. Haşdeu chiar afirmă cu toată certitudinea că un scriitor adevărat scrie istoria pământului şi a poporului, şi nu istoria domnitorilor. Da, într-adevăr pe prim plan este poporul (B.P. Haşdeu) dar şi domnitorii şi demnitarii de asemenea sunt membrii societăţii respective. Altceva că viaţa şi activitatea acestora trebuie descrisă în mod obiectiv, conform faptelor săvârşite.

În „Istoria critică a românilor” filosoful scria „După cum un singur geniu împinge înainte un popor întreg, tot astfel un singur popor, o singură ginte împinge înainte umanitatea”.[1] În aşa mod este argumentată teza privind corelaţia  personalitate marcantă – popor şi concomitent este accentuată situaţia determinantă a personalităţii în procesul istoric mai ales în condiţiile unor activităţi orientate la progresul real al societăţii.

Din mersul obiectiv al istoriei deducem că faptele şi acţiunile personalităţilor marcante, modul lor de a cugeta  exprimă problemele cu care se confruntă poporul în evoluţia lui istorică în epoca respectivă şi în corespundere nemijlocită cu cerinţele fundamentale ale acesteia. B.P. Haşdeu este aproape de ideea că personalitatea istorică, adevăratul ei rol se manifestă în condiţiile în care faptele acesteia corespund necesităţii istorice. Şi drept confirmare este concluzia că o personalitate cu adevărat marcantă dispune de intelect, de „aptitudinea de a ghici voinţa colectivă, mărginindu-se apoi a o personifica, încât în realitate nimeni nu e mai sclav: un simplu instrument al secolului, al naţiunii, al omenirii”.[2]

În contextul viziunii sale romantice B.P. Haşdeu descrie trecutul istoric prin faptele măreţe ale domnitorului, prin caracterul legendar al conţinutului evenimentelor istorice la care participă şi pe care le guvernează. Iar pentru istorie este important, atît perspectiva, cât şi coloritul faptelor cu adevărat autentice. Şi deşi B.P. Haşdeu nu întotdeauna pătrunde în esenţa adevăratelor cauze care influenţează şi orientează procesul istoric respectiv, totuşi el acceptă în mod specific teza referitor la corelaţia personalitate istorică – necesitate istorică – popor. Din această corelaţie rezultă că „o adevărată capacitate nu poate fi personală, ci este eminamente colectivă, ea cată să fie o putere reprezentativă în toată vigoarea cuvîntului, după cum o numea americanul Emerson. Ea se pune totdeauna în cea mai strînsă armonie cu necesitatea secolului său şi a naţiunii sale; mai pe scurt, ea este servă, în loc de a fi doamnă”.[3]

Prin urmare personalitatea proieminentă (omul de geniu) este situat în nişte circumstanţe care-l obligă să fie în serviciul poporului. Şi acest popor din sînul căreia se naşte apare personalitatea proeminentă este în mare suferinţă sau este un „popor oropsit”. Dar anume acest popor, numit şi „oropsit” este creatorul, dar şi apărătorul cel mai fidel al bunurilor materiale şi spirituale ale societăţii. În aşa mod în societate se stabileşte o anumită corelaţie dinamică între oamenii de geniu şi popor şi care prevede ca „un individ poate să poruncească societăţii numai întru cât societatea porunceşte individului ca el să-i poruncească”.[4] Astfel în cazul cînd personalitatea istorică cunoaşte cu adevărat problemele social-economice ale poporului şi contribuie în măsură cuvenită la soluţionarea acestora numai în aceste circumstanţe obiective e posibilă afirmarea istorică reală.

Remarcăm şi faptul concludent că personalităţile istorice prin calităţile personale sunt în stare să influenţeze şi asupra naturii. Iar în cazul cînd apare o idee de valoare concomitent apare şi o doctrină care influenţează adevăratul parcurs al istoriei.

Şi B.P. Hşadeu concluzionează că personalităţile marcante activează totuşi în acest parcurs conform unei necesităţi istorice şi în corespundere cu epoca şi cu locul concret, dar şi în virtutea evenimentelor respective care în ultima instanţă admit o  interacţiune a factorilor naturali-sociali din conţinutul cărora şi rezultă evoluţia permanentă a istoriei.

Dumitru CĂLDARE, conf.univ., dr., hab, USM

Bibliografie:

  1. Haşdeu B.P. Istoria critică a românilor. B., Editura Minerva, 1984.
  2. Haşdeu B.P. Scrieri alese. V.2. Chişinău, Literatura artistică, 1988.

[1] Haşdeu B.P. Istoria critică a românilor. B., Editura Minerva, 1984, p.539.

[2] Haşdeu B.P. Scrieri alese. V.2. Chişinău, Literatura artistică, 1988, p.300.

[3] B.P. Haşdeu. Scrieri alese vol.2. Chişinău. Literatura artistică, 1988, p.310

[4] Ibidem, p.310

NOTĂ: Comunicarea respectivă a fost sonorizată de autor în cadrul Conferinţei Ştiinţifice „B.P.Hasdeu- celebru savant şi enciclopedist” la 20 octombrie 2017 la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu”

Anunțuri
Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., HASDEU ÎN ENCICLOPEDIILE LUMII, OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE | Lasă un comentariu

SĂPTĂMÂNA ȘTIINȚEI LA BIBLIOTECĂ: BOGDAN PETRICEICU HASDEU- CELEBRU OM DE ȘTIINȚĂ

BOGDAN PETRICEICU HASDEU- CELEBRU OM DE ȘTIINȚĂ

Şirul personalităţilor marcante care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei istorice, filologiei, eniclopedismului în spaţiul românesc este destul de mare, în pofida a acestui lucru până în prezent nu totdeauna s-a reuşit a se realiza o cunoaştere exhaustivă a locului şi rolului pe care l-au jucat acestea de-a lungul activităţii lor şi efectele pentru posteritate. Printre acestea se enumeră şi Bogdan Petriceicu-Hasdeu, apreciat de Mircea Eliade drept „Geniu de înspăimântătoare vastitate” care „şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o poate îngădui.”
Bogdan Petriceicu-Hasdeu, a fost şi rămâne în atenţia mediului de cercetare, atât din perspectiva operei sale complexe fie ia filologică, fie istorică, publicistică, sau cea de pe tarămul administrativ. Pentru a înţelege evoluţia sa este necesar de a remarca că de viaţa şi activitatea marelui savant s-au preocupat numeroşi cercetători atât din România, cât şi din Republica Moldova, din diverse domenii istorie, filologie, filosofie etc. care au căutat să elucideze divere aspecte de la opera sa istorică şi filologică, până la trăirile sale interioare în plan de gândire filosofică. Este greu de a înşirui numele celor preocupaţi de viaţa şi activitatea sa, dar totuşi este cazul de a semnala aici câte va nume de ultimă oră care prin cercetările ce le efectuiază aduc în continuu noi date mai puţin cunoscute despre această persoanlitate, amintim aici pe Gheorghe Bobână, Pavel Balmuș, Liliana Rotaru, Adina Berciu-Drăghicescu, Diego Ciobotaru care au realizat interesante studii care pot servi ca referinţă pentru înţelegerea acestuia, contextului în care a activat şi a creat.

Nevoia de a pune în lumină „faptele străbunilor” l-a îndemnat pe B.P. Hasdeu să publice reproduceri de vechi tipărituri străine, care interesau istoria naţională, printre care şi Călătoriile în răsărit ale lui Iohann Schiltberger , care nu putuse fi valorificate de istoriografia română precedentă, etc.
Hasdeu nu s-a limitat numai la izvorul scris. Pentru că istoria era „cea mai grea dintre ştiinţe”, l-a restabilirea ei concurau şi alte tipuri izvoare. Alături de acele „opuri scrise”, istoricul punea „rămăşiţele monumentale”, „zdrobiturile istoriei”, „ţăndurile rămase” – este vorba despre izvorul material – monumentele arheologice. Arheologia este ştiinţa care procură -„strânge şi răstălmăceşte” izvoare pentru istorie, pentru că şi istoria şi arheologia au acelaşi obiect, chiar dacă „eterogene sunt metodele lor”. Şi dacă „arheologia poate fiinţa fără istorie, istoria fără arheologie – niciodată, de nu doară o istorie de tot contimporeană” . O altă specie de izvoare îi procura lui B.P. Hasdeu – Numismatica , alta Iconica . Altă categorie de izvoare era etnologia şi folclorul , pentru că „totalitatea ştiinţelor omeneşti îşi au rădăcina în popor”, iar istoricul „fie oricât de ştiinţific, e silit să culeagă legendele cu cari explică ceea ce n-ar putut explica cu documente” .
Lucian Boia comparând efortul documentologic al lui B.P. Hasdeu şi al reprezentanţilor şcolii critice româneşti, scria că cei din urmă „au înţeles documentaţia istorică mult mai îngust decât B.P. Hasdeu limitându-se în genere la mărturiile scrise” . Dar protagoniştii şcolii critice nu s-au limitat strict la documentul scris, ci au avut în vedere şi alte surse: datele etnologiei, ale folclorului, lingvisticii, ale arheologiei, etc., or nu se puteau detaşa de exigenţele disciplinei, iar tendinţa de a restitui perfect trecutul impunea un apel tot mai stăruitor la serviciile altor discipline . Din această perspectivă istoriografică putem să-l numim pe B.P. Hasdeu precursorul şcolii critice, or iluzia de a ajunge la o istorie perfectă, de a scientiza domeniul pe baza, mai întâi de toate, a izvorului istoric şi apoi prin concursul altor discipline de la el vine în istoriografia critică.
După părerea noastră, clasificare izvoarelor propusă în Arhiva Istorică a României este una în conformitate cu stilul şi cerinţele epocii, pe care B.P. Hasdeu dacă ar fi dezvoltat-o, ar fi contribuit şi mai mult la elaborarea instrumentarului istoriografic, dar mai ales la apropierea de realizarea dezideratului de a scrie o istorie „ideală”, deziderat ce l-a lăsat moştenire şcolii critice. În AIR B.P. Hasdeu n-a întreprins o clasificare a izvoarelor pentru dezvoltarea teoriei despre izvoare, chiar dacă căutarea şi publicarea documentelor istorice devenise o constantă a activităţii sale. Clasificarea prezentată de noi mai sus a fost elaborată de B.P. Hasdeu pentru facilitarea muncii sale, proiectului său fantastic – editarea „tuturor documentelor” privitoare la istoria românilor şi înlesnirea accesului cercetătorilor români şi străini la ele.
Ultima, şi după părerea noastră cea mai teoretizată clasificare a izvoarelor istorice este prezentată de B.P. Hasdeu în Istoria critică a Românilor. Prefaţa la volumul al II-lea al Istoriei critice este mai curând o digresiune în filosofia istoriei, o argumentare a lucrării şi „verităţii” concepţiilor despre istorie, dar în această Prefaţă B.P. Hasdeu prezintă o clasificare a izvoarelor la care a apelat în elaborarea respectivului volum. Astfel istoricul nostru şi-a întemeiat scrierea pe patru „specii de fântâne” – a)” texturile”, b) „ştiinţa naturală”, c) „filologia” şi d) „economia politică” .
Pentru că această Prefaţă este una de filosofie a istoriei, după cum am menţionat, B.P. Hasdeu se limitează la enumerarea categoriilor de izvoare „fără cari este imposibil a fi cineva istoric în secolul XIX”, şi o analiză, o concretizare a fiecărei specii de izvoare nu va urma. Considerăm oportună aici o „descifrare” a clasificării propuse de B.P. Hasdeu, nu numai în baza ICR, dar şi altor lucrări istorice, dar şi de filologie sau lingvistică, or în întreaga sa activitate de istoric B.P.Hasdeu le-a folosit, aplicând cunoştinţele sale erudite din domeniile pe care le poseda.. Nu ne vom opri la prima „specie de fântâne” – „texturile”, or este evident că B.P. Hasdeu avea în vedere aici documentele scrise, la care s-a referit şi în Arhiva Istorică a României. Cea de-a doua categorie de izvoare „ştiinţa naturală” cuprinde probabil „acea doză burgheză de ştiinţă” fără de care nu poate fi cineva nu numai istoric, dar în general om de ştiinţă. Istoria trebuia să cuprindă – o spunea în Prefaţa Arhivei Istorice a României, toate aspectele vieţii unui popor: politic, social, juridic, administrativ, militar, comercial, geografic, topografic, cronologic, lingvistic, biografic, heraldic, etnografic, literar, artistic. Astfel nici istoricul, nici naturalistul, nici economistul, matematicianul, lingvistul sau filosoful, „nici o specialitate nu se mai poate baricada în propria sferă – scria B.P. Hasdeu – fără a fi silită să ea mereu câte ceva de la toate celelalte, şi să le dea la rândul său, lumină pentru lumină” . Istoricul considera că alianţa „ştiinţelor naturii” cu „ştiinţele spiritului” va exercita asupra lor „cea mai fericită acţiune reciprocă” – ştiinţele matematice vor căpăta prin această colaborare „nişte vederi mai sintetice”, iar ştiinţele „morale şi politice” prin contact cu cele exacte „au dobândit […] o apucătură mai analitică”. Îşi va proba această aserţiune teoretică în studiile sale, de exemplu în Filosofia portretului lui Ţepeş. Printr-un studiu de iconografie asupra portretului lui acestui domn, demonstrează „în ce mod o ştiinţă curat naturală, ca fiziognomia, poate servi şi e chiar neapărată pentru o ştiinţă curat arheologică: iconografia” . Astfel „istoricul consultă pe geolog”, acest la rândul lui „întreabă pe medic”, iar toţi trei sunt „împinşi uneori[…] a mai alerga şi la sfatul chimistului” . Un mod cu totul surprinzător de a înţelege încă în secolul al XIX-lea ceea ce astăzi numim legătura necesară între diferitele discipline umane.
A treia specie de izvoare, în ierarhia izvoarelor istorice este după B.P. Hasdeu – filologia. În Cursul de filologie comparativă ario-europeană, B.P. Hasdeu explică drumul său spre filologie prin istorie şi pentru istorie. Cercetarea filologică era de fapt numai mijlocul de a ajunge la istorie: „Limpezind perioadele cel mai vechi obscure din istoria română, mi s-a întâmplat adesea a da peste unele intervaluri atât de sterpe, încât nici un text, nici o rămăşiţă plastică nu putea să satisfacă frământările minţii mele. Atunci am recurs cu disperare la limbă,[…] şi pe dată se spărgea întunericul” . Limba i se părea lui B.P. Hasdeu o cheie în descoperirea istoriei naţionale, deoarece în ea s-au întruchipat motivele de viaţă ale unui popor, gândurile, moravurile şi obiceiurile seculare. În acelaşi timp limba a constituit şi elementul de rezistenţă al fiinţei naţionale în decursul istoriei, şi ar putea „…totalitatea lexică şi gramaticală a unei limbe […] să fie pentru un cugetător o necesară comoară de revelaţiuni asupra întregei dezvoltări a unei naţionalităţi în timp şi-n spaţiu” . Filologia comparativă este cea care poate să pătrundă în „sorgintea cea mai intimă, până unde nu pot pătrunde celelalte ştiinţe…” Este o teză hasdeueană de o mare valoare metodologică în descoperirea elementelor fundamentale ale vieţii istorice a unui popor, de care s-a folosit însuşi în cercetările sale, metodă care i-a procurat poate concluziile cele mai fertile şi fericite ale operei sale istorice şi filologice.
În studiul Perit-au dacii? B.P. Hasdeu a căutat prin filologie să găsească persistenţa dacică, căutând o origine dacă oricărui cuvânt căruia nu i se găsise până atunci. În ce priveşte problema continuităţii istorice a poporului român şi importanţa limbii ca document în această chestiune, reproducem crezul lui B.P. Hasdeu „noi persistăm a crede că studiul metodic al limbii române, în toate fazele ei şi după toate dialectele, limpezeşte şi nu va înceta de a limpezi această chestiune mai bine decât orice text curat istoric” . Şi originea agriculturii la români, şi originea viniculturii, şi a păstoriei, etc., tot prin studiile de filologie comparată le-a demonstrat. Considerăm că B.P. Hasdeu a exagerat mult şi a greşit, dar raţionamentul nu este greşit, nu trebuia însă generalizat. După apariţia Istoriei critice a Românilor B.P.Hasdeu s-a depărtat de studiile istorice, apropiindu-se mai mult de filologie.
Şi ultima „specie” de izvoare, menţionată de B.P.Hasdeu – economia politică. „Economia politică e cea mai nouă din ştiinţele aşa numite morale şi politice: soră mai mică cu istoria, cu filosofia şi jurisprudenţa; ea este ştiinţa viitorului”, iar „sub reportul obiectului –considera B.P. Hasdeu – adâncește „gospodăria” unei ţări […]cu ajutorul raţionamintelor” .
Astfel complexul celor patru „specii de fântâne” îi procurau lui B.P. Hasdeu necesarul pentru închegarea unei istorii „veridice” prin critică a poporului român, care de altfel a rămas neterminat ca şi multe alte întreprinderi ale lui Hasdeu. Oricine străbate publicaţiile periodice, editate de B.P. Hasdeu, va constata prezenţa masivă a „documentului”, mai vechi sau mai nou, alături de comentarii, ce denotă un efort de depăşire a unor complexe instalate în timp.
În ceea ce priveşte editarea izvoarelor scrise, şi aici B.P. Hasdeu a schiţat câteva norme regente, şi a propus o serie de „măsuri” pentru ca publicaţiile să prezinte garanţiile autenticităţii „pe care le cere critica ştiinţifică modernă”, pentru ca sursele să ajungă la cercetători netulburate, nesofisticate de intermediari şi nedeviate de exegeţi, pentru a permite o ancheta directă, „vie”, a izvoarelor capabile să participe la restituţie. În aceiaşi publicaţie a Călătoriilor în răsărit, în AIR, dar şi în adresările Ministerului Instrucţiunii Publice, cu diferite ocazii (dar mai ales pentru a convinge respectiva instanţă de a continua subvenţionarea Arhivei Istorice a României), B.P. Hasdeu a „cutezat” a expune „unele consideraţiuni”, trasează nişte reguli, stabileşte nişte standarde pentru alcătuirea unei colecţii de documente şi editarea documentului istoric în general, care pot servi drept model pentru toţi editorii:
– o colecţiune de documente trebuie să prezinte „un corp complet şi independinte”, adică să conţină – după B.P. Hasdeu, „documente relative la una şi aceiaşi cestiune istorică, dispuse în ordinea anilor”, si numai după ce aceste documente se vor epuiza, numai atunci să se abordeze „o altă cestiune”. Condiţia esenţială a editării „actelor cele mai vechi sau cele mai importante” este, în primul rînd, să se publice mai întâi integrale; dar nu numai in extensio, ci „să se reproducă totodată în facscimile”- fiecare dintre părţile documentului să se publice în fragmente succesive, în mai multe publicaţi.
– în al doilea rînd, B.P. Hasdeu atenţiona ca atunci când documentele se vor publica cu diferite caractere străine „precum cele chirilice, cele polone, şi chiar cele orientale”, să se urmeze regula „extremei exactităţi” . O ediţie de text trebuie să înfăţişeze cu fidelitate limba textului, iar în cazul în care există mai multe versiuni, acestea pot fi prezentate în paralel cu textul de bază. Rigurozitatea şi rigiditatea lui B.P. Hasdeu în acest sens este bine cunoscută .
– pentru că documentele care se referă la istoria românilor „sunt în limbile greacă, latină, ebraică, slavă ecleziastică, bulgară, sârbă, engleză, franceză, spaniolă, italiană, germană etc.”, altă normă a editării unui izvor istoric este „fiecare document va fi publicat în textul originar, tradus şi însoţit de un comentariu şi note, sau chiar, în unele cazuri, de articole explicative” . B.P. Hasdeu subliniază că „greșeală neiertată [a] unui arheograf” este „de a nu obşti o veche pomeninţă numai în tălmăcire” – să nu se publice alături de traducerea documentului însuşi izvorul în limba originalului, astfel viciindu-se cercetarea şi devenind imposibilă o critică externă a izvoarelor. Penzel nu publicase alături de traducerea Călătoriilor „însuşi graiul izvodului” făcând lucrarea „ascunsă de la ochii criticei”, astfel cercetând numai traducerea „suntem siliţi jurare in verba magistri” . De asemenea nu este iertat unui editor să publice documentele „numai în limba textului”, (vorbea în acest caz despre izvoarele slave „publicate în diferite colecţiuni locale”), pentru că ele, izvoarele, vor rămâne „cu totul necunoscute Românilor şi autorilor occidentali, ce s-au ocupat de istoria noastră naţională”. Nu toţi cercetătorii sunt cunoscători ai limbilor enumerate mai sus de B.P. Hasdeu, ba chiar şi „între slavi sunt foarte rari acei bărbaţi, care să poată înţelege toate limbile slave, şi în toate fazele dezvoltării lor lingvistice” .
– următoarea constantă normativă este datoria să se informeze eventualul cercetător despre „pravilele în care s-ar fi zămislit în traducerea sa” – este vorba despre regulile de traducere dintr-o limbă în alta a unui document care a parvenit dintr-o altă epocă istorică. „Vorba nemţească din sutele a 14 şi a 15 se deosebeşte neobicinuit de mult de acea din zilele noastre”- scria B.P. Hasdeu, iată de ce fiecare cuvânt trebuie cercetat „filologic şi tălmăcit, le texte en regarde”, altfel oricât n-ar cunoaşte un cercetător limba lui Göthe, nu va putea înţelege „codicele diplomatice şi legislative [ale]Germaniei[…] culegerile de vechile cântici şi poveşti nemţeşti” .
– pentru că o culegere de documente este după părerea lui B.P. Hasdeu ca „şi oricare altă colecţiune, ca un cabinet numizmatic, ca un erbariu, ca un muzeu…”, nu este suficient a aduna un număr cât mai mare de documente într-o ordine potrivită, dar este necesar „a arăta sensul şi importanţa obiectelor adunate” . Astfel o „îngrijire” principală a redactorului trebuie să fie „comentaţiunea documentelor supuse publicării”. Comentarea fiecărui document trebuie să se elaboreze după un anumit sistem, pentru economia spaţiului, în aşa mod încât să nu obţină la „o pagină de document […] 7 pagini de observaţiuni individuale !” Sistemul, pe care îl propunea B.P. Hasdeu în AIR se referea mai mult la documentele slave şi româneşti pe care avea de gând să le publice, dar ele după părerea noastră sînt general aplicabile. „Punctele cardinale” ale comentării documentelor sunt: a) cuvintele româneşti „rămăşiţele limbistice” din documentele slave să se tipărească cu „litere rărite”, pentru a atrage atenţia asupra lor, în primul rînd, şi în al doilea pentru ca un necunoscător al limbii slave să poată citi textul şi utiliza documentul „bazându-se pe un simplu indice tipografic, pe o distincţiune curat plastică”; b) noţiunile „asupra instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice străbune […] care cu anevoie s-ar putea culege de pe aiurea”, să se tipărească cu litere cursive, pentru a „înlesni în meditaţiunile” cercetătorului şi a-i indica, sau sugera „unde anume cată să-şi oprească şi să-şi concentre atenţiunea”; c) pasagiele etnografice” din documentele româneşti originale şi traduse să se tipărească cu „litere cursive”, iar prin „litere compacte”- toate numele proprii personale şi locale, din aceleaşi considerente ca şi în cazul a.
– orice culegere de documente, considera B.P. Hasdeu, trebuie să fie însoţite de „sumarele documentelor”, din a căror consultare cititorul-cercetător să capete o idee sintetică despre cuprinsul documentului: „… unde se găsesce, locul emanării, data lunaria şi anuaria, materia pe care e scris […] şi măsura documentului în centimetri, sau numărul rândurilor” .
– în ce priveşte publicarea izvoarelor narative, ele puteau fi publicate fie integral, fie să se reproducă din el „toate pasajele atingătoare de Români”, dar să se specifice: Biblioteca de unde a fost extras documentul, când a fost pentru prima dată publicat, câte ediţii are şi unde pot fi ele găsite .
– în continuare istoricul propune ca documentele incluse într-o culegere să se închege „într-un tot armonic”, printr-un unui sistem de indici, care ar fi făcut posibilă regăsirea cu uşurinţă a fiecărui text şi ar fi relevat principalele elemente de contribuţie efectivă în diverse domenii a izvoarelor fixând şi o axă cronologică întregii colecţii. În Arhiva Istorică a României B.P. Hasdeu şi-a proiectat un asemenea sistem: anexele proiectate urmau să se compună dintr-un a)„indice limbistic cu enumeraţiunea cuvintelor române din documentele slave”; b)„un indice onomastic, cu enumeraţiunea totoru numilor proprii, personale şi locale”; c) un „indice etnografic (index rerum), cu enumeraţiunea tuturor instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice”; d) şi un „indice cronologic, prin care se va corege neajunsul de a se publica documentele fără ordinea datelor”. Dar dintre toate aceste instrumente ajutătoare indispensabile consultării operative a colecţiei, redactorul Arhivei Istorice a României a reuşit să realizeze doar un „registru analitico-cronologic” al documentelor cuprinse în tomurile I-II .
În transcrierea textelor paleografice româno-slave se practică două metode – una paleografică si filologică şi alta istorică. Metoda istorică este folosită pentru prima dată în paleografia română de către B.P. Hasdeu, consideră cercetătorul Bogdan Damian P, deşi B.P. Hasdeu era contra ei, căci scria în Arhiva Istorică următoarele „în privinţa documentelor slave, care fac cea mai mare parte a acestei secţiuni, suntem siliţi de a urma exemplul lui Venelin, substituind lectura întreagă abreviaţiunilor şi supraliterelor, întrebuinţate în ortografia chirilică: ne scuză lipsa mijloacelor tipografice” . Însă este de precizat că în metoda istorică a lui Hasdeu nu intră desfacerea tacită a tuturor prescurtărilor, ele sunt redate prin abrevieri. La fel când abrevierea prin suprascriere a consoanei urmează în desfacerea şi completarea semivocalei, aceasta nu se completează. Dar în Cuvente den bătrîni B.P. Hasdeu foloseşte metoda filologică. Sistemul hasdeuean din Arhiva Istorică a României va fi folosit de Melchisedec, iar I. Bogdan căruia i s-a atribuit mult timp în istoriografia românească paternitatea metodei respective o va completa. Metoda de cercetare a lui B.P. Hasdeu va fi dezvoltată şi de P. P. Pănăitescu, şi însuşită de cei mai mulţi dintre catalografii şi editorii români ai textelor româno-slave .
Cu toate criticile care i s-au adus, astăzi este aproape unanim recunoscut că activitatea lui B.P. Hasdeu ca editor de izvoare a întrecut tot ceea ce se realizase până atunci în spaţiul românesc: „Pentru dânsul a prezenta un document în cele mai bune condiţiuni era o adevărată voluptate… Migala textului[…] era unică la noi până atunci[…] Fără a fi aceiaşi ca în ediţiile de texte din Occident, ea întrecea tot ce se dăduse până atunci în România”.

COLECȚII SPECIALE

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, Cu numele Hasdeu... | Lasă un comentariu

SĂPTĂMÂNA ȘTIINȚEI LA BIBLIOTECĂ: B. P. Hașdeu – portretul unui spirit enciclopedic

                                                                                            SĂPTĂMÂNA ŞTIINŢEI LA BIBLIOTECĂ

Bogdan Petriceicu Hașdeu – portretul unui spirit enciclopedic

Cristina Saghin, profesoară de limba și literatura română, Liceul Teoretic *Vasile Alecsandri*, or. Chișinău

 

Dificultăţile vieţii sunt, deseori, trepte nevăzute spre cer, dar puţini oameni reuşesc să vadă adevăratul lor sens. Bogdan Hașdeu (1838-1907) a fost unul dintre cei care au înţeles că, pentru a te apropia de sensul vieții, trebuie să înveţi să te sacrifici. Criticile dure din presă, moartea unicului său copil, Iulia, au fost lovituri puternice pentru inima sa. Cu toate aceste necazuri, Hașdeu rămâne un creator de seamă în multe domenii, începând cu cel lingvistic, continuând cu cel juridic şi încheind cu cel folcloric. Capacitatea de muncă a fost enormă, egalată doar de Nicolae Iorga.

Încă din copilărie, Bogdan a dovedit că dispune de o memorie fantastică şi de o poftă de lucru greu de egalat. S-a născut pe 16 februarie 1838 în localitatea Cristineştii Hotinului, din Basarabia. Tatăl său, Alexandru Hâjdău, provenea dintr-o veche familie nobiliară şi făcuse studii strălucite la Harkov, Lvov şi München. Pasiunea pentru istorie, filologie şi folclor s-a transmis şi fiului său. La doar 10 ani, Bogdan Hașdeu îşi pierde mama, pe Elisabeta Daucş. Tânărul pleacă, alături de familia sa, în Chişinău, unde îşi continuă studiile liceale. La doar 14 ani, Hașdeu cercetase nenumărate izvoare istorice, reuşind să adune o colecţie fabuloasă, din care nu lipseau nici manuscrise vechi, foarte valoroase. De aici a izvorât darul cercetării istorice care nu l-a părăsit deloc pe parcursul vieţii.

După încheierea studiilor liceale, Hașdeu se înscrie la Universitatea din Harkov. Aici îşi va desăvârşi cunoştinţele dobândite cu multă trudă şi va reuşi să îşi deschidă numeroase direcţii. Colaborările literare nu lipsesc, în ciuda faptului că alege să împlinească funcţia de judecător pentru şapte luni, în cursul anului 1856, în cadrul judeţului Cahul. Este dat afară deoarece milita pentru unirea Basarabiei cu România. Începând cu 1858 îl regăsim în funcţia de custode al bibliotecii din Iaşi, pentru care va dona 4.000 de volume, o cifră enormă la vremea respectivă. În 1863 este implicat în primul proces literar din istoria scrierilor române. Nuvela sa Duduca Mămuca este considerată imorală şi, din această pricină, va fi nevoit să ajungă în faţa tribunalului. Apărarea magistrală şi-a susţinut-o singur, fiind declarat nevinovat. Pentru a nu mai exista nici o problemă în această direcţie, a refăcut puţin nuvela, republicând-o sub numele de Micuţa.

În 1865 se căsătoreşte cu Iulia Fălciu, având împreună un singur copil, Iulia. Genialitatea tatălui s-a transmis fiicei lui, care, la vârsta de trei ani, vorbea fără probleme o franceză curată. Poetă talentată, Iulia Hașdeu a lansat un volum până la vârsta de 18 ani, când va muri de tuberculoză. Grav afectat, tatăl ei va construi un castel la Câmpina, căruia îi va da numele fiicei lui. Ultimii ani de viaţă Hașdeu i-a petrecut în acest castel în căutarea spiritului fiicei sale. Într-una dintre cugetările sale testamentare, nota: „În ziua morții Iuliei Hașdeu a murit și tatăl său. El nu putea să mai trăiască. Din moși, el moștenea trei iubiri: patria, știința, femeia. Tot ceea ce era mai pur în aceste trei iubiri, chintesența lor, o concentrase în fie-sa, mare patrioată, mare geniu, mare femeie, ea devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Când ea muri, patria – știința – femeia, totul murise pentru el.” A fost reunit cu Iulia odată cu trecerea la cele veșnice pe 25 august 1907, la Câmpina.

Opera depășită doar de Nicolae Iorga

Rareori întâlnim persoane atât de dedicate muncii lor cum a fost Bogdan Hașdeu. A fost primul care a încercat să alcătuiască un dicţionar etimologic al limbii române, primind această misiune chiar de la Academia Română. A publicat patru volume, în 14 ani(!), dar din cauza muncii peste puteri pentru un singur om s-a oprit la cuvântul bărbat. Ca filolog şi istoric, Hașdeu ocupă un loc de prim rang. Nu acelaşi lucru se poate spune despre literatura sa, care nu s-a bucurat de o apreciere prea mare. În afara dramei în versuri Răzvan şi Vidra şi câteva nuvele, Hașdeu nu a reuşit să reţină prea mult atenţia. Poeziile sale au fost desconsiderate total sau socotite depăşite. Nici un om nu poate excela în toate domeniile existente. Hașdeu a ştiut să remarce persoanele talentate. La moartea lui Mihai Eminescu, a uitat de conflictele avute cu Junimea şi a rostit un cuvânt funebru delicat şi potrivit. Deşi colegii de la Junimea ai marelui poet l-au criticat deseori pe Hașdeu, acesta nu a judecat niciodată în bloc organizaţia. În necrologul rostit, Hașdeu a remarcat vinovăţia tuturor faţă de felul în care a murit poetul. „În toate epocile s-au văzut acele firi semeţe, înalte, vrednice de solirea ce le-a dat-o Dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.“

Multe dintre scrierile lui Hașdeu cuprind redarea unor legende şi basme populare pline de înţelepciune. El a fost foarte preocupat ca istoria acestui neam să nu se stingă rapid, prin uitarea lucrurilor care o reprezintă. Totodată, a făcut o diferenţă între literatura orală populară şi cea scrisă, or, aceasta este foarte important. „Literatura poporană cea nescrisă se poate scrie, şi totuşi, fie chiar şi tipărită, ea nu încetează de a fi nescrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod nescris. Scrisul o copiază; dar copia nu este originalul cel viu, original ce continuă a se mişca şi a se schimba după ce i s-a scos portretul, încât ajunge cu timpul, în bine sau în rău, a nu mai semăna unul cu altul. (…) Literatura poporană cea scrisă, chiar când o învaţă cineva pe dinafară, nu încetează totuşi de a fi scrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod scris. Ea este asemenea unei statui, uneori plină de plasticitate, de expresiune, de colorit, dar fără mişcarea cea reală a vieţii.“

Hașdeu a considerat misiunea scrisului drept una sfântă. Dacă există o preoţie sacerdotală, există şi una literară, iar cei mai importanţi reprezentanţi ai scrisului sunt cei care o îndeplinesc. Cuvintele sunt un dar făcut de Dumnezeu omului, iar literatura este un mod în care omul răspunde dragostei Creatorului. De aceea, Hașdeu avea dreptate să spună, într-o cuvântare ţinută la Ateneu: „Sunt trei locuri în care îmi dă mâna de a lua cuvântul. Este Academia, este Universitatea, şi aici, la Ateneu. Dar la Academie sunt fotolii, sunt fotolii în toate Academiile din lume, şi orice fotoliu te îndeamnă a moţăi; la Universitate sunt catedre, de pe care profesorul e dator a discuta controversele, ferindu-se de orice dogmatism; aici, la Ateneu, nu e fotoliu, nu e catedră; aici este un amvon, un amvon pe care se urcă un sacerdot, un preot, nu pentru a dormita după uzul academic, nu pentru a conversa după modul universitar, ci pentru ca, din baierele inimii sale, să reverse în inimile ascultătorilor o credinţă caldă şi roditoare.“

NOTĂ: Prezentul text-comunicare a fost prezentată de autoare la Conferinţa Ştiinţifică „Bogdan Hasdeu- celebru savant şi enciclopedist”, care a avut loc la 20 octombrie 2017 la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu” din Chişinău

Bibliografie:

  1. Bogdan Petriceicu Hașdeu. Sic Cogito. Ce e viața, ce e moartea, ce e omul, Editura: VESTALA;
  2. Bogdan Petriceicu Hașdeu. Scrieri literare morale și politice, Editura: Fundația pentru Literatură și Artă, 1937;
  3. http://www.autorii.com/scriitori/bogdan-petriceicu-hasdeu/index.php
Publicat în ARTICOLE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

„România e ca o fată frumoasă, dar fără noroc”!

De vorbă cu Dir. Jenica Tabacu despre misterele de la Castelul Iulia Hașdeu,

Muzica de pian se aude din când în când…, uneori, apare lumina verde, când în cameră nu e nimeni„!

 

Iulia Hasdeu (n. 14 noiembrie 1869 – d. 29 septembrie 1888, București) a fost o tânără scriitoare și intelectuală româncă, poetă de limba franceză, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. S-a manifestat și în muzică (cursuri la Conservatorul din București, avea o minunată voce de soprană, după cum se pare) și pictură (cursuri particulare de desen și pictură la Paris). Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie.

Iulia Hasdeu s-a născut la București, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu.

A fost un copil supradotat; la opt ani neîmpliniți Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă cu studii la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.

Opera

Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autoarei, opera Iuliei Hasdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a ocupat de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. Poate fi considerată o poetă română de expresie franceză, pentru că cele mai multe texte le-a redactat în limba franceză.  A scris preponderent poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri.

A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d’Avril, scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes).

Sfârșitul vieții și mesajele după moarte

La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

Hasdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic cogito, Hasdeu se confesează:

„Cum? nu știu, nu știu, nu știu, dar fără ca s-o știu, mâna mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu” – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns. Iulia Hasdeu).

„Era scris și iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.”

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât și cavoul Iuliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului Iuliei transmise în cadrul unor ședințe de spiritism. Există manuscrise ale acestor ședințe de spiritism și scrisori ale Iuliei Hasdeu transmise după moartea sa către tatăl său prin intermediul unui medium. (Sursa: Wikipedia)

Ana Magdin: Foarte mulți români sunt confuzi, unii spun că este “Castelul Iulia Hașdeu”, alții spun că este “Muzeul Memorial B.P. Hașdeu”! Vă rog să lămurim această dilemă…!

Jenica Tabacu: Monumentul construit la Câmpina şi dedicat celor două Iulii ale sale (soția şi fiica) este un castel denumit de savant “Julia Hasdeu”. Instituția care funcționează în acest castel, după cum apare de la începuturi, în actele oficiale, poartă numele de Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu”.

Ana Magdin: Ce simțiți când rămâneți singură în castel, este adevărat că se mai întâmplă fenomene paranormale sau neînțelese de toată lumea?

Jenica Tabacu: Castelul respiră prin povestea-i fascinantă, centrată pe iubirea care leagă sufletele indiferent de lumea în care se găsesc acestea. Iar acolo unde e iubire, omul ancorat în viața reală, şi nu într-o realitate alternativă, descoperă frumosul, esența existenței! În concluzie, mă simt minunat acolo, atât în prezența vizitatorilor, cât şi atunci când sunt singură. De-a lungul timpului, sunt peste două decenii, mi s-au povestit multe întâmplări inexplicabile, petrecute la castel. Păstrăm pe suporturi de hârtie fotografică impresiunile sub formă de nori, care au apărut cu ocazia punerii în scenă, pe terasa monumentului, a unui act din “Răzvan şi Vidra”. Nimeni n-a putut furniza o minimă explicație a prezenței acelor forme deasupra capetelor micilor actori. Într-o expoziție de sculptură, organizată într-un demisol al castelului, înfățişând chipuri de copii, s-au “plimbat” globuri luminoase, perfect rotunde, surprinse de camera de supraveghere. În ziua aceea, ne-amintim perfect, fusese înnorat şi deci, în spațiul respectiv, nu existase nicio sursă de lumină.

Ana Magdin: Nu știu dacă v-a mai spus cineva, dar asemănarea dintre dvs și Iulia Hașdeu este izbitoare! V-ați gândit că puteți fi reîncarnarea Iuliei și din acest motiv iubiți atât de mult acest castel?

Jenica Tabacu
Jenica Tabacu

 Jenica Tabacu: Mi s-a spus de multe ori. Eu însămi, şi aceia de lângă mine, am observat că am avut unele preocupări asemănătoare cu cele ale Juliei Hasdeu: am studiat pianul, am scris poezii şi proză (nu le-am publicat niciodată), admir cultura franceză şi vorbesc franțuzeşte. Am reuşit să traduc toate scrisorile poetei către tatăl său, scrise în limba franceză, şi mi s-a confirmat de către un subtil cunoscător, că-n tălmăcirea mea “nicio notă falsă nu umbreşte această impresie de autenticitate”, că totul e “natural”. Ştiu că am depus efort, dar, uneori, am avut senzația de “déjà-vu”. Psihologic vorbind, s-ar putea explica acea stare. Alții s-ar gândi la o viață anterioară, trăită în pielea personajului de care se ocupă. M-am gândit şi eu, recunosc, în anumite împrejurări, punându-mi binecunoscuta întrebare: “ce-ar fi dacă…?” O singură certitudine am şi dumneavoastră ați exprimat-o minunat: da, iubesc acest loc! Timpul a fost şi sper că va fi de partea noastră. O veche colaboratoare asemăna, recent, legătura dintre mine şi castel (cu tot cu personajele evocate) cu aceea dintre brad şi “‘naltul plai”, din poezia “Bradul” de … B. P. Hasdeu. Prin multe avataruri au trecut ultimii doi, dar rădăcina bradului fiind puternică şi vie, încă sfredelitoare-n “stâncă”, lemnul şi “blocul de granit” făcând un singur trup, triumfă totdeauna. E o variantă a proverbului “Omul sfințeşte locul”, exprimată cu mijloace poetice.

Ana Magdin: Care sunt cele mai stranii momente pe care le-ați trăit în acest castel?

 Jenica Tabacu: Era în 2002. Mă aflam într-o anexă a castelului, în fața unui manuscris “spiritist”, pe care îl traduceam din limba franceză. Văd o întrebare pusă de Hasdeu, în colțul din dreapta, al filei, sus: “Ce să fac cu Hizdeii din Ungaria, care mă agasează?” A doua zi am fost chemată de secretarul Primăriei Câmpina, care mi-a spus că fusese depusă o notificare pentru retrocedarea castelului. Deodată mi-a venit în minte întrebarea lui Hasdeu. Şi, la rândul meu l-am întrebat pe secretar dacă semnatarul notificării are legătură cu … Ungaria. Răspunsul a fost “da”. Straniu, dar adevărat, am putea spune! Altă întâmplare? În castel se află o placă de marmură neagră, pe care a fost gravată melodia “Sursum!” De la venirea mea acolo, în 1996, proiectasem interpretarea ei, dar se părea că momentul nu venise încă. În 1998, când s-au comemorat 110 ani de la moartea Juliei Hasdeu, “Sursum!” a fost cantată pentru prima dată, din ceea ce cunoaştem, la castel. Fără să-mi vorbească despre planul lor, patru eleve de la Liceul “Dinu Lipatti”, sosite cu câteva săptămâni în urmă, la muzeu, au copiat-o şi apoi au interpretat-o într-un cvartet de coarde. Interesant a fost că eu, până la aflarea planului lor, regretasem că nu perseverasem cu materializarea acelui proiect, benefică pentru acel prilej! “Sincronicitate” în gânduri, ar spune C. G. Jung.

Ana Magdin: Este adevărat că noaptea se aprind singure luminile în castel și se aude o muzică de pian?

Jenica Tabacu:  Muzica de pian se aude din când în când. Ultima oară, în prezența unui grup de elevi din Bucureşti. Două colege care se aflau în castel, atunci, au auzit şi ele. De-a lungul vremii, despre muzica de pian ne-au vorbit paznicii care lucrau în turele de noapte. Luminile apar pe monitorul de supraveghere. Dacă cineva se află într-o cameră a castelului, pe monitor apare lumina verde, în porțiunea dedicată supravegherii acelei încăperi. Dar, uneori, apare lumina verde, când în cameră nu e nimeni. Explicații, deşi le-am cerut, nu ni se pot da.

Ana Magdin: Vizitatorii vă spun vreodată că simt ceva special în castel?

Jenica Tabacu:  Da. Unii spun că se simt bine, alții, că nu. Ultimii, din fericire, puțini, ajung acolo cu temeri, speriați de … fantome. Cei pregătiți, care se informează înainte de a vizita castelul şi fac dovada unui nivel superior de cultură, trăiesc revelația la descoperirea acelui loc.

13432293_1060453337369116_7908724731791497134_n

Ana Magdin: Autoritățile sunt atente, au grijă de castel, vă dau fonduri pentru evenimente, vă sprijină cineva?

Jenica Tabacu: Castelul şi muzeul se află în proprietatea şi administrarea Consiliului Local Câmpina. Aşadar, pentru restaurare şi funcționare, fondurile au fost şi sunt alocate de la bugetul local, prin hotărâri inițiate de primar sau de consilierii locali, pe baza propunerilor noastre. Autoritățile locale au fost generoase, dar e nevoie de mai mult, cu siguranță. Anul trecut, pe 25 noiembrie a fost depusă documentația pentru obținerea unor fonduri europene, cu ajutorul cărora să restaurăm integral monumentul, bunurile culturale mobile (cărți, documente, periodice, obiecte tridimensionale), să dotăm muzeul şi să reparăm anexele. Acest proiect necesită o considerabilă sumă de bani, aproape patru milioane de euro.

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult să se întâmple, ce vă doriți să faceți pentru promovarea turismului la Castelul Hașdeu?

Jenica Tabacu:  Doresc să primim un răspuns favorabil la prima etapă a selecției cererilor de finanțare şi la etapele care vor urma, pentru ca, în final, să trecem la materializarea acestui proiect de amplă restaurare şi valorificare durabilă a patrimoniului hasdeean, ce aduce multe beneficii comunității câmpinene, dar şi culturii naționale. Să nu uităm că edificiul hasdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală! Având în vedere însemnătatea locului şi rolul Hasdeilor în cultura românească, ne-a preocupat şi ne preocupă promovarea valorilor noastre, prin diferite mijloace, precum: colaborările cu mass-media, folosirea INTERNET-ului (site, Facebook ş.a.), organizarea de evenimente – cel mai cunoscut fiind “Sărbătoarea celor 2 Iulii”, totdeauna pe 2 Iulie -, dar şi altele, ca de exemplu, cele două aniversări, a lui B. P. Hasdeu (în februarie) şi a Juliei Hasdeu (în noiembrie), recitaluri muzicale, vizite ghidate etc. Muzeul dispune de audioghiduri în patru limbi: română, franceză, engleză, germană. Tot promovare facem atunci când punem la dispoziția vizitatorilor aceste aparate prin care se facilitează accesul la cunoaştere. Anul trecut am inclus muzeul pe platforma izi.travel, astfel că turiştii pot asculta de oriunde informațiile prezente pe audioghid. Curiozitatea îi va aduce la Câmpina …

Ana Magdin:  Ce vă doriți pentru sufletul dvs, cum visați să vă fie viața?

Jenica Tabacu: Să fie frumoasă, cu încercări surmontabile, cu visuri împlinite!

Ana Magdin: Ce iubiți cel mai mult pe această lume?

Jenica Tabacu: Ca mamă, îmi iubesc copilul. Ca fiică, îmi iubesc părinții, chiar dacă nu mai sunt în lumea mea. Şi aşa mai departe… Sunt moduri diferite de a simți iubirea, în funcție de rolurile pe care Natura, Dumnezeu, ți le-a dat de jucat. Important e să poți iubi cu-adevărat. Iubirea e o construcție pe care o înalți cu migală, cu eforturi şi chiar cu lacrimi. E templu în sufletul tău! Nu există “cel mai mult” sau “cel mai puțin”, căci vorbim de destinatari diferiți ai iubirii noastre.

Ana Magdin:  Cum visați să fie România?

Jenica Tabacu:  România e ca o fată frumoasă, dar fără noroc. Visez să-i surâdă norocul, căci merită această “gură de Rai” mai multă grijă din partea noastră, a tuturor. Educația şi responsabilitatea sunt foarte importante. Multe rele ar dispărea dacă oamenii ar pune preț pe ele.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Jenica Tabacu: Să fie sănătoşi şi să aibă grijă de sufletele lor! Cultura poate fi panaceul pentru o viață lungă şi frumoasă. Să nu uite de ea!

Ana Moroșanu Magdin

SURSA: http://romaniavippress.com/898-2/

Publicat în ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., CĂRŢI ÎNŢELEPTE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

BIBLIOTECA CENTRALĂ PROMO: ”CENUȘA RECE” A MIHAELEI PERCIUN

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, BIBLIOTECA MUNICIPALĂ: INFORMAȚII GENERALE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, IMAGINI, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

„ÎN LABIRINTUL DOCUMENTELOR SECRETE” de Alexandru Moraru (lansare de carte)

La 30 octombrie 2017, în incinta Bibliotecii Centrale a BM „B.P.Hasdeu” a avut loc lansarea cărţii lui  Alexandru Moraru „În labirintul documentelor secrete”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Centrală în colaborare cu Clubul Istoricilor din Republica Moldova.

În cadrul evenimentului, în faţa celor prezenţi au vorbit despre noua carte a istoricului arhivist, publicist, şef serviciu la Biblioteca Centrală Alexandru Moraru, istoric, jurnalişti, militari, economişti, jurişti şi filologi. Printre aceştea se numără: director general al BM „B.P.Hasdeu” dr. Mariana Harjevschi, profesorii universitari Anatol Petrencu şi Alexei Creţu, istoricii profesori Daniela Vacarciuc şi Veronica Pârlea Conoval, distinsul istoric şi om politic Ion Negrei, scriitoarea Valeria Dascăl, colonelul (r) şi publicistul Alexandru Ganenco, scriitorul şi publicistul Grigore Grigorescu, dr.hab.în filosofie Petru Berlinschi,  cunoscutul psiholog Ludmila Vasilescu şi alţii.

Respectiva lansare a fost şi un prilej pentru cei prezenţi de a-l felicita pe autor nu numai cu lansarea noii cărţi, dar şi cu împlinirea onorabilei vârste de 65 de ani.

Tot în cadrul acestui eveniment a fost prezentat de către Alexandru Moraru şi placa comemorativă „Mareşalul Antonescu-dezrobitorul Basarabiei” confecţionată din bronz, chipul celebrului militar şi fixată pe o placă de granit roşu.

În continuare vă propunem cateva imagini de la acest eveniment.

 

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, IMAGINI, VIAŢA CĂRŢILOR | 2 comentarii

Bogdan Petriceicu-Hașdeu evocat în versuri la vârsta școlarității

Bogdan Petriceicu-Hașdeu evocat în versuri la vârsta școlarității
(în poemul istoric al lui Nicolai Gherbanovki „Capul lui Baiazid”, 1852)

Comunicare nerostită de domnul Vasile Malaneţchi la Conferinţa Ştiinţifică din 20 octombrie 2017 la Biblioteca Centrală Hasdeu

În viaţa fiecărui om de creaţie există un an de hotar, un moment sublim, o oră astrală, în care acestuia îi surâde providența şi el face pasul decisiv peste pragul anonimatului, impunându-se în conştiinţa semenilor şi afirmându-şi dreptul la existenţă.

În destinul lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu clipa de graţie a survenit în anul 1852 când, fiind elev în clasa a IV-a la Gimnaziul Regional din Chişinău, a debutat în gazeta petersburgheză „Severnaia pcela” („Albina nordului), nr. 234 din 20 octombrie, cu poezia „C.T. Stamati” – o vibrantă dedicaţie compatriotului său, venerabilul Constantin Stamati, „patriarh al moldovenilor din Basarabia şi totodată patriarh al poeţilor moldoveni”, cum se specifica în articolul „O scrisoare din Basarabia”, semnat de Ivan Tanski şi inserat în aceiaşi publicaţie.
Din relatarea lui I. Tanski aflăm, între altele, că la 21 mai, de ziua sfinţilor Constantin şi Elena, cu ocazia împlinirii a cinci sute de ani de la înfiinţarea Principatului Moldovei, în casa lui Constantin Stamat din Chişinău, a avut loc o serbare cu caracter omagial, în cadrul căreia „tânărul moldovean, elev la gimnaziul local Tadeu Hâjdău”, a citit poezia sa consacrată ilustrei gazde a festivităţii, prilejuită de onomastica acesteia.

Şi încă un detaliu la fel de important pe care îl aflăm din corespondenţa de la Chişinău semnată de Ivan Tanski: în primăvara anului 1852, în vârstă de 14 ani împliniţi, elevul Tadeu Hâjdău – viitorul Bogdan Petriceicu-Haşdeu – tindea să se afirme pe tărâmul ştiinţelor şi al literaturii, alături de cunoscuţii oameni de cultură care activau în acea perioadă la Chişinău – Alexandru Hâjdău-tatăl, Constantin Stamati, Ion Sârbu, Nicolai Gherbanovski şi alţii. Iată, de altfel, întregul pasaj în care se conturează anturajul cultural-literar-artistic din capitala Basarabiei în perioada când îşi făcea intrarea în literatură cel care avea să devină marele scriitor şi savant enciclopedist: „Oare în Chişinău, veţi întreba, toţi se gândesc la baluri, serate, concerte, teatre, cavalcade, construcţii şi altele asemănătoare şi nu se ocupă nimeni cu literatura? Nu, şi la noi există un intens proces literar: Alexandru Hâjdău e preocupat de adunarea materialelor pentru istoria Basarabiei şi lucrează la întocmirea unui manual pentru cunoaşterea legilor locale; fiul său Tadeu Hâjdău se ocupă de expunerea mitologiei dacilor. Gherbanovski a editat «Capul lui Baiazid» (care, de altfel, nici odată nu şi-a pierdut capul) şi a pregătit pentru scenă drama «Ruxanda, fiica domnitorului Vasile Lupu»; Sârbu a tipărit două cărţulii în limba moldovenească – a) «Fabule» şi b) «Poezii» – şi acum o pregăteşte pe a treia, care, probabil, va fi superioară celor două în privinţa măestriei artistice. Constantin Stamati adună informaţii despre vechile tradiţii istorice ale besilor…” [1].

Ei bine, scriitorii trecuţi în revistă (împreună cu scrierile sau preocupările lor) ne sânt mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Excepţie face Gherbanovski care, precum vom vedea, nu este tocmai cel mai străin de contextul în care s-a afirmat junele Haşdeu. Dimpotrivă, gestul acestui literat, gest pe care îl vom examina în continuare, a imprimat o semnificaţie deosebită existenţei lui Haşdeu în toamna anului 1852 şi i-a marcat, într-un fel, chiar de la începuturi, calea spre culmile Olimpului.

Dar, s-o luăm de la început.

În nr. 81 din 11 octombrie 1852 al ziarului „Одесский Вестник” („Curierul Odesei”), am atestat următorul ecou la lucrarea citată a lui N. Gherbanovski:

„Ştefan, domnul Moldovei, se întoarce de pe câmpul de luptă la cetatea Neamţ, unde îl aşteaptă mamă-sa. Aceasta, însă, aflând că el se întoarce fără a-i fi învins pe turci, nici măcar nu dorește să îl vadă. Ştefan întoarnă calul şi se îndreaptă înapoi cu oastea sa, zicând, că ori nu se va întoarce de pe câmpul de luptă, ori va reveni cu capul sultanului. De astă dată, Ştefan s-a ţinut de cuvânt, deşi nu întru totul: el l-a învins pe Baiazid şi a adus un cap, pe care toţi îl considerau a fi al sultanului. Ulterior, însă, avea să se constate că sultanul s-a salvat, iar capul retezat de Ştefan aparţinea unui necunoscut, pe care domnitorul, capturându-l în cortul sultanului, l-a confundat cu acesta. Eroarea cu pricina a stat la baza unei tradiţii populare despre un călăreţ fără cap care, la miez de noapte, galopează pe câmpul unde Ştefan a repurtat acea biruinţă…

Cartea dlui Gherbanovski este însoțită de o imagine a mănăstirii Neamţ, executată cu mult gust” [2].

Subiectul poemului, aşa cum e repovestit de autorul prezentării, este axat pe cunoscuta tradiţie populară despre deznodământul luptei de la Răsboieni a lui Ştefan cel Mare cu turcii din „O seamă de cuvinte” ale lui Ion Neculce, tradiţie care a servit drept sursă de inspiraţie pentru mai mulţi scriitori români din secolul al XIX-lea (a se vedea, bunăoară, nuvela istorică „Valea Albă” de Gheorghe Asachi şi poezia „Muma lui Ştefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu). Abordând această temă, literatul basarabean de limbă rusă Nicolai Gherbanovski a introdus în cadrul naraţiunii o serie de date şi momente noi, inedite, fapt care i-a permis să dezvolte creator subiectul şi să elaboreze, astfel, o scriere originală.

Dar ceea ce ne interesează în mod special în legătură cu poemul lui Nicolai Gherbanovski, e că acesta este dedicat în întregime lui … Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi că junele poet de 14 ani apare în versurile din prologul şi din epilogul lucrării. Dedicaţia – „Fadeiu Alecsandroviciu Ghijdeu” (adică „Lui Tadeu al lui Alexandru Hâjdău”, Tadeu fiind numele de botez al scriitorului, nume pe care acesta l-a preschimbat în Bogdan) – e imprimată cu majuscule în centrul paginii ce precede fila cu începutul prologului, adică în fruntea poemului.

Poemul „Capul lui Baiazid” e conceput şi realizat ca o scriere unitară şi se constituie din „patru tablouri poetice”, dintr-un prolog şi un epilog. Naraţiunea lirico-epică despre lupta de la Răsboieni se desfăşoară cu un ritm crescând în cele patru cânturi ale poemului. Discursul liric începe în epilog cu evocarea locurilor istorice ale vechii Moldove, unde au avut loc luptele sângeroase cu păgânii, cu glorificarea faptelor de vitejie ale moldovenilor, cu descrierea cadrului geografic şi social nou, în care, „de la malurile înalte ale Prutului până la apele Euxinului şi Nistrului”, „înfloreşte o a doua Italie”. În acest context social-cultural al Moldovei dintre Prut şi Nistru autorul are bucuria să constate – şi o face cu emoţii de trăire sinceră – că s-a născut, creşte şi se afirmă un poet:

„Aici, nedespărţit de carte,

Cuprins de-al poeziei har,

Ne-alină cu cântecu-i dulce

Junele nostru poet moldovean.

Deşi fiul românilor e foarte tânăr,

Versul îi este bărbat, tunător.

Da! Tu ești… Proza vieţii

Încă nu ţi-a subjugat cugetul.

Cu fiece cântare nouă,

În care proslăvești Moldova

Și gloria ei apusă,

Înduioşezi inima bătrânului…

Primeşte, dar, amintirile mele,

Însăilările-mi fugare despre trecut,

Relatările-mi vertiginoase –

Rod al tihnitelor clipe de răgaz…”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

CAPUL LUI BAIAZID

Legenda istorică moldovenească din secolul al XV-lea în patru tablouri poetice (cu o vedere a Mănăstirii Neamţ). Compoziţie de Nicolai Gherbanovski. Odesa. Tipografia Franţov şi Nitce.
Lui Tadeu al lui Alexandrovici Hâjdău

 

Suflând uitare peste lume,

Trec veacuri multe: sute, mii

Şi-afundă-n amintirea humei

Popoare, regi, împăraţii.

Dar Dumnezeu cu-a lui lucrare

Oricând le hărăzeşte-un rost

Cetăţii, locului în care

Cetatea veselă a fost…

Şi parcă nu aicea oare

Fu apostatu-n apărare,

Ce doar de oameni se temea?

Păgânul nu voia să ştie

De sfânta cerului mânie

Şi nici o lege nu avea.

Au, chiar uitaţi de tot sunt anii,

Când faşa stepei o brăzda

Creştinu-n crâncene bejanii

Sau musulmanu-n voia sa?

Da, chiar aici, unde-ntr-o vreme

În minaret suia să-l cheme

Pe Mahomed vreun muezin,

Domneşte-al nostru steag creştin.

Pe unde lupii altădată

Vânau ca pe moşia lor,

Azi sunt oraşe-ntemeiate

Cu mulţime de popor.

Şu între Prut şi Nistru, până

La Pontul mândrul Euxin,

Viaţa este-acum stăpână

Şi străluceşte pe deplin

O floare limpezindu-şi roua.

Ea e Italia a doua,

Ce-n sânul paşnicului trai

A înflorit ca-n luna mai.

Aici a prins să strălucească

A poeziei rază chiar:

Cu muza lui moldovenească,

Ne-ncântată-un tânăr plin de har.

Poetu-i plin de cutezanţă,

Deşi-i abia un prunc român…

Da! Tu eşti… încă nu te-ngheaţă

Plictisul vieţii, eşti stăpân

Pe-avântul gândurilor tale,

Bătrâna-mi inimă o-nmoi

Când cânţi Moldovei legendare

Vechi cântece în stihuri noi.

Primeşte, dar, aceste rândrui

Întoarse-nspre trecute zări,

Ce-s rodul roiului de gânduri,

A tihnei mele dulci visări.

Tabloul întâi

Ziua-i neagră şi hapsână,

Umblă spaima grea prin munţi,

Tunetele-n cer sărună

Precum tobele la nunţi.

Codru, vale, munte, luncă

Tremură de presimţiri,

Iar Perun prin nori şi-aruncă

Fulgerele din priviri.

Pe cărarea-nceţosată,

Iată, un drumeţ se-arată;

Istovit în şa, el suie,

Înspre Neamţ, la cetăţuie.

Inima îi e amară,

Ceata de oşteni mai rară,

Caii suflă greu pe nări:

Sunt veniţi din depărtări!

Au ajuns acum la poartă,

Bat. „Pe cine noaptea poartă,

Oameni buni sânteţi, ori răi?“

– Hei, deschideţi, sântem noi!

Ne-am întors din bătălie

Şi ni-i inima pustie!

„L-aţi învins pe Baiazid,

Sau v-a pus pe fugă, poate?

Nimeni nu va fi primit

Cu ruşinea în cetaet!“

Glasul a tăcut de sus,

Domnul trist atunci a spus:

– Sunt învins… şi rău îmi pare,

Ah! râvnit-am răzbunare!

Dar vezi, maică, s-a-ntâmplat,

Să mă-ntorc mult vinovat.

Soarta n-a ţinut cu mine,

Te-am lăsat aici pe tine

Şi-am plecat la lupta grea

Ca să-mi apăr ţara mea.

Mamă bună, maică blândă

N-am putut s-aduc izbândă.

Plânge-ntregul plai al meu,

Martor mi-este Dumnezeu!

„Fiule, străbunul plai,

Mori, dar nimănui nu-i dai.

Nu aş vrea să-ţi fiu eu mamă

Dacă te ascunzi cu teamă

Când ne cotropesc păgânii…

Să te baţi precum străbunii!

Dacă vrei ca să-ţi deschid,

Biruie-l pe Baiazid!

Apare în cetate

Şi-au găsit femei, copii…

Du-te, fiule! Să vii

Când pe turci îi vei răzbate.“

– am ştiu că n-am răgaz,

Zice domnul cel viteaz.

Nu, eu n-am fugit de frică

Ci, cu oaste mea cea mică,

Vreau să-i bat în codrul sur.

Iată-mi sabia – ţi-o jur:

Fierul ei luceşte încă,

Va stârni viteaz prăpăd,

Din păgânii morţi spre muncă

Vom clădi pe urmă-un pod.

Iar de nu – fie ce-o fi,

Vii – ei nu ne vor robi!

Însă mama-i spuse iar;

„Un viteaz, de-ar fi să moară,

Moare-n larg, moare-n câmpie.

Du-te, fiule, şi fie

Să te-ntorci din bătălie.

Du-te, fiul meu iubit,

Biruie-l pe Baiazid!“

Ştefan, domnul cel erau,

S-a îmbărbătat din nou

– La Negreşti voi năvăli

Şi pe turci i-oi ciopârti,

Iar capul lui Baizd

L-oi aduce negreşit.

Cât mai e în ţara-mi încă,

Îl strivesc ca pe-o năpârcă! –

Zise, zornăind în noapte,

Cu cizmele pintenate.

– Stai, căluţule! … Şi-n şa

Se-aburcă Măria Sa.

– Mamă, plec a doua oară,

Sau mor eu, sau el să moară!

Precum apele din munte

Cad la vale-aman vuind,

Calul lui se-avântă iute,

Mori de prag spre cer stârnind…

Tabloul al doilea

Pădurea, râul, munţi, – totul

În ceaţă s-a acoperit.

Chiar lângă tabără e cortul

De aur al lui Baiazid.

Şi tabăra e-n veselie!

Căci nu şerbet turci-au sorbit,

Ci a lui Bachus apă vie

În mari pocale le-a zvâcnit.

Trecân de asupra lor credinţă,

Acum, după ce-au luptat,

Ei pentru noua biruinţă

s-au tot cinstit pe-ndestulat.

Ştiind că îi păzeşte cerul,

Nu străjueşte nici străjerul:

Căci e atâta tihnă-n vale, –

Mai că nu doarme de-a-n picioare.

Fără să vrea îşi aminti

De Odalâk şi de copii.

Şi-l vezi prin tabără mergând,

Un cântec dulce murmurând

Sau, parcă, pironit în loc,

Stă lângă jucăuşul foc.

Iar caii deşăuaţi în luncă

Şi pasc în tihna împăcată

A ierbii miere-nrourată…

E veselie berechet!

Şi-n ciuda chiar lui Mahomed

Îi face Paşa aprig bând

Paharul mare pân la fund:

– Da, fost-a Ştefan mult vestit,

Dară pumnalul meu de-oţel

S-a-nfipt adânc, s-a-nfipt în el:

În inimă l-am nimerit.

Şi mândrul plai basarabean

Va fi deacum întru vecie

O perlă pentru-mpărăţie,

E-al rău de-acum, măreţ Sultan!

Cuvântul Paşa şi-l sfârşeşte

Şi mândru spre Sultan priveşte,

Apoi se uită înspre munţi,

Ce se vădesc lucind cărunţi.

Dar Baiazid nici că-i răspunde.

Obida Paşei îi răspunde

În suflet Voind s-o dreagă,

Pe Baiazid umil îl roagă:

– Stăpâne! … spune-mi un cuvânt!

De ce priveşti doar în pământ?

De ce tot cheful ţi-a pierit?

Au, pentru că ai biruit?

Doar fost-a lupta grea, nu şagă,

Fii mulţumit c-ai izbândit,

Rămas-a sabia-ţi întreagă,

Deşi ghiaurii ne-au izbit!

Fii vesel dară, ale tale

Tristeţi alungă-le din zbor,

Cum zorii, coborând pe vale,

Alungă ceaţa-n calea lor!…

Ah, gata! … Cine să te-mpace?

Tu grijile-ţi împărăteşti

Al vrea în mantia de pace

Măcar un ceas să le-nveleşti…

Plecară toţi. Rămas, Sultanul,

Cu ochii aburiţi de vin

Se-ntinse moale pe divanul

Cel mătăsos, de vise plin.

Tabloul al treilea

Ca şi fulgerul, prin noapte,

Fuge un mănunchi de oaste,

Printre munţi şi prinre stânci,

Printre râpele adânci.

Caii spumegă uşor.

Geme glia-n urma lor…

Cel dintâi se ţine drept,

Este Ştefan ce din fugă

„Nalţă ruga după rugă…

Pumnu-i este încleştat

Pe jungheru-nsângerat,

Ca un leu turbat el pare,

Năzuind la răzbunare.

Lasă frâul slobod şi

Calul lui se năpusti

Şi mai tare, şi mai bine

Pe sub poalele de munte.

Uneori îşi face vânt,

Peste câte-un şanţ trecând,

Sare bolovani şi stânci,

Trece dealuri, trece lunci

Şi se-opreşte din suiş

Pe-o creastă de povârniş.

– Valea Albă! Am ajuns!

La oşteni Ştefan le-a spus

Şi le-arată de departe

Corturile-ntunecate.

– Hei, oşteni, de-acum ne-aşteaptă

Lupta pentr-o soartă dreaptă.

Pentru glia din străbuni,

Daţi năvală în păgâni,

Nimiciţi-i fără milă,

Ca să nu le fie silă

La neveste şi părinţi

Întorcându-ne înfrânţi!

Şi ca vulturii în noapte

Spre luncile-nceţoşate

Ei cu toţii s-au lăsat…

Şi s-au pus pe sfârtecat.

Săbii şuieră, despică,

Morţii nu se mai ridică,

Ienicerii viteji, spahii,

Zac în iarbă, mii şi mii.

Apoi încă o năvală,

Încă, încă-o socoteală

Moarte multă împărţind

Oştenilor lui Baiazid.

Iar Ştefan îşi taie drum

Înspre cort, printe păgâni

Cu jungherul pregătit

Spre sultanul îngrozit.

Capul iute i-l retează

Şi spre cal se furişează.

Sus în şa! Şi precum vântul

Fuge calul cel domnesc

Înspre munţi, mâncând pământul,

În galopu-i nebunesc.

De-acum nu se mai întoarnă

Capul marelui Sultan…

Calul fuge şi din goană

Cântă bucuros Ştefan:

Cântec

Frunzuliţă ce pe unde

Curgi cu apa de izvor,

Spre cetatea mea din munte,

Du-mă, calule, în zbor!

Să m-ajungă cine poate

În galopul meu năuc*

Slobod sunt, cu codru-s frate,

Ca un lotru de haiduc.

Calul cu aripe-i parcă,

Clocotind spre povârniş!

Cine să mă urmărească?

Noaptea-mi-este ascunziş.

Braţul mi-i de stâncă tare

Când pe sabie mi-l pun,

Multe morţi în luptă mare

A-mpărţit până acum.

Frunzuliţă ce pe unde

Curgi cu apa de izvor,

Spre cetatea mea din munte,

Du-mă, calule, în zbor!

Tabloul al patrulea

Vine blânda dimineaţă,

Munţii-i mângâie lumini,

Se răsfiră nori de ceaţă,

Se topesc în înălţimi.

Codrul tace, nu vuieşte,

Doar un corb mai croncăneşte

Şi doar câinii-a moarte latră

Lângă zidul cel de piatră.

Şi ecoul înmulţeşte

Jalea care clocoteşte.

Clopotul din Neamţ, cel mare,

Geme-adânc, ca-ntr-o pustie,

Sub icoană, -ntr-o chilie,

Pâlpâie o lumânare.

E un mort pe năsălie.

Celui ce-a plecat departe

Îi citeşte dintr-o carte

Un călugăr şi nevie

Este faţa ca de ceară

Când monahul mâna-ntinde

Ochii mortului de-nchide

Pentru cea din urmă oară.

Dintr-o dată-apare-n prag

Domnul Ştefan, fiul drag,

Ce priveşte plin de jale

Trupul mort al mamei sale.

– Doamne, fii pe veci slăvit

Că de turci ne-ai izbăvit!

Zice-ncet monahul, însă,

Faţa domnului e plânsă.

Lacrimile curg aman

Pe obrajii lui Ştefan.

Împrejur el crunt priveşte

Vine la sicriu, se-opreşte,

Palma de viteaz şi-o pune

Pe fruntea-ngheţată-a mumii.

Ochii parcă i-au murit

Sub coiful cel oţelit.

Sub pieptarul lui de zale

Fierbe inima de zale,

Parcă-ar vrea să iasă-afară

Istovită de povară,

De povara vieţii care,

Vrea acum să-l doboare.

Trişti sunt ochii lui arzând

Când suspină greu şi când

Scoate capul la iveală:

– Mi-am ţinut cuvântul iară:

Până-n zori am izbândit –

Capul e-al lui Baiazid!

L-am învins pe-acest duşman.

Valea Albă poate spune

Cum că Ţara lui Bogdan

Turcii nu şi-i vor supune!

Palid e Ştefan, cernit,

Vorbele i-au amuţit,

Mama scumpă-mbrăţişând-o,

Mângâind-o, sărutând-o

Şi pe buzele-i, duios,

Pune crucea lui Christos.

***

Bucurie… lungi urale…

„Unde-i Ştefan, domn cel maer?

Tot norodu-l proslăveşte

Căci luptat-a vitejeşte

Şi-a învins în grea bătaie

Ale turcilor puhoaie,

Liberând al său pământ.

Unde-i Ştefan, domn cel sfânt?“

A învins în lupte mari,

Când pe turci, când pe tătari,

Iar apoi pe al său tron

Zeci de ani rămas-a domn.

Pace ne-a adus în ţară

Şi-a păzit-o-n plaiul lui,

„Dragomiru“-n fapt de seară

Îi cânta la căpătâi:

Trandafirul în câmpie

Creşte printre buruian,

Săturat fu de robie

Vodă, marele Ştefan.

Şoim cu şoim pe pisc de munte

Se înfruntă ne-ncetat,

Iar în vale şi oriunde

Craiul Ştefan a luptat.

Cariul multă rozătură

Face-n fagul sumeţit,

Ştefan dintr-o lovitură

Pe Sultan l-a nimicit,

Vodă a izbit în noapte

Spulberând pe musulmani,

Ca un râu umflat de ape,

Ca un straşnic uragan.

Trandafirul în câmpie

Creşte printre buruian,

Ne-a scăpat de grea robie,

Vodă, marele Ştefan.

***

Vezi movile pe imaş,

Parcă-ar fi mulţi uriaşi,

Care domn cu fruntea-n palmă

Năpădiţi de verdea iarbă.

Obosiţi, sub brazda văii

Dorm de veacuri lungi eroii.

Uneori în miez de noapte

Când se-aud vântoase şoapte,

Umblă pe un cal sireap

Un strigoi fără de cap,

Rătăcind pe calu-n spume

Sub lumina albei lune.

Este-acel oştean pe care,

Pe Sultan vrând să-l omoare,

L-a scurtat d cap Ştefan,

Iar nemernicul Sultan

A scăpat din întâmplare

De cea dreaptă răzbunare!…

Sunt trei veacuri înainte,

Dar plaiul moldovenesc

Ţine încă bine minte

Acest cântec bătrânesc

Epilog

Fruntă verde, apă dulce

Cine be nu se mai duce

(Cântec moldovenesc)

Robit de-ntâile impresii,

Mânat de-al sorţii mele umblet,

Eu muzei tinere adesea

M-am dedicat cu trup şi suflet.

Ea faptele din vremi trecute

În tainic giulgi le-nveşmântă,

Cu mângâieri necunoscute

Înspre trecut mă-ademenea.

Când sufletul gemea de plânsu-mi

Din nu ştiu ce şi cum iscat,

Prin luncile Moldovei, însumi

Pe-ai ei erou i-am tot cântat.

Mâhnit, ca-n vise-aproape treze,

Eu pe bătrâni îi ascultam

Vorbind de faptele viteze

A fiilor acestui neam.

Fii ai Moldovei! Unde, cine

Vă va chema de sub pământ?

Doar aste cântece bătrâne

Vă pomenesc din când în când.

Simţind a mizei vrajă dulce,

Fii ai Moldovei, bravi eroi!…

Deci, n-am cântat pe-acei ce glorii

Au căutat pe-acest pământ,

Jertfind pe sarbede victorii

Oşteni, băgându-i în mormânt.

Pe voi, fii de români în cântu-mi

V-am proslăvit mereu, încet!…

E clipa! Iată-vă mormântul

Scrutat de junele poet.

Traducere – inedită – din limba rusă de Emil IORDACHE.

Note

  1. Иван Taнсkiй. Письмо из Бессарабии. – Северная пчела, № 234 от 20-го октября 1852-го года.
  2. Iată titlul complet în original şi în traducere românească: („Голова Баязета. Молдавское историческое преданье XV-го столетия в четырёх исторических картинах. Сочинение Николая Гербановского, Одесса, 1852. Типография Францова и Нитше” („Golova Baiazeta. Moldavskoe istoriceskoe predanie XV-go stoletia v cetîrioh poeticeskih cartinah. Socinenie Nicolaia Gherbanovskogo, Odessa, 1852. Tipografia Franţova i Nitce”). – „Capul lui Baiazid. Tradiţie istorică moldovenească din secolul al XV-lea, în patru tablouri poetice. Compunere a lui Nicolai Gherbanvski. Odesa, 1852. Tipografia lui Franţov şi Nitce).

 

 

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI | Lasă un comentariu

B.P.HASDEU – CELEBRU SAVANT ȘI ENCICLOPEDIST (conferință 20 octombrie 2017)

B.P.HASDEU – CELEBRU SAVANT ȘI ENCICLOPEDIST (conferință 20 octombrie 2017)

La 20 octombrie 2017 în incinta Bibliotecii Centrale a BM ”B.P.Hasdeu” din Chișinău a avut loc Conferința Științifică ”B.P.Hasdeu- celebru savant și enciclopedist”. Organizatorul și moderatorul evenimentului a fost Alexandru Moraru, istoric-arhivist, șef de serviciu la Biblioteca Centrală.

În fața publicului au fost prezentate câteva comunicări interesante și importante la care s-au inscris dr.hab. Dumitru Căldare, profesor universitar la USM, domnișoara Cristina Saghin, profesoară de limbă și literatură română de la Liceul Teoretic ”Vasile Alecsandri” și marele nostru cărturar Iurie Colesnic.  În această schiță fotografică, vă prezentăm câteva momente din cadru acestui eveniment de ieri.

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, IMAGINI, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

Foametea în Moldova sovietică din 1946-1947 ca fenomen premeditat

Lansată în cadrul recentului Târg internațional de carte Bookfest, Chișinău, lucrarea istoricului Anatol Țăranu „Foametea în Moldova sovietică (1946-1947)” se anunță a fi una din cele mai importante apariții editoriale din anul curent[1]. Încă de la finele anilor ’80, activând ca șef de laborator în cadrul Facultății de Istorie a Universității de Stat din Moldova (1988-1990), dr. Anatol Țăranu a reușit să aducă în premieră la cunoștința opiniei publice o serie de teme, până atunci ignorate sau interzise cercetării în cadrul istoriografiei oficiale, publicând studii și articole privind rechizițiile staliniste din primii ani postbelici, foametea din anii 1946-1947, deportările din R.S.S.M. etc. Din aceeași perioadă datează și apariția primei culegeri de documente în limba rusă „Foametea din Moldova (1946-1947)”, în care erau tratate aspecte esențiale ale fenomenului foametei din R.S.S.M. în anii 1946-1947[2]. Impunătoare ca volum, culegerea respectivă editată de istoricii A. Țăranu, Gh. Rusnac, I. Șișcanu, A. Zavtur, A. Moraru, A. Agachi, V. Isac și M. Gribincea, a oferit opiniei publice, în premieră, 330 de documente inedite din fondurile Arhivei Organizațiilor Social-Politice, precum și din fondurile Arhivei Naționale a Republicii Moldova, reflectând perioada cuprinsă între două date limită – 17 aprilie 1944 și 20 februarie 1948.

Rămasă în continuare în centrul atenției cercetătorilor, dar și a opiniei publice în egală măsură, tema foametei postbelice în Moldova sovietică s-a completat și aprofundat cu o serie de noi lucrări și mărturii documentare, ajungându-se în prezent la un nivel avansat de cunoaștere a respectivului fenomen. În linii generale, istoricii sunt de acord cu faptul că politica fiscală stalinistă a fost principalul generator al respectivului cataclism social. Astfel, în anul 1946, ca urmare a unei secete devastatoare, recolta globală de cereale în republică a fost de doar 365 mii de tone, ceea ce era de 2,5 ori mai puțin decât în anul 1945 și de circa 5 ori decât în 1940. Conform unor estimări, în anul 1946 cantitățile minime necesare populației pentru hrană, întreținerea vitelor și semințe constituiau cel puțin 410 mii tone de cereale, deci o cantitate mai mare comparativ cu producția globală de cereale din acel an. În condițiile create, firesc era ca republica să fie scutită de colectările de grâne și alte produse agricole, ba chiar ajutată suplimentar, în vederea evitării pericolului foametei și consecințelor acesteia.

Ignorând realitățile, regimul stalinist a procedat tocmai invers, majorând impozitul chiar și pentru cele mai sărace gospodării țărănești. Astfel, dacă în 1945 planul general de mobilizare a mijloacelor financiare de la populația republicii a constituit suma de 147 mii de ruble, atunci în anul 1946 acesta a fost de 219 mii ruble, ceea ce a însemnat un spor de 49 %. A fost majorat, de asemenea, planul de predare a cerealelor către stat. În anul 1944, planul republicii de livrare a cerealelor a fost de 201 mii tone, în anul 1945 – 252 mii, iar în anul 1946 – de 265 mii de tone. Cu toate că în august 1946 planul inițial de predare a cerealelor a fost redus până la 72,7 mii tone, posibilitățile populației erau inclusiv sub acest nivel. În consecința rechizițiilor operate de autoritățile sovietice, mortalitatea populației R.S.S.M. cauzată de insuficiența alimentară a atins, pe parcursul anilor 1946-1947, cote fără precedent în istoria acestui ținut.

Așa cum se observă din datele tabelului alăturat[3], întocmit pe baza informațiilor furnizate de BirourileTabel 1-N.Enciu orășenești și raionale de înregistrare a actelor stării civile, care au fixat documentar cazurile de deces, din decembrie 1946 și până în august 1947, mortalitatea populației din R.S.S.M. a depășit indicele mediu anual al mortalității din anul 1946 cu circa 115 mii de oameni. La timpul respectiv, datele Birourilor stării civile orășenești și raionale au servit ca bază pentru concluzia, în conformitate cu care cea mai verosimilă cifră a pierderilor umane cauzate de foametea din anii 1946-1947 ar oscila între 150.000 și 200.000 de oameni[4]. Însă cifra globală a pierderilor umane cauzate de foamete nu reflectă decât foarte aproximativ întreaga dramă a satului basarabean postbelic. Într-un șir de raioane s-au atestat sate în care mureau lunar de foame câte 120-180 de oameni, atestându-se și cazuri abominabile de canibalism, – fenomen nemaiîntâlnit prin aceste locuri! Conform datelor invocate de autorul lucrării, din ianuarie și până la 15 februarie 1947, în republică au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime[5].

Noile documente conținute în noua lucrare a istoricului Anatol Țăranu (375 de documente originale față de 330 în ediția anterioară) confirmă într-o deplină măsură estimările anterioare ale mortalității populației Moldovei sovietice cauzate de foamete, existând, totodată, suficiente argumente pentru a considera că cifra respectivă a fost chiar mai mare. Astfel, investigațiile de arhivă ale istoricului rus V. Zima, având la bază datele statisticii centrale de la Moscova, arată că pierderile populației rurale din Moldova sovietică în 1947, comparativ cu 1946, au fost de 230.000 de oameni sau circa 11 % din totalul populației de la sate. În plus, reducerea dramatică a numărului populației nu a fost determinată doar de mortalitatea excesivă din cauza foamei, ci și de alți factori, cum ar fi, bunăoară, exodul populației în căutare de produse alimentare[6].

Oricum, dincolo de cifra globală a mortalității populației cauzată de foamete, principala controversă care divizează în continuare istoricii în două tabere adverse rămâne corelarea factorilor obiectivi și celor subiectivi în declanșarea și consecințele foametei din anii 1946-1947. Așa cum se știe, foametea din anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial a fost un fenomen caracteristic mai multor zone ale U.R.S.S.[7]. Această stare de lucruri a servit drept argument pentru propaganda sovietică, reluată în prezent și de unii istorici, de a explica și justifica cauza foametei preponderent sau chiar exclusiv prin factorul obiectiv, ca rezultat al secetei anilor 1945-1946 și al ruinei de după război. În această ordine de idei, foametea postbelică este prezentată ca un fenomen care nu putea fi evitat, ci doar atenuat.

Așa cum susține Dr. Anatol Țăranu, documentele aflate astăzi la dispoziția istoricilor infirmă categoric respectiva teză. Astfel, din volumul total de cereale obținut în Uniunea Sovietică în 1946, – o roadă scăzută, sub norma anuală obișnuită, – 11,6 milioane de tone au fost utilizate pentru necesitățile interne ale statului, celelalte 5,9 milioane de tone au mers în rezerva de stat, dintre care 1,1 milioane de tone au fost destinate exporturilor. La 1 februarie 1947, în rezerva de stat erau stocate 10 milioane tone de grâne, cu 1,9 milioane de tone mai mult decât în aceeași perioadă a anului 1946. În anii 1946-1948, în pofida secetei și a foametei îngrozitoare, regimul sovietic a exportat o cantitate de 5,7 milioane de tone de grâu – cu 2,1 milioane de tone mai mult față de exportul din ultimii 3 ani antebelici. Destinația principală a exporturilor sovietice de grâne au fost statele cu regimuri politice prietenoase Moscovei precum Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Franța.

În atare mod, în cazul în care omul ar fi fost cu adevărat „valoarea supremă” a noii orânduiri, așa cum în repetate rânduri declara Stalin în mod demagogic, evitarea dezastrului foametei din anii 1946-1947 era nu numai posibilă, ci și reală, dat fiind că statul dispunea de cantități suficiente de cereale necesare realizării acestui scop. Din nefericire, scopul suprem al ideologiei și regimului stalinist nu a fost ființa umană, ci himerica victorie a socialismului, aplicându-se fără discernământ politici de represiune la scară largă, inclusiv politica de înfometare în masă ca fiind dintre cele mai eficiente. Așa cum conchide autorul lucrării, „la fel cum episoadele repetate ale foametei în anii 1920-1930 în Uniunea Sovietică reprezentau un produs ideologic și politic substanțial al regimului totalitar stalinist, foametea din 1946-1947 a avut un caracter artificial și organizat”[8].

Faptul că regimul stalinist a declanșat în mod premeditat foametea din 1946-1947, este probat de alegerea, deja în a doua jumătate a anului 1948, a unei noi direcții strategice a represiunilor, orientate de această dată împotriva așa-zișilor „chiaburi”.

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4415-foametea-in-moldova-sovietica-din-anii-1946-1947-ca-fenomen-premeditat.html

––––––––––––––––––
[1] Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947). Culegere de documente / Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, Institutul de Analiză și Consultanță Politică „POLITICON” afiliat Universității de Studii Europene din Moldova. Traducere din limba rusă: Mihai Manea, Vsevolod Cernei, Editura Litera, Chișinău, 2017, 864p.
[2] Голод в Молдове (1946-1947). Сборник документов / Институт Истории Академии Наук Республики Молдова, Молдавский Государственный Университет. Сост.: А.М. Царан (рук. Коллектива). Кишинёв: Издательство «Штиинца», 1993. 767с.
[3] Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947). Culegere de documente, p. 13.
[4] Голод в Молдове (1946-1947). Сборник документов. C. 9.
[5] Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947). Culegere de documente, p. 12.
[6] Ibidem, p. 13-14.
[7] Vezi: Vadim Guzun, Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS și impactul asupra spațiului românesc: 1921-1922, 1931-1933, 1946-1947, Editura Filos, București, 2014, 504p.
[8] Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947). Culegere de documente, p. 16.

Publicat în ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII, PREZENTĂRI ȘI LANSĂRI DE CARTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Pe urmele basarabenilor emigrați în Brazilia în anii ’20 ai secolului al XX-lea (1)

Istoria primului val de emigrare a basarabenilor în „Lumea Nouă”.

În vara anului 1992, după ce-mi susținusem cu succes prima teză de doctorat, Consiliul Științific al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei mi-a aprobat în scurt timp tema celei de a doua teze, de doctor habilitat în istorie, care își propunea ca obiectiv studierea populației rurale a Basarabiei interbelice din punct de vedere demografic. Conform rigorilor științei demografice, mișcarea totală a unei populații se compune din mișcarea naturală și mișcarea migratorie, – altfel spus, populația unei țări sau a unei unități administrativ-teritoriale își modifică numărul nu numai ca urmare a intrărilor și ieșirilor determinate de nașteri și decese, ci și în urma imigrărilor și emigrărilor[1]. În așa mod, imigrările și emigrările din Basarabia în anii 1918-1940 au devenit o parte inseparabilă și constantă a preocupărilor mele în domeniul demografiei rurale a Basarabiei interbelice.

Chiar din acea fază a investigațiilor am constatat că, dacă imigrările și migrațiile interne în cadrul României Întregite au fost fenomene și procese firești, datorate noilor condiții intervenite după realizarea unității naționale, emigrările propriu-zise, în afara hotarelor României interbelice, „nu au format niciodată obiectul unui studiu serios și nici al unei acțiuni naționale conștiente”[2], ele constituind, în general, o problemă nouă, neașteptată și chiar senzațională atât pentru autorități, cât și pentru opinia publică românească din acea vreme. Este semnificativ faptul că legea pentru reglementarea migrațiilor a fost promulgată abia la 20 aprilie 1925, ceea ce denotă că până la acea dată, procesul în cauză nu a avut vreo influență sesizabilă asupra vieții social-economice a României sau a Basarabiei, în speță.

„Emigrarea românilor! – exclama la 1922 Șerban Drutzu. – Iată o chestiune paradoxală înainte de 1919, […] dar care azi intră în domeniul certitudinilor și a cărei importanță nu va întârzia să fie considerată”[3]. Fenomenul emigrării, sublinia C. Stănescu, directorul general al organizării și ocrotirii muncii, plasării migrațiilor și șomajului, era aproape necunoscut în România din ajunul Primului Război Mondial. Însuși cuvântul „emigrare” părea ceva exotic, ce se întâlnea prin ziare și alte publicații, atunci când era vorba de țări străine[4]. Conform unor estimări, către mijlocul anilor ’20, pe continentul Americii de Nord se aflau circa 230.000 de persoane din România, emigrate, în majoritate, înaintea primei conflagrații mondiale din Transilvania, dintre care 140.000 s-au stabilit în S.U.A. și 70.000 – în Canada[5]. Cu referire la Basarabia, până la 1918, fluxurile migratorii au avut două direcții principale: prima, spre regiunile răsăritene ale Rusiei țariste, unde au emigrat, în majoritate, agricultori români basarabeni, din cauza suprapopulării agricole a guberniei; cel de-al doilea flux era orientat spre S.U.A., unde a emigrat preponderent populația de origine ebraică.

Prin actul Unirii din 27 martie/9 aprilie 1918, fluxul emigrării țăranilor basarabeni spre periferiile răsăritene ale Rusiei, prin care era atenuat fenomenul suprapopulării agricole a guberniei, a fost, practic, stopat. Pe de altă parte, proclamarea și realizarea reformei agrare radicale din 1918-1924 au subminat substanțial cauza de bază a emigrării populației rurale, dată fiind ameliorarea standardului ei de viață[6].
Totuși, cele două cauze menționate n-au condus la dispariția completă a emigrării în perioada interbelică, aceasta fiind deja determinată de noi factori. Printre aceștia, factorul cel mai important, sub aspectul influențării procesului de emigrare, a fost noua reclasificare economică a țărilor lumii, realizată după Primul Război Mondial. În urma acelei reclasificări, în țările care s-au pomenit pe planul secund sub aspect economic, printre care și România, condițiile de trai s-au înrăutățit considerabil. Rezultatul firesc al acelor transformări a fost sporirea numărului emigranților, doritori de a se stabili în țările care au resimțit mai puțin consecințele războiului, deci în care munca era mai avantajos remunerată[7].

Pe de altă parte, împroprietărirea țărănimii basarabene, realizată fidel de către instituția Casa Noastră, n-a constituit decât prima parte a unei reforme concepute să ridice economia țărănească[8]. Este neîndoielnic faptul că împroprietărirea țărănimii a fost voința majorității populației Basarabiei. Avea perfectă dreptate deputatul Sfatului Țării Ion Buzdugan, când declara în Parlament: „Noi vrem, și cu noi țăranii moldoveni, noi voim să se dea pământ în mod individual la toți. Fiecare țăran să primească o bucată de pământ, care să fie al lui pe veci. Să știe fiecare pe ce e stăpân, căci numai astfel va lucra cu sârguință și va putea să producă, căci știe că este numai al lui”[9].Cu toate acestea, transpunerea în fapt a principiului: „pământul – celor care îl lucrează”, contribuind, pe de o parte, la crearea unei clase țărănești stabile și stabilizatoare, dar nefiind însoțit de preocupări susținute de modernizare și de raționalizare a agriculturii, pe de altă parte, poate condiționa consecințe deosebit de periculoase și imprevizibile. Or, cu toată convingerea că raționalizarea agriculturii după reforma agrară reprezenta „poate cea mai importantă problemă”[10], aceasta a fost realizată, între cele două războaie mondiale, doar într-un mic grad, departe de a putea fi considerată suficientă. Deja în 1924, G. Ionescu-Șișești nota: „Legiuitorul, după ce ne-a dat legile de reformă agrară, s-a considerat că și-a îndeplinit toată datoria față de agricultură. Preocuparea pentru sporirea producției, pentru organizarea agriculturii pe temelii raționale, pentru răspândirea cunoștințelor de specialitate în marea masă a plugarilor e tot mai slabă”[11].

Așadar, pe de o parte, reforma agrară din 1918-1924 a satisfăcut o parte considerabilă a populației rurale, asigurându-i întrucâtva condiții de viață mai bune, pe de altă parte însă, prin imposibilitatea, în condițiile unei densități mari a populației rurale, de a înzestra pe fiecare agricultor cu o suprafață suficientă de pământ, a condus, în consecință, la anihilarea bunelor intenții inițiale[12]. Deja la sfârșitul anului 1922 devenise evident că „pământul Basarabiei nu ajunge pentru împroprietărirea tuturor capilor de familii”, care aveau acest drept conform legii agrare[13]. Pentru rezolvarea dilemei date existau două soluții posibile: să fie reduse loturile de împroprietărire de la 6 la 4 sau chiar mai puțin de 4 ha, sau să fie admisă și exproprierea proprietăților mai mici de 100 ha. Avându-se în vedere situația economică în care se afla Basarabia în acea perioadă și, mai cu seamă, mijloacele rudimentare de lucrare a pământului aflate în posesia micilor proprietari basarabeni, s-a considerat mai rațional de a se proceda la reducerea loturilor de împroprietărire (la 3,2 ha în Basarabia), decât la reducerea cotei de 100 ha a marii proprietăți.

La agravarea situației economice și a condițiilor de trai a populației Basarabiei, prin urmare și la crearea motivelor de emigrare, a contribuit mult impunerea restricțiilor de circulație populației și comercializării produselor agricole atât în cadrul provinciei, cât și în zonele Moldovei de peste Prut și ale Vechiului Regat, declararea stării de asediu în Basarabia[14].

Desigur, se va avea în vedere situația extrem de complicată și chiar dramatică, în care se afla Basarabia în perioada imediat următoare actului Unirii din 1918, când numeroși funcționari localnici refuzau să depună jurământul de credință regelui și țării, contribuind, în atare mod, la menținerea și agravarea haosului administrativ în provincie, când „fiecare agent, – fie el judecătoresc, polițienesc sau administrativ, – aplica după cum îi convenea: sau legea rusă, sau legile revoluției, sau cele consfințite de Republica independentă moldovenească, sau – în majoritatea cazurilor – voința lui proprie”[15]. Însăși populația Basarabiei se afla, în acei ani, „într-o stare de fierbere născută în timpul revoluției și alimentată și susținută stăruitor de tot felul de propagande potrivnice ideii de unire cu România, propagande făcute de agenți ucraineni în favoarea Ucrainei, de bolșevici în favoarea revoluției, de partizanii Rusiei Mari, în favoarea smulgerii Basarabiei de la Patria Mamă și realipirea ei la Statul rusesc”[16].

Toate acestea făceau necesare anumite măsuri de centralizare a vieții politice și economice a țării, unele restricții ale autoadministrării noilor provincii, însă până la o anumită limită, dincolo de care ele au provocat legitime nemulțumiri și proteste atât în rândul populației, cât și în cel al deputaților Sfatului Țării. Astfel, unul din funcționarii Directoratului de Interne al Basarabiei, în urma studierii situației județului Bălți, constata numeroase „cazuri de nemulțumiri, mai ales față de purtarea unor slujbași, care uitând conștiința lor de oameni, fără nici o vină bat oamenii”[17]. Același funcționar, lămurind țăranilor că slujbașii în cauză „sunt niște uscături și că țăranii au tot dreptul de a se plânge celor mai mari de astfel de oameni, ca să se poată curăța pădurea de uscături, – ei (țăranii.- n.n.) speră că Statul va lua măsuri contra funcționarilor care nu-și cunosc datoria”[18]. În același context, Pan. Halippa menționa că: „Judecătorul, Ofițerul, Administratorul, Polițistul, Jandarmul, Perceptorul și cel mai modest slujitor al Statului va înțelege că Basarabia nu e țară inamică cucerită, ci e pământul României Mari, în care ei sunt azi pilonii României democrate și civilizate”[19].

Opinii similare au exprimat și alți numeroși deputați basarabeni, care considerau că „trebuie de luptat cu tendințele centraliste ale Bucureștilor” și că „dacă guvernul nu va schimba atitudinea sa față de Basarabia, apoi va trebui să se ceară autonomia Basarabiei”[20]. Cu justificată dreptate, conducerea Serviciului Muncii al Secretariatului industriei și comerțului menționa că Basarabia constituie „o provincie aparte, care în trecut a trăit numeroase schimbări politice, are particularitățile, obiceiurile și moravurile sale, precum și așezările sale de trai”[21]. De aceea, „nu-i iertat să o tratăm după măsura șabloanelor obișnuite. Pentru lucrările de realizare și conducere a vieții industriale și economice a Basarabiei de mâine, trebuie oameni locali strâns legați de ea, care cunosc bine istoria ei, oameni care știu particularitățile vieții locale și cerințele sale factice, din care motiv principiul descentralizării trebuie realizat în modul cel mai larg”[22].

Factorii mai sus menționați, conjugați cu permanentele imixtiuni externe, în special din partea Moscovei și a Internaționalei a III-a comuniste, au condus la crearea, la mijlocul anilor ’20, a unei situații de criză în Basarabia, când o bună parte a populației rurale, nemaifiind în stare să suporte condițiile mizere de trai, a decis, spontan, să emigreze.Primele manifestări ale curentului de emigrare s-au produs la începutul lunii iunie 1925, în câteva comune din județele Cahul și Cetatea Albă, imediat după punerea în aplicare a legii pentru reglementarea migrațiilor. Cumplita secetă care a bântuit trei ani de-a rândul câmpiile despădurite ale Basarabiei, a indispus profund întreaga populație, în special cea din regiunile sudice. Văzându-și holdele pustiite, rezervele consumate, munca zădărnicită, țăranii deznădăjduiți au început a pierde încrederea în vremuri mai bune. Tocmai în acea perioadă, a apărut în câteva comune din județul Cetatea Albă un grup de bulgari întorși din Canada, care aduna sătenii, îndemnându-i să plece în America – „Lumea Nouă”, unde vor avea libertate deplină, „pământuri rodnice fără plată” și „înlesniri de transport”. Tot atunci, apăru în ziarul Banater Tageblatt din Timișoara, care avea abonați și în Basarabia, reclama societății de transport Cosulich-Line. Astfel, gândul de plecare a prins rădăcini[23].

Coloniștii bulgari din comuna Cubei, județul Cetatea Albă și germanii din comuna Aluatu, județul Cahul, au ales delegați, care au plecat la București, unde-și avea sediul societatea Cosulich-Line (în apropierea Gării de Nord). Delegaților li s-a comunicat că drumul București-Triest-São Paulo (Brazilia) va fi gratuit. Ajunși în Brazilia, emigranții vor primi de la stat, fără plată, case cu grădini, vite și unelte de muncă. Vor fi obligați să lucreze 3-6 luni pe plantațiile de cafea, fiind remunerați cu câte 1-2 dolari pe zi și având dreptul de a cultiva legume printre rânduri. La expirarea contractului de muncă, vor putea să se retragă de pe plantații, având la dispoziție, pentru cumpărare, pământuri fertile, la prețuri foarte reduse[24].În felul acesta, febra emigrării a cuprins aproape toate satele din sudul Basarabiei, inițial înscriindu-se numai țăranii săraci, mai apoi hotărându-se să emigreze și unii proprietari cu 10-15 desetine, având în posesie vite de muncă și inventar agricol[25]. Dacă inițial pentru emigrare s-au înscris doar bulgari, găgăuzi, ruși și germani, atunci către începutul lunii iulie „mulți români din satele moldovenești, întunecați de pustiul secetei și fermecați de vraja propagandei, oameni simpli, naivi, s-au adunat și ei, au ales delegați și păreau foarte mâhniți că notarii le pusese în vedere că românii nu pot emigra”[26].

În luna august 1925, o mare parte din locuitorii înscriși pentru emigrare au început să-și vândă avutul; unii și-au vândut numai vitele și șeptelul, alții însă și-au vândut toată averea – pământ, case, vite etc. Vânzările se făceau la un preț de nimic; pământul era arendat, de asemenea, la prețuri derizorii[27]. Subinspectorul general de poliție I. Alimănescu, care la sfârșitul lunii septembrie 1925 efectuase o anchetă în regiunea sudică a Basarabiei, relata: „Am văzut starea jalnică a gospodăriilor sfărâmate, an văzut case complet golite, grajduri și ograde pustii, bărbați și femei cu bagajul de mână gata întocmite, așteptând triști, îngândurați, dezlegarea de a pleca peste ocean în «Lumea Nouă»”[28].

Ancheta efectuată în orașele Cetatea Albă, Cahul, Bolgrad, Ismail, Chișinău și în numeroase comune rurale din județele Cahul, Cetatea Albă și Ismail a fixat că „toate satele din sudul Basarabiei sunt frământate de gândul emigrării”, că „pretutindeni coloniștii se adună în taină, formează liste de înscrieri, trimit delegați la București, strâng bani pentru îndeplinirea formalităților și își arendează pământurile sau își vând întreg avutul cu prețuri de nimic”[29]. Același document relata că, „din nefericire, acest curent care zi cu zi se afirmă tot mai hotărât și mai puternic, a trecut din centrele populate de străini și în comunele românești, unde sute de familii de moldoveni prinse de amăgirea zvonurilor, au început să se neliniștească, așteptând dezlegare, spre a lua drumul pribegiei. Situația este […] foarte serioasă și nesfârșit de tristă”[30]. Din același raport rezultă că o mulțime de funcționari au profitat din plin de situația creată. Astfel, notarul din comuna Ivanovca Bulgară, județul Cetatea Albă a luat câte 300 de lei de fiecare familie în scopul procurării actelor pentru eliberarea pașapoartelor de emigrare; cel din comuna Diulmeni al aceluiași județ – câte 100 de lei de familie; cel din comuna Moscovei, județul Cahul – câte 400 lei de fiecare familie. Acesta din urmă a cumpărat de la un sătean întreaga avere mobilă și imobilă[31].

O imagine aproximativă a amploarei procesului emigrării din sudul Basarabiei oferă următoarele date: în comuna Ivanovca Bulgară, județul Cetatea Albă au depus cereri de emigrare 53 de familii de bulgari; în comuna Iserlia, același județ – 60 de familii de bulgari; în comuna Diulmeni, același județ – 40 de familii; în orașul Cahul – 23 de familii de ruși și bulgari și 2 familii de români; în comuna Moscovei, județul Cahul – peste 100 de familii; în Pelinei-Moldoveni, județul Cahul – 50 de familii; în comuna Vulcănești – 50 de familii; în comuna Dulukioi, județul Ismail – 60 de familii de bulgari etc.[32]. Valul emigrării a cuprins și o parte a populației județelor Lăpușna, Hotin și Soroca. În această regiune a Basarabiei acționau emisarii societăților Tranzit și Hamburg Sudamericanische Dampfschiffarth Gesellschaft, care cutreierau satele, îndemnând locuitorii să emigreze. Serviciul de siguranță a constatat că doritorii de a emigra din regiunile de centru și nord ale Basarabiei erau preponderent de origine germană, rusă, bulgară și ebraică. Aceștia din urmă emigrau prin intermediul Băncii evreiești de emigrare și a Partidului sionist din Basarabia[33].

Pentru înțelegerea motivelor emigrării populației Basarabiei în anul 1925, vom cita câteva din numeroasele declarații făcute de înșiși locuitorii comunelor din numitele județe. Astfel, cetățeanul Sava Barduc din comuna Diulmeni, județul Cetatea Albă declara: „Vrem să plecăm în America, din cauza secetei care a bântuit doi ani Basarabia, fiindcă la societatea «Cosulich-Line» ni s-a spus că în America este o lume nouă, unde omul se poate îmbogăți ușor fără multă strădanie”[34]. Mihail Ivanov din comuna Moscovei, județul Cahul: „Motivul plecării este că ni s-a spus că, pe lângă înlesnirile de drum și de pământ, acolo în America vom trăi liberi; aici ni se fac mizerii și neajunsuri, în special de perceptor, care și acum pentru fiecare certificat ne cere să-i dăm câte 100 de lei”[35]. Ion C. Luca, din comuna Pelinei Moldoveni, județul Cahul: „Vrem să plecăm din cauza secetei și din cauza nemulțumirilor ce ni se fac de administrație pentru dări și oriunde te miști, trebuie să dai bani”[36]. Locuitorii comunei Erdek-Burnu, județul Ismail: „pământurile sunt puține, norodul s-a înmulțit și birurile sunt grele”[37].

Faptele mai sus invocate, în majoritatea lor inedite, atestă că motivul de bază al emigrării unei părți considerabile a populației rurale din Basarabia în anul 1925 a fost de natură social-economică, având totodată și nuanțe politice, ele însă nefiind dominante sau determinante, așa cum s-a afirmat în istoriografia sovietică. Conform statisticii oficiale, în anul 1925 din Basarabia au emigrat circa 10.000 de persoane, dintre care români – 8, unguri – 4, germani, sași și șvabi – 214, ucraineni – 2.734, evrei – 1.827 și bulgari – 5.112. Din totalul de 10.000 de persoane, 7.933, – deci majoritatea absolută, – au emigrat în Brazilia, 436 – în Argentina, 377 – în Canada, 115 – în S.U.A., 208 – în Uruguay, 500 – în Palestina[38]. Majoritatea emigranților basarabeni a constituit-o muncitorii agricoli, care au părăsit țara în speranța unor câștiguri mai bune în America și care au alcătuit, în acel an, circa 64,0 % din totalul emigranților din România[39].

Materialele de care dispunem atestă că, în marea lor majoritate, emigranții basarabeni nu au reușit să obțină locurile de muncă râvnite în țările de destinație, realitatea dovedindu-se a fi cu totul alta decât cum au descris-o companiile de transport. Ziarul „Cuvânt Moldovenesc” relata, bunăoară, că „vreo 20.000 de basarabeni, ajungând în această țară (în Brazilia.- n.n.) și văzând că companiile cu care s-au învoit nu se țin de cuvânt, n-au vrut să meargă la lucru în lăuntrul țării, cum li se cerea. Ieșind în câmp, ei și-au făcut colibi și s-au pus pe așteptat. S-a început foamea. Dar oamenii noștri au răbdat mai multă vreme. În cele din urmă, ocârmuirea Braziliei, văzând că n-are ce face cu dânșii, a hotărât să-i trimită cu sila la lucru.

Cu toate împotrivirile lor, bieții basarabeni au fost luați cu poliția, încărcați în vagoane și trimiși pe insula Porcos, unde mai înainte îi trimitea pe cei judecați la muncă silnică. Ce s-a întâmplat după aceasta cu acești nenorociți nu se știe, căci gazetele braziliene nu mai scriu”[40]. Deziluzionați și completamente ruinați, în rândul emigranților basarabeni începe, deja în 1926-1927, un val de repatrieri. Același ziar „Cuvânt Moldovenesc” relata, la 13 martie 1927 următoarele: „Zilele acestea au sosit la Chișinău vreo 80 de basarabeni înapoiați din Brazilia. Ei povestesc lucruri îngrozitoare despre pățaniile basarabenilor plecați acolo. Cei înapoiați, nici n-au unde măcar se adăposti, căci înainte de plecare și-au vândut tot ce-au mai avut pe aicea”[41]. Puțin timp mai târziu, ziarele relatau repatrierea a încă 120 de basarabeni, originari din județele Tighina, Cetatea Albă și Ismail. „Ei au o înfățișare demnă de plâns, – relata ziarul « Бессарабская почта » – Sunt pe jumătate dezbrăcați și pur și simplu slăbiți de foame. […] Unii din ei au lucrat la plantațiile de cafea din São-Paolo și Santos. Ei povestesc lucruri înfiorătoare despre suferințele emigranților basarabeni din Brazilia […]. Emigranții povestesc că în ultimele 6 luni au murit peste 100 deEmigrarea din tarile balcanice 1901-1940 basarabeni numai în regiunea or. São-Paolo […]”[42].

Astfel părea să se fi consumat unul din cele mai dramatice evenimente din istoria Basarabiei interbelice. În 1928, cu prilejul împlinirii unui deceniu de la Marea Unire din 1918, istoricul Petre Cazacu a publicat un documentat studiu „Moldova dintre Prut și Nistru. 1918-1928″, în care menționa: „condițiile grele, în care au căzut nenorociții, victime a neștiinței lor și a speculației, după ce i-au ruinat pe toți, au omorât pe mulți, i-au silit pe cei rămași să-și caute adăpost tot în Basarabia, tot sub hulita noastră stăpânire românească, care nu este probabil așa de rea, dacă oamenii se întorc la ea, după ce au încercat în alte părți”[43]. Dacă în perioada 1924-1926 majoritatea emigranților din România au constituit-o lucrătorii agricoli basarabeni, atunci deja în 1928, în urma măsurilor luate de guvernul României[44], cota acestora s-a redus la aproximativ 11,0 % din totalul emigranților din România în Brazilia, din care circa 90,0 % o constituia populația de origine ebraică[45].

Un important rol în stoparea emigrației populației din Basarabia l-a avut reducerea aproape totală a cotei de imigrare a românilor în țările Americii de Nord. Astfel, în 1924 S.U.A., – unica țară mai convenabilă pentru emigrarea românească, – au redus cota imigrării românilor de la aproximativ 10.000 de persoane anual, la 603 persoane, pentru a o coborî, în 1929, la numai 290 de persoane anual. La rândul său, Canada, introducând sistemul contingentării, a fixat o cotă foarte redusă pentru imigranții români; aceleași măsuri au fost luate și de guvernul Braziliei[46]. În consecință, în timp ce în deceniul 1921-1930 în S.U.A. au imigrat 67.646 de persoane din România, în deceniul 1931-1940 numărul lor a fost de numai 3.871[47].

În atare mod, devine mai mult decât evidentă falsitatea și gratuitatea afirmației istoricilor sovietici, cum că din Basarabia interbelică ar fi emigrat mai mult de 500.000 de locuitori sau 16,5 % din totalul populației[48], din simplul considerent că cifra invocată constituie, în realitate, volumul emigrării nete a populației tuturor țărilor balcanice în perioada 1921-1940, fapt confirmat de datele conținute în tabelul ce urmează.Așadar, a fost imposibil, – atât din punct de vedere teoretic, cât și la modul practic, – ca din Basarabia interbelică să fi emigrat mai mult de 500.000 de locuitori, în timp ce din toată România în perioada 1921-1940 au emigrat circa 130.000 de persoane, iar din toate țările balcanice, în aceeași perioadă, au emigrat circa 458.000 de oameni[49]. Mai mult ca atât, în cazul în care emigrarea populației Basarabiei ar fi avut într-adevăr amploarea pe care i-o atribuise istoriografia sovietică, fenomenul în cauză ar fi fost, cu certitudine, semnalat în statisticile Biroului Internațional al Muncii al Societății Națiunilor, recomandărilor căruia asupra metodicii întocmirii statisticii mișcării migratorii România se conformase încă de la 1 aprilie 1923, în timp ce Uniunea Sovietică a refuzat să facă același lucru[50].

– Va urma –

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4450-pe-urmele-basarabenilor-emigrati-in-brazilia-in-anii-20-ai-secolului-al-xx-lea-1.html

–––––––––––––––––

[1] Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 284.
[2] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 6.
[3] Șerban Drutzu, Românii în America, F.e., Washington, 1922, p. 9.
[4] Ministerul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale. Zece ani de politică socială în România. 1920-1930, Editura Eminescu S.A., București, F.a., p. 192.
[5] Ș. Drutzu și A. Popovici, Românii în America, Editura Cartea Românească, București, 1926, p. 32-33.
[6] Dumitru Șandru, Controverse pe tema problemei agrare în România interbelică, în Probleme actuale ale istoriei naționale și universale. Culegere de studii și materiale, Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 280.
[7] Ș. Drutzu și A. Popovici, Românii în America, Editura Cartea Românească, București, 1926, p. 16.
[8] Agricola Cardaș, Reforma agrară din Basarabia (II), în „Generația Unirii”, nr. 4, 1929, p. 18.
[9] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea II, fila 347 verso.
[10] I. Saizu, Modernizarea României contemporane (Perioada interbelică): pas și impas, București, 1991, p. 119.
[11] Cf.: Ibidem, p. 139.
[12] Eugen Titeanu, O reformă compromisă, în „Generația Unirii”, nr. 10, 1929, p. 28.
[13] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 1416, inv. 1, dosar 4, fila 18.
[14] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 723, inv. 1, dosar 28, partea I, fila 57, 76, 188, 63.
[15] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 723, inv. 1, dosar 15, fila 44-44 verso.
[16] Ibidem, fila 44.
[17] Ibidem, inv. 1, dosar 24, partea I, fila 132 verso.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, fila 133.
[20] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 742, inv. 2, dosar 26, fila 135.
[21] Ibidem, fond 1786, inv. 1, dosar 1, fila 17.
[22] Ibidem.
[23] Arhivele Naționale ale României, București, fond Ministerul de Interne, dosar 780/1925, fila 8 verso.
[24] Ibidem, fila 8 verso – 9; «Бессарабский телеграф», 15 сентября 1925 г.
[25] Arhivele Naționale ale României, București, fond Ministerul de Interne, dosar 780/1925, fila 9.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem, fila 9 verso.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem, fila 8.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, fila 7.
[32] Ibidem, fila 10-12.
[33] Ibidem, fila 12 verso.
[34] Ibidem, fila 10 verso.
[35] Ibidem, fila 11 verso.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem, fila 12 verso.
[38] Anuarul statistic al României. 1926, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S.A., București, 1927, p. 240, 241.
[39] «Бессарабская почта». 25 марта 1927 г.
[40] „Cuvânt Moldovenesc”, 16 ianuarie 1927.
[41] „Cuvânt Moldovenesc”, 13 martie 1927.
[42] «Бессарабская почта». 25 марта 1927 г.
[43] Dr. Petre Cazacu, Zece ani dela Unire. Moldova dintre Prut și Nistru. 1918-1928, „Viața Românească”, Iași, F.a., p. 15.
[44] Arhivele Naționale ale României, București, fond Ministerul de Interne, dosar 780/1925, fila 13 verso; M. Constantinescu, Politica reparațiunii energiilor naționale. Pentru sau contra emigrațiunei, în „Generația Unirii”, nr. 9, 1929, p. 15; N. Crainic, Basarabia de ieri și de mâine, în „Revista Fundațiilor Regale”, an. VIII, 1941, nr. 8-9, p. 332.
[45] „Buletinul muncii, cooperației și asigurărilor sociale”, an. IX, nr. 7-9, 1928, p. 364.
[46] Vezi: Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale. Zece ani de politică socială în România. 1920-1930, Editura Eminescu S.A., București, F.a., p. 195-196; «Бессарабская почта». 10 февраля 1927 г.; C. Ștefănescu, Munca în viața economică, în Enciclopedia României. Vol. III: Economia națională. Cadre și producție, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 78.
[47] D. Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 77.
[48] А.М. Лазарев. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос. Кишинёв: Изд-во «Картя Молдовеняскэ», 1974. С. 327-328.
[49] Б.С. Хорев, В.Н. Чапек. Проблемы изучения миграции населения. Статистико-географические очерки. Москва, 1978. С. 128.
[50] Vezi: Bureau International du Travail. Les méthodes des statistiques de l’Émigration et de l’Immigration, Geneva, 1922, p. 37, 47; Bureau International du Travail. Les mouvements migratoires de 1925 à 1927, Geneva, 1929, p. 4, 15; International migrations. Vol. I: Statistics / Imre Ferenczi, Walter F. Willcox, New York, 1929, p. 875; Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, III/25/1937, fila 7 verso – 8.

Publicat în ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, PREZENTĂRI ȘI LANSĂRI DE CARTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu