CONFERINŢA IULIA HASDEU: POEZIILE ROMÂNEŞTI INEDITE ALE IULIEI HASDEU

Poesiile româneşti inedite ale Iuliei Hasdeu

Întâi şi’ntâi precisez că prin Poesiile româneşti inedite ale Iuliei Hasdeu înţeleg poesiile pe care nu le-a publicat B.P. Hasdeu. Apoi că, plaja literaturii în limba română a Iuliei Hasdeu este foarte întinsă, de la poesie la proză, în cadrul căreia cultivă toate genurile – inclusiv amintiri plăcute, cum zice ea, jurnalul şi, unul care îi este propriu, şi anume jurnalul timpului viitor –, mai puţin romanul. În sfîrşit, este de relavat faptul că, urmând tiparul creaţiei orale rămâneşti, poesia este aceea care dă prima expresia sentimentelor exprimate de Iulia prin literatură. Şi că, dată fiind condiţia ei de copilă, poesia de început a Iuliei este o poesie de revoltă.

Mediul în care creştea fata îl desprindem dintr’o anecdotă, din Anecdote amusante, de Iulia B.P. Hasdeu:

„I. Socia. – Amicul meu, de ce citeşti mereu ?

Sociul. – De ce ? Pentru că-mi place lectura.

Socia. – Ziceai însă, mai de ună zi, ziceai că oamenii trebue să învingă plăcerile; învinge şi tu pe aceasta.

Sociul. – Aşa ? Tu mă iubeşti pe mine ?

Socia, cu pasiune. – O ! cum să nu ! cu foc !

Sociul. – Învinge această pasiune, amica mea; după lege, trebue să’nvingi pasiunile.”

Performanţa (ambiţia părinţilor) Iuliei Hasdeu (n. 2/14 Noembrie 1869 în Bucureşti) de a fi admisă, la vârsta de 8 ani, în clasa întâia de liceu la Colegiul de băeţi Sf. Sava din Bucureşti, nu a fost atinsă fără mici revolte, ce transpar din satirele copilei – îndreptate împotriva profesorilor (meditatorilor) ei. Acestea nu scad cu nimic din statura acestei fiinţe excepţionale, capabile să-şi aproprie perfecţiunea – mi se pare pilduitoare întrebarea scrisă de profesorul de literatură francesă, Maurice Albert, elevei de 14 ani, de la Collège Sévigné din Paris, după ce-i citise lucrarea despre o maximă a lui Fontenelle : ”Este compusă în întregime de dumneavoastră ?” – Iulia Hasdeu fiind prima femee din lume care, la 16 ani şi la alegerea ei, îndrăsnea să urmeze filosofia la Facultatea de Litere de la Sorbona.

Destinatarii satirelor, Ioan Bianu (1856-1935), Nicolae Cosăcescu, M. Iliescu şi Radu Novianu, erau toţi patru tineri destoinici şi becheri (Iliescu şi Novianu se vor însura în primăvara lui 1883, Bianu nu se gândea nici în 1885 s-o facă, Cosăcescu rămânea un ciufut). Trei dintre ei, Bianu, Cosăcescu şi Novianu erau elevii lui Hasdeu, pe care acesta se străduia să-i ajute, angajându-i copişti la Arhivele Statului (Cosăcescu şi Novianu) şi încercând să le obţină burse pentru doctorate în străinătate, isbutind aceasta pentru primii doi, Novianu chivernisindu-se pe neaşteptate prin moştenirea unei mari brutării, de la un frate al său. La rândul lor, Novianu şi Cosăcescu erau „profesori gratuiţi şi devotaţi”, cum scria despre ei B.P.Hasdeu.

Iulia îşi îngăduia, chiar faţă de Hasdeu, să-i poreclească pe Cosăcescu (Cossac, Cosac, Cossinus, Cosac…escu – truc pe care-l va folosi mai târziu şi Tudor Muşat…escu) şi Novianu (Novac), ori să-i imite: „felicitări de sărbători bunului d. Franzelă [August Frăţilă, alt meditator, şi el elev al lui Hasdeu, trimis cu bursă la Gratz], viceversului d. Novianu [ne vine în minte schiţa despre Un pedagog de şcoală nouă a lui Caragiale] şi tuturor cunoscuţilor de pe acolo”. Şi nu-i lipseşte un zâmbet ştrengăresc, aflând că în vara lui 1885 vor voiaja în Elveţia, cu familia Novianu: „Acest brav d. Novianu! L-am făcut să turbeze altădată! Eram mititică atunci… aveam zece ani.”

Cam de atunci datează şi cele patru satire, aflate în manuscrisele ei de la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Cu observaţia că aceea adresată lui Novianu, în care Iulia glosează cu fantezie, pe marginea unei lecţii mecanice şi aride de geografie, mizând pe jocul paronimelor (Cerneţi, oraşul lui Tudor Vladimirescu = urmaşii lui Cernea ~ cerneţi, vb.; Gorj = judeţ ~ fr. gorge = gât, trecătoare, strungă, chei ş.a.) şi al metagramelor (Slatina ~ Slănina), este de un avangardism avant la lettre.

Doar faţă de Ioan Bianu, bibliotecarul Academiei, din care Hasdeu dorea să facă un universitar (îl va şi lăsa să-l suplinească la catedră, după moartea, la 17 Septembrie 1888, a Iuliei, alternativ cu un alt elev al său, ploeşteanul Lazăr Şăineanu) Iulia va păstra o ironică distanţă: „Majestatea Sa d. Bianu”, „D. Bianu a devenit un mare senior; îl vedem foarte rar. El frecventează des café-şantanurile şi, mai presus de toate, pe d. Odobescu”, „D. Bianu a devenit câinele fidel al d-lui Odobescu şi, în consecinţă, invisibil pentru noi”, „D. Bianu i-a făcut mamei deosebita onoare de a-i scrie”.

Dacă poesiile destinate publicării au fost retranscrise şi pregătite pentru tipar de Iulia, stând la baza primelor două volume de Oeuvres posthumes de Julie B.P.Hasdeu, I, Bourgeons d’Avril. Fantaisies et Rêves, Avec une introduction par le C-te Angelo de Gubernatis, Paris, Librairie Hachette & C-ie – Bucarest, Librairie Socec & C-ie, MDCCCLXXXIX [1889], II, Chevalerie. Confidences et Canevas, Précédé d’une lettre et d’une notice par MM. Emile Boutroux et Louis Leger, Paris, Librairie Hachette & C-ie – Bucarest, Librairie Socec & C-ie, MDCCCXC [1890], îngrijite de B.P.Hasdeu, acestea pe care le publicăm acum au rămas în caetele ei, păstrate la Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale, ca fantome ale unei copilării prematur consumate. Ele merită să fie cunoscute şi din perspectiva istoriei dinamice a mentalităţilor ultimului sfert al veacului al XIX-lea, percepute şi relevate de o copilă, angajată ea însăşi în mişcarea (modificarea) acestor mentalităţi.

Intervenţiile dintre parantesele drepte [ ] sunt ale mele.

[D-lui Novianu]

Comunele urbane Turnu Severin

Cerneţi cu toţi[i] Baia de Aramă

Crai Ivanca la o fată în Judecătorul Doljului

Târgul Jiului dans la gorge*

Rimnicul Vâlcei, Ocna de la Drăgăşani în Judeţul Vâlcea

Parcă-i un cal D. Novianu din Judeţul Romanaţi

Slănina din judeţul Olt e delicioasă.

Curtea de Argeş de lângă Piteşti este prea frumoasă.

Turnul Măgurele, în care şed Roşi[i] de vede este

Patria D.[-lui] Nov.[ianu]

Potlogi sunt fraţii D-sale.

M-am umplut de Filipesci de când vine D. Novianu la lecţie.

Brăila – patria lui D. Cosac.

  1. Novianu e tocmai ca o bucată nesărată

Neamţu şi Ungurul sunt favoriţii D-Sale.

Iaşi şi Târgu Frumos, în judeţul Iaşi.

Vai de mine şi de mine !

  1. Novianu e bun de dus pentru a ţine

companie bietului Fontanin.

__________________

Mss. 1453, f. 34 v; într-un caet cu Theme din Gramatica Latină pentru Classa a IIIIa [1880-1881] Gymnasială al elevei din lyceul Sf. Sabba, Julia B.P.Hasdeu; scrisă cu cerneală sepia.

*) – (fr.:) în munţi.

 

D-lui Cosac

La esle

 

Cosac nalt şi bosumflat,

Parcă’i dracul pe uscat !

Barba lui e neagră, mare,

El e nalt, robust şi tare.

Ochii lui sunt negri, mari,

Ştii, ca ochii de tălhari.

Vai de el! E şi buzat

Şi vărsatul l-a stricat.

În fine, e-o pocitură;

De nu’i şti[i] lecţia, face gură.

Sbiară, se supără iute;

Spune vorbe mii şi sute.

De problema nu i-o faci,

Vai de tine ! Dai de draci !

Nu’i place nici să glumească;

Trebui să fii ca o broască.

În fine, să spun curat,

Totdeauna’i supărat !

Foarte bine, foarte bine,

Cu astea dă zor cu mine !

Mi s’a urît, zău aşa,

Bosumflat ca Sinan Paşa,

Totdauna, tot mereu;

Parcă e un pui de smeu !

De necaz, să zic aşa :

Versuri lui Sinan Paşa :

Printre florile de mac,

Zărim ochii lui Cosac.

Strălucind, negri şi mari,

Ca ochii cei de tâlhari.

Rău, urît şi bosumflat,

Parcă’i dracul pe uscat !

Fine

Julia Ha[sdeu]

___________________

Mss. 1453, f. 35; în acelaşi caet; scrisă tot cu sepia.

 

 

Poesie D-lui M. Iliescu

 

Mă rog1), boeri şi cucoane

Ascultaţi cu atenţiune

Rog, însă, fără fasoane

Ci cu multă plecăciune.

 

II

Eu sum rotund la faţă

Nasul nu e potrivit

Parc’aş fi boboc de raţă

Aşa sum de pocit.

III

Al dracului şi afurisit

Să fie ăl vărsat,

Care figura mi-a2) ciupit

Şi mândrul nas mi-a stricat !

IV

Sum rumen ca un bujorel

Şi scurt ca un butuc

În fine, sum prea frumuşel

Musica’mi place ca un năuc.

V

La lecţie sum foc de reu,

Dau ghionturi peste ghionturi

E3) bun şi ţeapăn pumnu meu

E bun de lovituri !

VI

Vorbe de spirit ştiu să spun

Cât părul, mii şi sute,

Lumea mă4) crede că sum nebun

Ce’i drept, şi sum cam iute.

VII

În fond, sum mare artist,

Dar nu cânt niciodată

N’am reputaţie de pianist

Dar ştiinţa nu e bogată.

VIII

Nu mă’mpac cu emanciparea

Femeea, dup’a mea părere,

Acasă trebue să steie,

Să facă ştrud[e]l cu mere.

IX

De menaj să îngrijească

Iear nu să fie profesoară

Findcă natura feme[e]ască,

E prea nervoasă, prea uşoară.

X

Femeei oglinda’i se pare,

Că este un idol

Cochetăria le este mare

Iar capul le e gol !

XI

Eu sum de neam Rusesc

Cnutul e zeul meu

Îmi place să ghiontesc,

Să bat ca şi un smeu !

XII

Acum, boeri, cucoane,

Adio ! Eu vă părăsesc,

Femei, cu a voastre fasoane,

La Mărcuţa o să pornesc !

Fine

Iulia Hasdeu

_____________
Mss. 1457, f. 307, 307v; pe o hârtie cu antetul Direcţiunii Generale a Arhivelor Statului, Bucuresci, Anul 188…. Luna   ; scrisă cu creionul;

1) – şters: frumos.  2) – şters: pocit. 3) – şters: bine. 4) – şters: vede.

Primele şase strofe publicate de D-na Crina Decusară-Bocşan, Iubirile Iuliei Hasdeu, [Bucureşti], Acociaţia Culturală Iulia Hasdeu, [1995], p. 21-22, cu o lectură puţin diferită: Chiar aşa sunt, v. 8; mi l-a stricat, v. 12; Sunt mândru ca un, v. 13.

Portretul lui B.[ianu]

Bibliotecar al Academiei.

Eu sunt vestitul, mare boer,

Profesor înalt vreau să mă fac;

Cu bastonul, atenţie o să cer;

Cu şcolarii voi fi un drac.

Voi striga, vreau chiar a bate;

Căci acesta e talentul meu;

Mai bine ca mine, nimeni nu poate,

Să bată elevul cel leneş şi reu.

 

Ear dacă la mine, se va’ntâmpla,

La examen, să vie şi fete,

Le oi răsuci, le oi încurca.

Pân’or rămâne repetente.

 

Le oi pune pe Coressi ’nainte,

Să mi-l analise, de or putea;

De n’or şti v[r]eo două cuvinte,

Le trag un trei ! pre legea mea !

 

Figura mea, însuflă groază;

Sum de mijloc, dar nu prea gras;

Ochii mei, sunt subţiri, ca să vază;

Ca un cârlig e al meu nas.

 

C’un păr sbârlit, adică frisat,

M’a înzestrat natura;

Vărsatul pucin m’au stricat

Şi mi a strâmbat şi gura.

 

Dar nu’i nemic; pucin îmi pasă !

Eu nici n’aş vrea să fiu frumos;

De am ce mânca, am casă,

Şi un aer prea maiestos1).

 

Multe vorbesc, puţine fac;

Sum rău, o zic ear o zic:

În2) plăceri-mi place să zac,

În tot, sum om de nimic.

 

Îmi place numai să răsucesc.

Să supăr pe domnişoare;

Ele de necaz, în[n]ebunesc,

Şi asta e a mea plăcere3).

 

Acum, eu mi-am făcut portretul;

Am spus ce’i drept, pre legea mea;

În tot – mă jur că sum ca dracul,

Mă jur, mă jur că sum aşa !

Fine     J. Hasdeu.

______________
Mss. 1452, f. 41, 41v; într-un miscellaneu literar, din foi disparate; scrisă cu sepia;

1) – urma strofa, pe care a tăiat-o:

 

În totul de mă’ţi vedea,

Mă veţi crede un bufon;

Mă veţi privi şi admira;

Zeu, sum un fanfaron.

 

2) – versul începea: Fetelor ; dar taie şi scrie în continuare.

3) – urma strofa, tăiată:

 

Bine a zis acel ce zice:

Bianu rău şi bosumflat;

Acestor domni şi a mele amice,

Parcă’i DRACUL pe uscat !

Fine     J. Hasdeu

 

Iulia avea o încredere fantastică în destinul ei, simţind că va străbate fizic şi secolul următor şi va triumfa ca autoare dramatică. Ea călătoreşte peste tot în lume şi peste tot este întâmpinată de mulţimi ce se înghesue şi se strădue s’o vadă şi s’o aplaude. Totdeodată, ca şi Carmen Sylva/Regina Elisabeta, scriitoarea se viseză şi regină a României:

„1908, 10 septembrie. / Regele şi Regina au sosit eri seara* la şease ore în Bucuresci, venind din Suceava. M.M. Lor erau însoţite de D.D. miniştri C şi S.”

__________________

Mss. 1429, f. 134

 

„1927. 17 octobre.1) / M.M. Lor Regele şi Regina au assistat, ieri la 10 ore a.m. la parastasul2) ce s’a oficiat la Mitropolie în memoria M. Seale Regelui Carol I, decedat la 13 octombroe 1897, adecî acum treizeci de ani. La 4 noembrie se va celebra cu mare pompă a 30_a aniversare a suirăi pe tron a Regelui Ferdinand şi a Reginei Iulia.

21 octobre 1927.

Astăzi, a 36_a aniversare”.

___________________

Mss. 1428, f. 220. Însemnare neterminată.

1) – preface din 1926. 10 august. Decembrie, din scrie peste ultimele cifre şi taie lunile.

 

Suceava, 1943, Iunie;

Suceava, 1943, Septembrie.

Scumpă bunică, 26 Aprilie 1970 Mss. 1434, f. 58v-59

Scumpă Dafnă, 28 Apr 1970

 

Cu toate acestea, ea a trăit sub sceptrul morţii.

Iată, Dialogul celor ce mor. Iulia avea vreo zece ani. „Erau, într’un spital, trei murinzi în o odae; unul era bătrân, de vreo şeaizeci de ani, altul mijlociu, încă în floarea vârstei, de 26 de ani, altul copil de douisprezece.

Moşul: – O să mor, o Doamne! Aşa bătrân… nu-mi pare reu că mor ! Dar tot…. Aş mai fi putut trăi, o lună, trei, şease, zece; un an chiear…

Junele: – Ce, bătrâne? Vieaţa pentru tine nu e o sarcină grea ?

Moşul: – Deloc! Nu eram fericit, dar vieaţa e mai bună ca moartea, după mine; de! aşa zic eu!

Copilul: – O! moşule, moartea e bună, ea face bine, mă crede; Dumnezeule, ia-mă curând, să scap de vieaţă, care mi e nesuferită! […]

În ast moment, moartea îi strînse de gât; toţi începură a striga:

«Ajutor! murim! Ajutor!

Junele: – Mor, agonie! O! Doamne, aşa june! las această lume albă! Dumnezeule, încă o zi!

Copilul: – Doamne, aşa mic! Milă, Doamne, milă! Încă o oră, lasă-mă să vez soareşe încă o oră!…

Şi expirară cu aste cuvinte pe buze.

«Muriţi, oameni, zise Moşul; voi vă lăudaţi că nu vă e teamă de moarte, că muriţi cu bucurie; eu m’am jeluit, este adeverat; dar cel pucin am spus verde că nu vreau să mor. Acum că v’a venit ceasil, strigaţi ca mişte nebuni: nici un om nu vrea să moară pe acest pământ!»

Şi moşul, murind, căzu peste cele două* cadavre. / F i n e. / Julia Hasdeu”

_______________________

Mss. 1444, f. 7v, 8, 8v.

*) – iniţial scris: cei doui morţi, dar şterge: morţi şi preface: cei doui în: cele doue.

 

Fata murindă  mss. 1441

Moartea unei fecioare mss 1457, f. 309

Rosa mea  mss. 1457, f. 310

Tema despărţirii:

Jurnal, dactilo

Odă la Hermina mss 1441

Octavian ONEA, cercetător ştiinţific, cunoscut hasdeolog Ploieşti, România

Reclame
Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, Poliţa cu cărţi vechi, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

STĂRI DEZOLANTE ÎN POEZIA IULIEI HASDEU (Din materialele conferinţei ştiinţifice 18.10.18)

STĂRI DEZOLANTE ÎN POEZIA IULIEI HASDEU

Gherman Oxana, doctor în filologie, lector, UPS „Ion Creangă”

Una dintre marile pasiuni ale Iuliei Hasdeu a fost poezia. Înzestrată cu o memorie fenomenală, Iulia memorizează fără dificultăţi şi recită poezii de dimensiuni mari de la o vârstă fragedă, manifestând sensibilitate faţă de arta literară. La doar 10 ani începe a scrie povestiri moralizatoare pentru copii, piese de teatru („Dama de circ”), scenete inspirate din istorie şi poezii. Primele încercări literare datează în 1879. Când B. P. Hasdeu descoperă poemele Iuliei şi încearcă să o convingă să le publice, ea nu se avântă să folosească această oportunitate, ci refuză din motiv că încă e prea devreme, după părerea ei, să debuteze ca poetă. În pofida deciziei mature a Iuliei, tatăl său alege patru poezii – „Poveştile albastre”, „Lacrimi de copil”, „Dispreţ”, „Dorinţa unei urâte”, şi le propune ziarului „Steaua României”. Debutul Iuliei Hasdeu în presa culturală a fost însoţit de o recenzie în trei articole intitulată „Domnişoara Iulia Haşdeu, poeta”, semnată de August R. Clavel. Pentru a nu se lansa în lumea literară având asigurată faima fiicei marelui enciclopedist român, Iulia îşi alege mai târziu un pseudonim literar – Armand Camille (1880).

Pe lângă voinţa, ambiţia şi pasiunea de a scrie, Iulia era dotată cu un spirit creator care anunţa o puternică individualitate artistică. Scrierile sale lirice poartă însemnele romantismului, oscilând între sentimente luminoase, euforice şi stări profund melancolice, atitudini sceptice, reflecţii lucide pe marginea unor teme existenţiale. Eul poetic este afectat de idealismul şi inocenţa spirituală a autoarei, dar şi de un puternic presentiment faţă de sfârşitul ei nefericit.

Primele semne ale predispoziţiei spre stări sufleteşti sumbre apar atunci când, din cauza unor probleme între părinţi, Iulia este nevoită să plece cu mama ei la Paris. Aflată departe de România, ea scrie poezie patriotică („România”, „Ţării mele” ş.a.), care reflectă dragostea de ţară în profunde vibraţii sufleteşti. În aparenţă uşor adaptată, Iulia se bucură de succese remarcabile în mediul cultural francez. Se preocupă de folclorul românesc la nivel ştiinţific, dedicând-se unei teze de doctorat cu titlul „Filosofia populară  la români” (1886). Unele poezii poartă marca sensibilităţii autoarei faţă de creaţiile folclorice şi chiar împrumută stilul prozodic al doinelor, baladelor şi cântecelor bătrâneşti, iar poveştile populare constituie o inestimabilă sursă de inspiraţie, prin prisma lor poeta abordează motivul dragostei, suferinţei, tristeţii, dorului, dar şi al bucuriei de a trăi. Cu toate acestea, în poezia „Trandafirul de vază”, ea mărturiseşte constatări cutremurătoare care denotă nu doar sentimentul înstrăinării, senzaţia captivităţii, constrângerii, care o macină, ci şi a răcelii ei faţă de ambianţa în care trăieşte: „Aceasta-i: trebuie să moară / De jalea timpului plecat,/ În încăperea princiară/ În’năbuşeala din palat”. Versul „Deci trebuie să moară”, care se repetă de mai multe ori în poezie, sugerează, prin metafora trandafirului, deprimarea pe care i-o provoacă climatul străin şi dorul de eliberare.

Setea de libertate este o temă centrală şi în poezia „Singurătate”, în care se pun în antiteză pământescul şi divinul. Singurătatea se asociază zborului către infinit, eliberarea de „pământeasca tină”, de corp – care este un „beci obscur” şi de „lanţul” realităţii. Liniştea singurătăţii face posibilă mişcarea spiritului către spaţiul adevărului absolut, revelarea esenţelor inaccesibile omului comun, aspiraţia către lumea voluptăţii divine, dorul de care este o tortură. Singurătatea este, în viziunea autoarei, o călătorie spre spaţiul divin, aşa cum este şi moartea.

Chiar dacă nu se desparte de stilul romantic al versificaţiei, Iulia asimilează câteva teme ale marilor simbolişti francezi, vocea sa lirică fluctuând frecvent între expresiile unor stări contradictorii. În poezia „Cimitirul”, ea scrie: „Iubesc acest prea simplu cimitir, / Ce martor fu l-a noastră încântare, / Când hoinăream, ca-n farmec, la-ntâmplare… / Îţi reaminteşti, din frântul vremii fir…”. Imaginile sumbre „negrul monument”, „nume şters”, alături de cuvintele „moarte”, „plâns”, „trist”, „chin”, formează un contrast pentru secvenţele care denotă lumină în acelaşi text: „crengi mlădioase ca nişte salbe”, „cireş cu mii de stele albe”, „drag april”, „salcâm cu flori aromitoare”, „cer cu pleoapele rozalbe”, „vis efemer”, „fericire-ndepărtată” ş.a. Stările apăsătoare şi orientarea spre lumină conferă motivului central, cimitirul, o nouă semnificaţie poetică, acesta reprezentând un spaţiu simbolic al regenerării fizice şi spirituale.

Printre poeziile romantice, euforice, patetice şi retorice ale tinerei Hasdeu se regăsesc şi texte pătrunse de o tristeţe iremediabilă, de suferinţă şi de conştiinţa morţii, stări care se reflectă şi în versurile cu predispoziţie spre beatitudine: „Vezi, arborii-s acuma schelete dezbrăcate, / Căci frunzele sunt smulse de vânt şi aruncate / Departe, nu se ştie, în aer sau în cer. / Pe mândrul arbor vântul îl scutură şi-l pleacă, / Iar frunza-i, parcă-n glumă, din ramuri i-i înşfacă / Şi-o-nvârte tot mereu în cerc.” („Frunza”). Moartea naturii este asociată celei umane, întunericul ei şi neputinţa omului de a cunoaşte ce va fi dincolo fiind un sentiment chinuitor. Eul liric constată cu durere că lumea pământească şi soarta omului este efemeră, valorile – înşelătoare, totul decade în incertitudine şi inutilitate. În final, el îşi găseşte refugiu în divinitate. Comunicarea cu Dumnezeu are lor prin gândurile pe care fenomenele naturii i le comunică poetei.

Deşi versurile exprimă pe alocuri o imensă dorinţă de viaţă şi pofta de a trăi deplin senzaţii noi, cu aceeaşi intensitate se resimte deziluzia şi resemnarea ei în faţa morţii. Adolescenta trăieşte acut stările de deprimare, deşi încearcă să le îndepărteze prin reflecţii lirice degajate, ele persistă în poeziile „Singurătate”, „Cimitirul”, „Moartea” „Descurajare”, „Dispreţ”, „Dezgust” ş.a. Motivul morţii şi sentimentele de suferinţă pe care le provoacă celorlalţi pierderea unui om, apar în foarte multe texte ale Iuliei Hasdeu, cum ar fi: „Victor Hugo” („Tu n-ai să mori, maestre Hugo!… S-a speriat / În faţa ta chiar Moartea.”), „Nu mă împiedica de-a plânge” („suflet zdrobit”, „lacrimi neoprite”, „în chinul cel îngrozitor”), „Margareta de Scoţia” („Văzui prea multe rele! Destul! Sunt obosită; / Ah, vino grabnic, moarte! Eşti graţia sortită.”), „Petrarca, pentru Laura” („Căci moartea nu-i în stare ca să-şi întindă gheaţa / Pe sfânta mea iubire… în veci te voi iubi / Şi sufletu-ţi în mine va trăi!”), „Logodnica lui Roland” (Roland, a cavalerilor grandoare, / E mort şi nimeni nu-l va mai vedea!… / – De-i mort, şi inima mea moare; / Odet-în groapă-l va urma.), „A fi iubită” (Să mori iubind!… / Ah, moarte de har şi norocire, / Când mori în nimb de soare, / Ca-n el să retrăieşti!…) ş.a. Toate aceste secvenţe poetice sunt dovada faptului că Iulia era obsedată de tema morţii şi deseori cădea în reflecţii şi stări dezolante. Versurile reflectă starea de destrămare interioară, pe care o asociază dezagregării naturii şi a lumii.

Iulia încearcă să depăşească spaima în faţa morţii prin credinţa şi încrederea în divinitate. În poezia „Moartea”, vocea poetică tinde spre eliberarea de sentimentul morţii, adoptând viziunea creştină a trecerii în lumină: „Eu nu urăsc viaţa şi nu mă tem de moarte, / Căci moartea e fecundă şi-i de lumină sursă. / O, nu-i răpus în beznă, de-a nimicirii soarte, / Acel ce cade parcă într-o fatală cursă.” Moartea este percepută ca o graţie, ca un acces în eternitate: „O trecere e moartea la veşnica viaţă / Primeşte-o făr’ s-o cauţi – e buna mea povaţă; / De suferi, niciodată să nu zici “Vreau să mor”! / C-ar însemna aceasta că n-ai în pieptu-ţi dor / Să lupţi cum cere Domnul, ci te-ai lăsat călcată; / De graţia din urmă de Dumnezeu e dată.” („Camisarzii”). Credinţa este dintre puţinele suporturi morale ale Iuliei în clipele grele. În poezii ca „Secerişul”, „Credo”, „Camisarzii”, „Pe ţărmul mării”, „Dumnezeul meu” ş.a., Iulia comunică cu divinitatea, dedică versuri de admiraţie faţă de forţa creatoare, manifestă sentimente de încredere şi o atitudine de supunere.

Imaginea morţii, în concepţia Iuliei Hasdeu, este de esenţă creştină, ea înţelege moartea ca parte a unui proces ciclic care este specific nu doar fiinţei umane, ci şi elementelor naturii: „Deci corpul mort, pe care ţărna-l înconjoară / Nu şi-a sfârşit cu totul aicea jos menirea / Hrănind întâi pământul din nou se desfăşoară / Ca alt copil din sânu-i să-şi facă împlinirea.” („Moartea”). Fiind dominată de stările omului în faţa morţii, tema vieţii i se pare cu atât mai luminoasă, dar şi mai îndepărtată. Iulia este tulburată de permanenţa unor stări morbide. Într-o poezie scrisă în 1885, ea îşi confesează suferinţa sfâşietoare şi declară dorinţa de moarte: „O, Doamne, cer iertare, căci să mor aş dori! / Şi n-am nici şaişpe ani! Dar viaţa mi-e amară / Şi inima mi-e tristă; tânjesc zi după zi / N-am bucurii, nici prieteni… m-apasă grea povară! /Doresc mai bine moartea. Nici nu mai pot să plâng, / Şi chinu-mi creşte; însă în lacrimi e-alinare… / Ce pot dori acuma, tristeţea să-mi înfrâng, / Decât paharul morţii, când ochiul lacrimi n-are?” Iulia este atentă la manifestarea fenomenului morţii în tot ce o înconjoară. În poezia „Floare-ofilită”, ea tratează această temă într-un mod aparent superficial, cuvintele sunt foarte grave şi vin în contradicţie cu măsura scurtă şi ritmul vivace ale versurilor: „Floare, azi moartă, / Vântul te poartă / Pe-alte răzoare; / Astfel se trece / Palid şi rece / Totul sub soare. / Timpul zoreşte / Şi ne răpeşte / Orice-amintiri: / Nici fericiri, / Nici tristul chin / Nu mai revin!”. Fenomenul morţii devine un fapt dezirabil, care îndepărtează omul nu doar de frumuseţea existenţei, dar şi de toate necazurile ce o însoţesc. Moartea devine o posibilitate de a se absolvi de suferinţă.

Apropiindu-se de fatalul an 1888, poeziile sale devin tot mai întunecoase. Din 1886 încep să apară poezii cu titluri-stări, aşa cum este „Descurajare” („Vai, totul mi-e contrar pe lume, / Chiar şi iubind; / Nu-i nimeni să-mi răspund anume / Decât hulind!”), „Dispreţ” („Eu n-am iubit vreodată; mă simt mereu copilă / Şi râd de-amorul fraged cu nostima-i idilă”), „Dezgust” („A viciului faţă cumplit mă chinuieşte!”), în care se răzvrăteşte contra diabolicului, indiferenţei, crimei şi a altor surse ale răului pe care ea le detestă. În cea de-a doua poezie, îşi manifestă dispreţul faţă de iubire: „O, voi, ce-acum susţineţi c-Amorul toate ştie / Lăsaţi-mi viaţa simplă în nevinovăţie / Lăsaţi-mi pacea sfântă din timpul infantil / Căci, dacă sunt matură, cu inima-s copil!”. Ea se simte agasată şi obosită de toate vicisitudinile lumii mature, are nevoie de refugiu în universul feeric şi simplu al copilăriei. Cu un an înaintea morţii, apare poezia „Oboseală” „Nu-ţi mai aduci aminte cât ne iubeam odată? / Azi inima îmi zace în somn bolnav ca-n vid! / Mi-e fruntea acum umbrită şi de gândiri brăzdată; / De oboseală ochii aproape mi se închid”. Invadată de amintiri şi epuizată de emoţii ca în pragul bătrâneţii, Iulia Hasdeu îşi exteriorizează slăbiciunea cronică, lipsa de putere, de rezistenţă la factorii agresivi ai anturajului.

Una dintre cele mai pătrunzătoare poezii ale Iulie Hasdeu, în care frumuseţea vieţii şi pofta de a trăi derivă într-o nestăvilită sete de moarte, este „Zile de nelinişte” (1887): „Aş vrea să fiu azi moartă. Dormind profund sub glie / În veşnica odihnă şi-a tainei veşnicie, / Culcată în sicriu-mi, în noaptea de mormânt / Acolo eu de-a pururi voi fi făr-de suspinuri / Şi mâna rece-a morţii curmând a mele chinuri, / Mi-o dat repaus sfânt!”; „Sunt încă-n floarea vârstei şi viaţa-mi este dragă; / Şi totuşi dorul morţii zoreşte să m-atragă”, aceste versuri o dovedesc conştientă de sentimentele care o domină, pe care le agregă într-un text organic, jucând pe contraste şi paradoxuri. Antagonismele, contradicţiile lumii se răsfrâng agasante în mintea ei, determinând-o spre balansarea între stări extreme. Un alt tablou al contrastelor îl constituie poezia „Tristeţe”, epitetele dezolante ale căreia („jale infinită”, „vifore ostile”) se contrapun farmecului naturii în luna martie („glia dezmorţită”, „iarba înfloreşte”, „aerul cel proaspăt e-atât de înmiresmat”, „fine viorele şi rumene zambile”), energia ei pare că o revigorează, o umple de farmec, însă stările de satisfacţie sunt efemere, eul liric cade brusc în neantul stărilor apăsătoare („suflet agitat”, „a reînnoit durerea” „inimă nervoasă”). Cu un an înaintea morţii, tânăra luptă contra suferinţei fizice care îi afectează iremediabil stările spirituale: „Şi inima-mi trezită şi-a reînnoit durerea / Din plaga cea ascunsă a vechiului meu chin / Ce parcă se calmase, căci îi pria tăcerea; / Iar azi încerc zadarnic s-o îndur făr-de suspin.” Iulia şi-a consumat intens fragilitatea, a reuşit să-şi defuleze spectrul nemărginit de stări care o încercau, s-a dedicat total pasiunilor şi s-a epuizat prea devreme. Lucrările sale au rămas însă surse inepuizabile de trăiri.

Versurile cele mai inspirate ale Iuliei Hasdeu dovedesc un potenţial artistic care mai târziu ar fi adus, probabil, o inestimabilă contribuţie literaturii universale. În poeziile sale, Iulia păstrează autenticitatea confesiunii, creând impresia unui dialog firesc dintre vocea poetică şi cititor, ceea ce sporeşte empatia lectorului faţă de stările lirice, trecându-l prin succesiuni eterogene şi deseori contradictorii de experienţe spirituale.

Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu... | Lasă un comentariu

CASTELUL IULIEI HASDEU: CAMERA DE SPIRITISM (Youtube.com)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, Cu numele Hasdeu..., Poliţa cu cărţi vechi, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

COMEMORAREA IULIEI HASDEU (IMAGINI) LA CONFERINŢA ŞTIINŢIFICĂ (18.10.2018) BIBLIOTECA CENTRALĂ

Publicat în CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., IMAGINI, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

CONFERINȚĂ   ÎN MEMORIA POETEI ȘI SCRIITOAREI IULIA HASDEU (secvențe video)

CONFERINȚĂ   ÎN MEMORIA POETEI ȘI SCRIITOAREI IULIA HASDEU (secvențe video)

În ziua de 18 octombrie  2018 în sala germană a Bibliotecii Centrale a BM ”B.P.Hasdeu” a avut loc  Conferința Științifică dedicată  scriitoarei și poetei Iulia Hasdeu, de la care moarte prematură s-au împlinit 130 de ani.

Evenimentul a fost deschis cu un mesaj de salut prezidat de directorul general al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” doamna dr.Mariana Harjevschi. În continuare moderatorul Conferinței Științifice Alexandru Moraru, șef serviciu la Biblioteca Centrală a oferit cuvântul primului vorbitor cu prima comunicare la subiectul respectiv, și anume dr. Oxana Gherman cu” Stări dezolante în poezia Iuliei Hasdeu”.

Ulterior în fața publicului a luat cuvântul prietenul Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, cercetătorul, scriitorul și publicistul Octavian Onea din România cu comunicarea ”Poeziile românești ale Iuliei Hasdeu”.

Tot cu o comunicare interesantă a venit și cunoscutul cercetător, directorul Muzeului Național de Literatură Română ”Mihail Cogălniceanu” , domnul Vasile Malanețchi intitulată ”Moștenirea literară a Iuliei Hasdeu în atenția  cecetătorilor din Republica Moldova”.

Apogeul evenimentului cu siguranță că a fost comunicarea celebrei profesoare universitare din București, cunoscut hasdeolog, scriitoare, poetă, dramaturg doamna dr. Crina Dicusară  Bocșan cu ”Un destin nestins: Iulia Hasdeu”.

Cred că va fi o eroare, dacă nu vom menționa, că la acest for științific, au asistat și participat activ doamna Ciobanu, profesoară de limbă și literatură română cu un grup de discipoli de la Liceul Teoretic ”Iulia Hasdeu” din Chișinău.

Text și secvențe video Alexandru MORARU

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., CĂRŢI ÎNŢELEPTE, IMAGINI, MATERIALE VIDEO DESPRE COLECȚIILE SPECIALE ȘI..., TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

O ENCICLOPEDIE DE UNICAT A MONUMENTELOR DISPĂRUTE PRIN VIOLENȚĂ

Cartea familiei inteligente

ENCICLOPEDIE A MONUMENTELOR DUSPĂRUTE  PRIN VIOLENȚĂ…

La 16 octombrie 2018 în incinta Bibliotecii Centrale a BM ”B.P.Hasdeu” a avut loc o lansare de carte de zile mari. O carte de excepție, semnată de un tânăr autor, care de și este la primul botez de carte, a pășit cu dreptul și a lansat un volum deosebit și foarte așteptat de publicul larg, dar și de specialiști.

Mai întâi și la început Părintele Buburuz a rostit Tatăl Nostru și a felicitat autorul cu acest succes editorial.

Lucrarea se numește Războiul Monumentelor și cuprinde perioada cronologică 1918- 1944, iar geografic, au intrat provinciile istorice ale României: Basarabia, Bucovina de Nord și Transnistria. Autorul acestel lucrări minunate este juristul Iulian Rusanovschi, avocat de profesie și vocație, un Om de mare cultură și inteligență, și respectiv patriot înflăcărat, care nu cu vorba, ci cu fapta devedește acest lucru zi de zi.

 

Am avut onoarea să fiu moderatorul acestui eveniment și în întroducerea mea la subiect am menționat, că această carte prea mult și-a așteptat apariția, fiindcă articole răzlețe la această temă au apărut mai multe, dar o sinteză serioasă, bine documentată, bine structurată și cu concluziile respective de rigoare. Nu am uitat să spun, că un mare bărbat al neamului nostru, regretatul dr. Nicolae Costin, primarul municipiului Chișinău a fost acel neînfricat, care a început a face ordine în monumentele orașului, eliminînd din inima capitalei monumentul lui Lenin, plasându-l la periferia orașului, fără ai provoca vre-o stricăciune. Acest mare patriot pre numele Nicolae Costin a avut o soartă tragică, fiind omorât prin radiație, iar nu mult timp după moartea lui, a murit și șoferul primărie care-l transporta.

 

Se pare că acest caz a speriat pe toți următorii funcționari, deoarece, chiar dacă municipiul este împresurat cu zeci și zeci de monumente sovietice, nimeni n-a mai indrăznit să se atingă de monumentele lui Stalin, Hrușciov, Brejnev etc. Evident că aici cu succes se înscrie și lașitatea și frica moldovenilor din părțile locului, îngrijită și dezvoltată cu prisosință de autoritățile sovietice.

Am vorbit celor adunați și despre faptul, că monumentele naționale nu prea au dreptul la viață și în zilele noastre, dând exemplul, că în clădirea actualei Biblioteci Municipale”B.P.Hasdeu” anterior a fost hotelul și restaurantul ” Elveția”, în care în diferite perioade istorice a fost vizitat de mari și celebre personalități, inclusiv Mareșalul Ion Antonescu, care a servit masa de două ori în respectivul restaurant, iar în hotelul cu același nume a dormit o noapte. Mai mult decât atat, în această sală, unde se petrece acest eveniment la 31 mai 2016 a avut loc prima Conferință Științifică din tot spațiul românesc cu titlui”Mareșalul Ion Antonescu în istorie și istoriografie”, la care au participat oameni de știință din Republica Moldova și România.În anul următor, susținut de câțva prieteni și marele patriot, președintele Asociației”Tighina” am izbutit să scoatem de sub tipar volumul”Materialele Conferinței Științifice ”Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie” din 31 mai 2016, Chișinău” și opera de artă, bazorelieful Mareșalului Ion Antonescu turnat în bronz și fixat pe o placă comemorativă din granit roșu. Păi uitați-vă, că acest bzorelief nu are loc în această sală, dar în afara clădirii, încă până în prezent stă atârnată placa propagandistică sovietică ”comemorativă”, cum sovieticii ne-au ”eliberat” în anul 1944….Aberații de ale ocupanților sovietici….

Din acest motiv, problema monumentelor rămâne o problemă majoră, deoarece monumentele sunt nu numai opere de artă, arhitectură și istorie, ele poartă o încărcătură informațională deosebită, dezvoltă spiritul patriotic, sau invers…..

După aceasă întroducere, în fața publicului a fost invitat autorul acestei reușite cărți domnul Iulian Rusanovschi, care a vorbit despre istoria apariției acestui volum și despre cei 6 ani de cercetare istorică de arhive, numeroaselor deplasări de la fața locului, munca dificilă din arhivele din România și Republica Moldova. Domnia sa a mulțumit soției pentru răbdarea, înțelegerea și susținerea lui, echipei de oameni de știință, care l-au ajutat în culegerea informațiilor necesare. În încheiere, autorul a mulțumit respectuos doamnei dr. Mariana Harjevschi, director general al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, prezentă la acest eveniment cultural și lui Alexandru Moraru, moderatorul evenimentului.

În fața publicului au mai vorbit: domnul Iurie Colesnic, dr. Silviu Tabac, Ion Ștefăniță, Anatol Petrencu, Ion Negrei, Alexandru Ganenco și alții.

Alexandru MORARU, moderatorul evenimentului, istoric, publicist

IMAGINI: Biblioteca Centrală a BM ”B.P.Hasdeu”

SURSA: Gazeta satelor, nr.39 din 19 octombrie 2018, pag.4

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, IMAGINI, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Serviciile speciale – instrument al expansiunii imperiului Rus şi U.R.S.S.

Imperiile în toate timpurile au dus o geopolitică expansionistă, îndreptată spre alte teritorii şi formaţii statale limitrofe. Imperiul Ţarist (format după Petru cel Mare în sec. XVII-XVIII), cum precizează Nicolae Iorga, a fost un imperiu de substiţie sau imitaţie faţă de prototipul lor european – Imperiul Roman şi cel Bizantin. Numai că el având experienţa lui Ginghis Han a acaparat şi subjugat zeci de popoare. Multe din care şi aveau statalitate un teritoriu pe care dăinuiai de secole. Cum tătarii Crimeiei, uzbecii, cazahii şi popoarele altaice. De fapt, a fost un imperiu colonial cu cea mai numeroasă colecţie de naţiuni subjugate cuprinzând spre sfârşitul secolului XIX continentul euro-asiatic (aproape 20 mln km2). Neoimperiul sovietic bazat pe ideologia lui Marx, Lenin, Stalin, Troţkii, a devenit cel mai agresiv şi sângeros. În numele comunismului au fost săvârşite crime apocaliptice. După datele istoricilor ruşi şi cercetătorilor apuseni Stalin şi acoliţii lui au omorât zeci de milioane (unii estimează la 100 de milioane) de „duşmani” ai U.R.S.S. Au fost suprimate biserica ortodoxă şi cea musulmană. A apărut o nouă pseudo-religie ideologia marxist-leninistă. Enunţurile susnumite confirmă activitatea antiumană a ideologiei comuniste.

Pentru politica externă a Rusiei au fost antrenate două instituţii ale Statului â serviciul diplomatic şi poliţia politică. Pe timpul lui Petru I şi urmaşilor lui Preobrajenski Prikaz (Conducătorii Goliţân, Matveev, Tolstoi, Hilcov). La doar câteva luni de la întronare Nicolai I a creat serviciul său secret aşa-numita Secţia a Treia a cancelariei imperiale în frunte cu contele A. Benkendorf. După pierderea războiului din Crimeea, ţarismul (Alexandru II) şi-a constituit Departamentul Poliţiei de Stat şi general Kvartirmeistvo (Serviciul militar de informaţie) care trimitea în ţările Europei agenţii militari (de regulă, aceştia erau ofiţeri ai Statului Major instruiţi pentru spionare şi în acest sens obligaţi să-şi constituie filiere de informatori). Pe timpul împăratului Alexandru III poliţia politică se numea Ohranka care era „legea legilor”. Până la urmă, nici poliţia secretă, nici serviciul de informare a Statului Major n-a apărat ţarismul. Nicolae II a fost detronat de cadeţii lui Kerenskii, iar mai târziu puterea, cu ajutorul serviciilor secrete germane, au preluat-o bolşevicii lui Lenin, Troţkii. Aceştia au păstrat cu sfinţenie tradiţia rusească seculară. Fiecare conducător a U.R.S.S. şi-a creat propriul serviciu special, poliţia politică.

Lenin şi Dzerjinskii au numit noua organizaţie C.E.K.A. (Всероссийская Чрезвычайная Комиссия – Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei, sabotajului şi a speculaţiei). Prin decretul semnat de Lenin acest monstru a primit puteri nelimitate (arestări, omucideri fără judecată etc.). De la început CEKA avea câteva zeci de angajaţi, spre 1940 erau peste 250 de mii. De remarcat că Cominternul format de sovietici era o filială docilă a C.E.K.A., mai apoi a. (Государственное политическое управление Н.К.В.Д. Р.С.Ф.С.Р. sau Direcţia politică de Stat). Stalin, în 1934, a arestat întreaga conducere a GPU pentru a şterge urmele crimelor comise de bolşevici din ordinele lui Lenin şi ale lui. Apoi a format un nou serviciu – N.K.V.D. (Народный комиссариат внутренних дел – Comisariatul poporului pentru afacerile interne). De remarcat că a lansat această structură într-o iepurare, genocid sângeros, în urma căreia au pierit după diferite date (Hruşciov, Volkogonov) de la 7 până la 9 milioane de oameni. N. Hruşciov a rebotizat poliţia politică a U.R.S.S. în K.G.B. (Комите́т госуда́рственной безопа́сности (КГБ), – Comitetul securităţii de Stat) şi a declarat că „noua” instituţie nu are nimic comun cu crimele lui Stalin.

În anul 1642 ţarul Mihail Romanov l-a trimis în cercetare la Iaşi pe Afanasii Ordân Naşciochin, unde cu daruri şi pocloane şi-a câştigat încrederea domnitorului N. Lupu şi a boierilor moldoveni. Timp mai mult de un an în suita voievodului a cules informaţii despre situaţia militară şi planurile Porţii Otomane, a Poloniei. Şi-a constituit o vastă filieră de informatori (agenţi) din Moldova, Valahia, Stambul, Podolia ş.a. Acest Ordân Naşcichin cunoştea limbile turcă, polonă, slavona veche. El a stabilit contacte cu episcopii români, greci, monahii pelerini şi cu mulţi boieri negustori care plecau în Stambul, Varşovia, Valahia, Serbia. Aceştia îi furnizau informaţii despre planurile militare ce vizau Rusia ţaristă, care a suferit un atac devastator al polonezilor nu demult (1606-1612). Ei ocupaseră şi Moscova. Mai târziu acest iscusit spion a fost trimis şi în Ţările Baltice pentru a estima forţa militară a Suediei ce domina Baltica.

În anii ’60 Afanasii Nasetocin a devenit sfetnicul ţarului şi primul conducător a Posolskii prikaz (Departamentul ce se ocupa cu politica externă a Rusiei). Cu venirea ţarului Petru la cârma Rusiei lucrurile s-au schimbat radical. Ţara a devenit un actor de vază în câmpul de luptă al Europei. Duşmanii ei erau la nordul Suediei şi la sudul Imperiului Otoman. Ţarul care abia îşi înfiripa armata regulată şi o flotă avea nevoie de un răgaz şi, desigur, de informaţie despre pregătirile militare a Suediei şi Turciei.

În 1702 ambasador al Rusiei la Poarta Otomană a fost numit Petru Tolstoi. El a primit de la ţar instrucţiuni de a afla starea politică şi militară a turcilor, posibila pregătire pentru un război cu Rusia. Ce armată şi flotă în Marea Neagră are otomanii, care este armamentul lor, artileria, cavaleria, cam câte forţe pasibile pentru un război pot mobiliza paşalele sultanului. Un rol deosebit în misiunea de spionaj politic în Balcani şi în Imperiul otoman l-a jucat ambasadorul Rusiei la Stambul Petru Tolstoi (1700-1712). Petru I l-a instruit personal şi i-a cerut să-şi facă o filieră de informaţie din cercul sultanului, domnitorii principatelor şi popoarele vasale ale turcilor. Numitul Tolstoi, având sume considerabile, blănuri de samur, nevestuică, pietre scumpe a mituit paşale, dregători de la curte şi, de asemenea, pe bei-zadelele din teritoriile vasale printre care fiii domnitorilor ţărilor romane Brâncoveanu şi Cantemir, prin care a făcut cunoştinţă cu demnitarii Valahiei şi Moldovei.
De remarcat că în misiunea lui un ajutor consistent (considerabil) l-au avut ierarhii şi enoriaşii bisericilor ortodoxe a Greciei, Ierusalimului, Bulgariei, Serbiei, Ţărilor Româneşti, dat fiind că situaţia geopolitică impunea unirea eforturilor popoarelor ortodoxe împotriva ofensivei turceşti musulmane. Un pilon important în misiunea lui Tolstoi a fost patriarhul Ierusalimului, Dosoftei. El a mobilizat mulţi monahi şi preoţi din Turcia, Grecia pentru a culege informaţie militară pentru ruşi.

După misiunile de succes ale lui Ordân-Nasciochin, ţarul Alexei Romanov, în 1654, a instituit aşa-numitul „Pricaz tainâh del” – un departament de cercetare în care erau antrenaţi diplomaţi, militari, negustori, monahi-pelerini. Dar numai în timpul lui Petru cel Mare spionajul devine un instrument al politicii expansive. În statutul militar cercetarea şi culegerea informaţiei capătă legalitate. S-a format un aşa-numit „General – kvartimeiskaia slujba”, ce se supune ţarului. În corespondenţa sa a introdus cifrarea. În acest organ al ţarului lucrau maeştrii spionajului ca A. Matveev, P. Tolstoi, A. Hîlcov şi străinii care jurau credinţă Patriei. Ca exemplu pot servi grecii D, Castrioti, Panait, românii fraţii David şi Tudor Corbea, Danilă Apostol, Bour, D. Cantemir (pe când era la Stambul, marele cărturar şi diplomat Nicolae Milescu-Spătaru). Oamenii aceştia de o inteligenţă deosebită, cunoscători a câtorva limbi (greaca, turca, slava, sârba şi, desigur, româna) aveau posibilitatea de a călători şi a cerceta tot arealul Europei de Răsărit, Balcanii, Polonia ş.a. David Corbea, după cum afirma istoricul Al. Moraru (Labirintul Documentelor Secrete, pag. 162-165), boier de la curtea lui Constantin Brâncoveanu a îndeplinit misiuni importante pentru Ţara Românească şi pentru Rusia fiind oficial angajat de Petru I. A avut misiuni diplomatice informative în Polonia, Transilvania de unde a adus ţarului date despre intenţiile voievodului Transilvaniei Racoti al II-lea de a se alia cu Rusia împotriva Turciei. Scopul misiunii a fost realizat. La Varşovia Racoti şi D. Corbea, ca reprezentant plenipotenţiar al lui Petru I au semnat un tratat de alianţă militară şi prietenie.

Un agent de forţă al serviciului secret rus (General – Kvartirmeistvo) a fost comerciantul Manuc Bei (numele său armenesc fiind cel de Emanuel Mârzaian) (1769-1817). Negustor de succes în Stambul, avea trecere la curtea vizirului şi a sultanului ca furnizor de nestemate pe care le primea („cumpăra”) de la ruşi. În schimb culegea informaţie despre politica turcilor, forţele militare care i-au servit lui Kutuzov în războiul de la începutul sex. XIX (1806-1812). Ca agent al politicii imperiului Rus, împreună cu D. Moruzi, a participat la negocierile din 1812 pentru încheierea Tratatului de la Bucureşti dintre imperiul Rus şi cel Otoman, desfăşurat în hanul lui din capitala României. El a fost intermediarul mituirii oficialilor turci pentru cedarea Basarabiei către ruşi. După această „reuşită” a plecat în Sibiu şi Viena unde, în 1815, a fost primit de împăratul Alexandru I. Pentru servicii aduse Rusiei a fost răsplătit cu dărnicie, a primit de la ruşi câteva sute de mii de ruble-aur, moşii întinse în Basarabia (Hânceşti, unde şi astăzi stau edificiile palatului lui), a defrişat de stejari seculari codrii Tigheciului pe care i-a vândut cu bani grei în Austria. A avut un sfârşit tragic. În 1817, după o cafea preparată de un bucătar turc, a murit.

La începutul secolului XX contradicţiile imperiilor au căpătat agresivitate sporită. Imperiul Rus ce avea influenţă asupra slavilor balcanici – Serbia, Bulgaria, Muntenegru avea nevoie de informaţii despre planurile Imperiului Austro-Maghiar (Ungar). Un succes în această perioadă a fost racolarea ofiţerului cartierului-general din Viena Alfred Riedl, cunoscător al limbii ruse (în 1900 a urmat stagierea în şcoala militară din Kazani). După cum afirma ediţia „Очерки истории Российской внешней разведки” („Eseuri despre istoria serviciului de informaţie militară a Rusiei”) – (Moscova, 1996, v. 2, p. 215-218) peste câtva timp a fost contactat de colonelul I. Batiuşin, care i-a propus contra unei sume ce era de zece ori mai mare decât salariul anual al proaspătului căpitan… să colaboreze cu serviciul secret militar al ruşilor. Riedl a fost de acord. A urmat zece ani de colaborare în care colonelul a furnizat ruşilor planurile secrete de mobilizare a armatei, numărul efectiv al ostaşilor, armamentul şi echipamentul lor, planurile de atacare a Rusiei, Serbiei, Muntenegrului ş.a. Dar neglijenţa sa şi a ruşilor l-a adus la sinucidere. Pe numele unui oarecare Nicetas au fost trimise 7 mii de coroane. Cei care lustrau corespondenţa au deschis-o. Finalul este melodramatic. A. Riedl a fost prins când a ridicat banii şi, probabil, fiind constrâns, s-a sinucis în cabinetul lui. Cartierul general vienez a muşamalizat cazul, rufele se spălau în familie.

Odată cu venirea la putere absolută a lui Stalin s-a procedat la formarea unui nou instrument de spionaj şi influenţă externă (I.N.O. al G.P.U.) controlat personal de el. Conducătorii acestui departament Mihail Abramovici Trilisser (născut în Elveţia), Artur Artuzov, Abrani Sluţki, prin Comintern controlat de I.N.O. aveau sarcina să creeze „armate subterane” în fiecare ţară capitalistă. De obicei, acestea erau comunişti-revoluţionari locali sau cei trimişi de I.N.O. în misiune de spionaj. După eşecul „revoluţiei” şi războiului civil din Spania, ofiţerii sovietici au racolat sute de agenţi din rândurile „Brigăzilor Roşii Internaţionale” care, mai târziu, au fost plasaţi în fruntea partidelor comuniste din Europa. După biruinţa U.R.S.S. asupra lui Hitler toate serviciile de spionaj a Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei, Poloniei, României, Ungariei erau formate din foşti ofiţeri şi agenţi ai I.N.O.. Aşa s-a derulat expansiunea imperiului sovietic cu suportul serviciilor secrete, diplomaţilor acoperiţi şi a Cominternului format expres pentru revoluţie.

Ilegali în perioade interbelice în România după Mitrohin au fost peste 200 de persoane printre care Pantiuşa Bondarenko, Todres Cruteanschii (alias Carin Tudor), Pavel Tcacenco ş.a.

Un spion sovietic, ilegal trimis de I.N.O. (Иностранный Отдел) al temutului serviciu secret C.E.K.A., condus de Dzerjinskii. În 1922-1924, ca rezident a lucrat în România, Austria, Bulgaria cu nume de cod Alexandru Koritnîi. A îndeplinit cu succes misiunea de a forma filiere de agentură în România şi instalarea conducerii partidului comunist din România.
Mai târziu a plecat rezident în China. După câteva operaţiuni în SUA şi în Franţa, unde a structurat rezidentura O.G.P.U. (fosta C.E.K.A.) a fost numit şeful Departamentului 1 al Serviciului de Informaţii Externe O.G.P.U., care opera în SUA şi Europa. După 1935 a lucrat în grupul de spionaj şi agent sovietic din China şi Japonia. Conducătorul filierei de spionaj „Ramsau” din Japonia a fost vestitul spion sovietic, Rihard Sorge. Cel care l-a informat pe Stalin că Germania va ataca U.R.S.S. la 22 iunie 1941 (planul „Barabrosa”).

Imperiul Rus şi succesoarea sa U.R.S.S. prin forţa lor politico-militară şi cu potenţia de penetrare a serviciilor de acapararea a ţărilor limitrofe (Polonia, România, Finlanda, Ţările Baltice, a Europei de Est ş.a.). Dacă ţarismul culegea informaţia cu „mănuşi” albe, apoi sovieticii au impus noi reguli, ca de exemplu exportul revoluţiilor (China, Ungaria, Germania ş.a.)teroarea roşie, îndreptată împotriva oponenţilor politici (L. Troţlii, Raik) agenţi sovietici detectori.
Istoria civilizaţiei demonstrează că bătălia surdă a serviciilor secrete, dusă pentru asigurarea politicilor imperiilor a adus schimbări spectaculoase în Europa şi în lumea întreagă.

Col. (r) Alexandru Ganenco

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

Bibliografie selectivă:
1. Boldur, Alexandru: Basarabia şi relaţiunile româno-ruse. Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional. Bucureşti, 1927.
2. Buzatu, George, Istorie interzisă. Editura Curierul doljean, Craiova, 1990.
3. Cojocaru, George, Cominternul şi originile moldovenismului. Studii şi documente. Editura Civitas. Chişinău, 2000.
4. Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută. Editura Universitas, vol. 17, editura Leuseum (vol. 2-7) 1993-2010.
5. Очерки истории Российской внешней разведки. Е.М. Примаков. «Международные отношения», Москва, 1996, том I-II. (Eseuri din Istoria Serviciului de informaţie externă a Rusiei).

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5089-serviciile-speciale-instrument-al-expansiunii-imperiului-rus-si-urss.html

 

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

EXPERIENŢE ÎN CASTELUL IULIEI HASDEU…

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

VIAȚA CĂRȚILOR: VĂ AȘTEPTĂM LA BIBLIOTECA CENTRALĂ (20.09.18)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Teşu Solomovici – „Mareşalul Ion Antonescu. O biografie”

„Intr-un fel îi datorez viaţa maresalului Ion Antonescu şi, ca mine îi datorează lui Antonescu viaţa aproape toţi evreii din vechiul regat !”. (Teşu Solomovici)

„În autograful pe care mi l-a oferit pe cartea sa « Mareşalul Ion Antonescu. O biografie », lansată la târgul de carte Gaudeamus 2011, Teşu Solomovici scrie că-mi dăruieşte « această carte de istorie naţională şi suflet ». Poate că aceste cuvinte exprimă cel mai fidel nu numai motivaţia scrierii ei, ci şi a publicării ei, deşi foarte mulţi conaţionali l-au sfătuit să nu se aventureze în această rememorare istorică, plină de răni încă nevindecate, sau niciodată vindecabile. Acad. Răzvan Teodorescu numeşte această ultimă realizare a scriitorului Teşu Solomovici « o carte aşteptată », despre « un personaj tragic, aducând o parte de dramă în devenirea propriului popor pe care l-a iubit incontestabil ». În « Cuvântul autorului », Teşu Solomovici încearcă să explice această adevărată aventură scriitoricească, materializată printr-o carte care a născut controverse încă înainte de apariţie şi care nu se vor opri prea curând, nu numai prin lipsa unei cărţi biografice despre mareşalul Ion Antonescu, care să fie doar începutul unor expediţii istorice într-o perioadă care a produs durere şi ură, dar şi prin drama trăită de cel căruia i se destinase misiunea istorică de a « spăla ruşinea cedării fără luptă a unor teritorii naţionale şi de a le reuni la trupul ţării (Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina) » şi care chiar în ultimele clipe ale vieţii sale, înainte de a fi executat, şi-a trimis gândurile către propriul popor: « Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea ».

Teşu Solomovici ne prezintă un Ion Antonescu dominat de dorinţa de a-şi servi patria, de a se pune la dispoziţia istoriei, dar şi stăpânit de dezgust împotriva celor care, « fiind prima generaţie care vorbesc româneşte, au pretenţia nu numai să ne conducă, dar să ne şi înveţe să simţim româneşte şi cum să ne facem datoria faţă de neam ». Este atacat prin diferite mijloace, unele mai odioase decât altele, dar rabdă, îşi înfrânge revolta, iar explicaţia o avem tot de la omul Ion Antonescu: « Cum de nu mi-a sărit încă creierul în ţăndări şi cum de nu am pus şi mâna pe armă? Nu am făcut-o fiindcă Dumnezeu m-a dotat cu răbdare şi cu putere de dominare fără margini. M-a ajutat şi constituţia mea, cât şi faptul că atunci când, tânăr fiind, mi-am făcut cultura clasică, am învăţat şi am reţinut de la filozofii greci că în viaţă învinge numai cine ştie să rabde, să sufere şi să aştepte. Rabd, sufăr şi aştept şi am convingerea că voi învinge. Să punem deci degetul, cu curaj, pe adevărata rană, iar nu pe consecinţele ei ».

Nici în scrisorile trimise celor apropiaţi, aşa cum este doamna Elena Petricari-Davila, fiica celebrului dr. Carol Davila, nu este Ion Antonescu mai puţin atent cu sentimentele lui pentru Ţară, dar şi pentru Monarhie, pentru Tron: « Dar pentru că mi-aţi făcut rara şi mai ales atât de greu de preţuita cinste să faceţi aluzie şi la sufletul meu, îngăduiţi-mi să-l deschid, ceea ce, vă asigur, mi se întâmplă foarte rar – pentru o clipă. Împreună cu patria noastră, el a constituit şi va constitui pentru mine singurile altare înaintea cărora au îngenunchiat, fără rezerve şi fără condiţii, gândirea şi energia mea. Aceasta fiindcă sufletul meu, vreau să-l redau, când va veni ceasul, tot aşa de curat cum l-am primit şi Patria fiindcă doresc să o văd, înainte de a muri, înălţată, respectată şi temută. Nu poate fi om, în această ţară, care să fi servit Dinastia cu mai multă dragoste, cu mai mult devotament, mai necondiţionat şi cu mai mult spirit de sacrificiu ca mine. Cât mine da, trebuie să fie mulţi, dar mai mult ca mine nici unul, fiindcă la baza devotamentului meu nu a stat nici un interes egoist, absolut nici unul ».

Înainte de intrarea României în război alături de Germania, Ion Antonescu are o activitate intensă pe plan diplomatic şi militar. Deşi la întâlnirea din 12 iunie 1941, de la München, Hitler îi propune lui Antonescu doar o colaborare a României la războiul împotriva U.R.S.S., fără a-i dezvălui data atacării Rusiei, Ion Antonescu răspunde că doreşte să lupte încă din prima zi şi că « România nu i-ar ierta niciodată generalului Antonescu să lase armata română să stea cu arma la picior în timp ce trupele germane din România merg împotriva ruşilor ». Desigur, propunerea lui Hitler era una şireată, sentimentele lui Antonescu faţă de vecinul de la răsărit erau cunoscute, iar dorinţa acestuia de a dezrobi teritoriile româneşti anexate de U.R.S.S. în 1940 era mai mare decât oricând: « Pământurile unui neam sunt părţi din sufletul lui şi nimeni nu poate şi nu are dreptul să le uite sau să le trădeze, fără a-şi trăda propriul lui suflet de român » (aşa cum au făcut-o Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Adrian Severin şi Petre Roman prin criminalul Tratat cu Ucraina ratificat în 1997 şi rămas neschimbat până astăzi – n.n. I. M.). În noua calitate de Comandant suprem al forţelor româno-germane aflate în nord-estul României, Ion Antonescu inspectează trupele din Moldova şi intrarea României în război se produce în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 cu celebrul ordin « Ostaşi, Vă ordon, treceţi Prutul! ».

Imediat încep să sosească pe adresa lui Ion Antonescu telegrame de felicitare. Regele Mihai I îi telegrefia în seara zilei de 22 iunie 1941 generalului Ion Antonescu: « În clipele când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei, pentru a reîntregi Sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către Domnia Voastră, domnul General, şi către Oştirea Ţării. Vă sunt recunoscător, domnule General, pentru că numai prin muncă, tăria şi străduinţa Domniei Voastre, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună ». Patriarhul Nicodim şi Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, erau alături de generalul Ion Antonescu. Dr. Wilhelm Filderman, preşedintele evreilor din România, îl felicită pe Antonescu şi-l încurajează în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. « Acum – se scrie în acea telegramă trimisă de liderii evrei – când glorioasa armată a ţării este mobilizată pentru a recucerii provinciile pierdute, într-un gând şi o simţire, populaţia evreiască vă roagă să binevoiţi a-i reda onoarea de a-şi apăra ţara ».

Desigur, se pot scrie încă multe cărţi despre Ion Antonescu, dar ceea ce a reuşit Teşu Solomovici este demn de toată lauda. Este o carte scrisă cu curaj, cu atentă documentaţie, cu pasiune pentru Adevăr, despre o perioadă încă insuficient cunoscută, o perioadă asupra căreia istoricii refuză să se aplece. Este o carte care se adresează atât celor care văd în el un devorator de evrei, cât şi celor care încă îl aşază pe soclul cuvenit unui erou al neamului său. Teşu Solomovici nu ascunde faptul că a scris această carte din dorinţa de a spune adevărul. Sau este şi o carte prin care autorul vrea să-i mulţumească celui care i-a salvat viaţa” (Ion Bădoi).

Viaţa lui Ion Antonescu, scrisă de un evreu

Practic, Am început să scriu la această carte imediat după 1989, deci a durat aproape două decenii. Volumul a fost gata demult, dar, din cauza sfaturilor „tovărăşeşti” şi anumitor presiuni, am tot întârziat s-o tipăresc. Mărturisesc sincer o anumită teamă, pentru că ştiu sigur că această carte va displăcea conaţionalilor mei şi anumitor categorii de români. În general, există o falie între marii istorici ai României şi istoricii evrei, în ceea ce priveşte felul de a-l percepe şi de a-l analiza pe conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu. Această falie este alimentată şi adâncită de faptul că unii văd în el doar un monstru, animat de o ură bolnavă faţă de evrei, iar ceilalţi îl privesc ca pe un erou absolut al lumii româneşti. Practic, ar trebui să existe o linie de mijloc, pentru că niciodată Antonescu nu va putea fi exclus din istoria României şi niciodată nu va putea fi modificată statura sa în mentalitatea românească. Pentru că, dând ordin armatei române să treacă Prutul, Antonescu a răspuns unui deziderat popular românesc. Era un război prin care Antonescu încerca prin forţa armelor să repare o nedreptate istorică făcută pe plan diplomatic, răspunzând unui act vizibil de agresiune al Moscovei roşii, prin raptul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord, care sunt vechi şi reale părţi din trupul României. În sensul acesta, Antonescu s-a înscris în mentalul românesc ca un erou.

Am descoperit documente importante care atestă rolul primordial pe care l-a avut Ion Antonescu în campania militară a trupelor româneşti împotriva armatei maghiare şi ocuparea Budapestei. Am fost surprins cum această campanie strălucit gândită şi executată de Ion Antonescu a fost lăsată în obscuritate, aproape uitată. Antonescu nu i-a stimat pe unguri şi îi acuza de toate uneltirile posibile împotriva neamului românesc. Fără să ţină seama de voinţa occidentală, el a făcut tot ce a fost posibil ca trupele române să continue ofensiva, să ocupe Budapesta şi să le dea ungurilor o lecţie dureroasă de neuitat.

Am fost surprins să constat din unele documente aproape necunoscute, cât de strânse erau legăturile generalului cu şefii Ambasadei Germaniei, în zilele premergătoare alungării regelui Carol al II-lea şi preluarea puterii, şi concomitent cu şefii Partidelor Istorice, Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu. La Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, unde fusese exilat de regele Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu nu era un izolat. Ofiţerul superior german Gerstenberg îl vizita asiduu şi împreună au pus la punct debarcarea regelui. După un S.O.S. lansat de Carol al II-lea, în drumul de la Mănăstirea Bistriţa la Palatul Regal, Antonescu a avut o întâlnire secretă cu Iuliu Maniu. Ei au discutat, desigur, despre debarcarea regelui. Cartea mea pune în evidenţă, puternic, acest aspect nou. Regele Carol al II-lea a fost păcălit de Antonescu; acesta nu a avut niciodată dorinţa să-l salveze pe rege.

Nici despre întâlnirea sa cu Şef-Rabinul Alexandru Şafran nu s-a ştiut nimic. L-am descoperit pe Vlad Davidescu, fiul colonelului Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al mareşalului. Nimic nu se mişca, nimeni nu avea acces la mareşal fără aprobarea lui Radu Davidescu. Fiul său mi-a relatat cum într-o zi Şef-Rabinul Alexandru Şafran a bătut la uşa casei lor şi colonelul Radu Davidescu a concretizat întâlnirea rabinului cu mareşalul. E o mărturie deosebit de importantă pentru că există istorici evrei care neagă existenţa acestor întâlniri. De altfel, mărturia fiului colonelului Radu Davidescu confirmă cele scrise de Marele Rabin Şafran în memoriile sale.

Am scris această carte în primul rând pentru că, paradoxal, dacă eu trăiesc, este pentru că la 13 octombrie 1942, Antonescu s-a împotrivit şi a anulat ordinul ca toţi evreii să fie predaţi naziştilor. La acea dată erau pregătite trenurile care trebuiau să faciliteze deportarea tuturor evreilor din România către Auschwitz. Şi Antonescu a spus : Nu! Spre turbarea naziştilor, care n-au avut ce să facă. Din acel moment, orice deportare a încetat. A fost un gest care a izvorât din legitimitatea lui de conducător al României şi din dorinţa de a demonstra că România nu este la cheremul Germaniei naziste. Volumul îl prezintă pe Antonescu nu ca pe un monstru, ci ca pe un om, ca pe un român şi militar care şi-a iubit enorm ţara. S-a crezut providenţial şi a realizat o serie de fapte mari, pe care România şi le va aminti, dar a comis şi greşeli.

Cartea deschide perspective noi şi în chestiunea „bolii misterioase” a mareşalului. Teşu Solomovici a pus pe masă toate versiunile posibile şi a observat interesul subiectiv al celor care au analizat aceste boli. În toţi anii războiului, pe perioade scurte sau mai lungi, mareşalul a suferit de boli mai mult sau mai puţin grave. Rapoartele privind starea sănătăţii mareşalului l-au îngrijorat pe Führer, care i-a trimis la Bucureşti pe câţiva dintre cei mai buni specialişti din Berlin şi din Viena. Hitler bănuia chiar că Antonescu era otrăvit, de aceea i-a trimis Conducătorului român propria sa bucătăreasă. Există două surse care s-au păstrat ca prin miracol: cele şase volume-folio cu Registrul istoric al guvernării lui Ion Antonescu şi cele trei volume-folio ale Jurnalului lui Ion Antonescu, ambele salvate de un arhivar care le-a ascuns atunci când toată Arhiva Antonescu a fost luată de ruşi, după căderea regimului antonescian. „Am bifat toate zilele când mareşalul nu s-a simţit bine, când era gripat, când a rămas acasă fiind suferind – ele sunt multe. Am făcut lista medicilor care l-au consultat şi l-au îngrijit. Foarte greu s-a putut stabili un dignostic”, spune Teşu Solomovici.

Adversarii lui Antonescu vorbeau cu satisfacţie de un sifilis vechi şi netratat, din tinereţe, înainte de Primul Război Mondial. În memoriile sale, fruntaşul legionar Şerban Milcoveanu îl citează pe Antonescu. Mareşalul ar fi spus că „demnitatea naţională îi interzice ca străinii să vadă că are sifilis”. Aşa că nu s-a tratat şi ar fi învins boala, prima oară, „prin voinţă”. Dar, în ianuarie 1941, înainte de războiul cu legionarii, sifilisul terţiar ar fi reapărut. „Evident, povestea aceasta este o invenţie a memorialistului care ar vrea să sugereze că dacă nu ar fi apărut reacţiile sifilisului terţiar, generalul Antonescu nu i-ar fi lichidat pe legionari. Nu, mareşalul nu a fost bolnav de sifilis. Cum a putut un om mereu cu temperaturi de peste 38 de grade să conducă ţara românească şi să fie comandantul sutelor de mii de soldaţi angrenaţi în teribilul război din Est, asta e o altă problemă”.

Fragment din cartea „Mareşalul Ion Antonescu – o biografie”

„Ca în mai toate şedinţele Consiliului de Miniştri, mareşalul se războieşte cu incompetenţa, cu specula, hoţia. Acum e şi mai vehement, pentru că hoţii au furat Armata. – Fură toţi, jidanii, germanii, românii, grecii, toţi puşi pe căpătuire!, strigă furios mareşalul. Uitaţi-vă la Malaxa, câştigă bani cu lopata de pe urma războiului, nu? […] Vreau să le mulţumesc în numele Patriei recunoscătoare, pentru că continuă să se bată. Lupta va fi lungă, lupta nu va fi pierdută. Să aibă credinţa în Cruce şi ochii la stindarde. Să fie siguri că niciodată un şef n-a putut fi mai alături şi mai mândru de soldaţii ei, cum sunt eu, mareşalul Ion Antonescu, de ei, şi nicio Ţară mai recunoscătoare faţă de luptătorii ei, ca a noastră faţă de ei”. Reuben Markham, un ziarist englez de la „Christian Science Monitor” transmitea ziarului său, imediat după execuţie, o versiune care va deveni legendară: „Când a venit clipa execuţiei, mareşalul însuşi a dat comanda plutonului de execuţie să tragă. Soldaţii s-au dovedit mai nervoşi decât el. […] Băieţii, aflaţi la câţiva metri de el, cu degetul pe trăgaciul armei, se uitau în ochii lui strălucitori, tremurau puţin. Când au tras, mareşalul a căzut, dar nu era nici mort, nici inconştient. Ridicându-se parţial, a întins mâna dreaptă către călăi şi a strigat: «Trageţi din nou, băieţi, trageţi!». Ei bine, au tras iar şi iar, şi un ofiţer l-a răpus cu un focuri de revolver”.

Una dintre greşelile Mareşalului Antonescu este că a continuat războiul dincolo de Nistru, până în munţii Caucazului şi stepele Stalingradului. A ţinut alianţa cu Germania nazistă şi implicit a intrat în război nu numai cu Rusia sovietică, ci şi cu Statele Unite ale Americii, cu Anglia, Franţa, Canada, Australia, Noua Zeelandă, cu toată lumea democrată. Iar a doua greşeală este că a dat curs puseurilor lui antisemite, care au provocat multă jale pe uliţa evreiească. Vreau să mă înţelegeţi clar: nimeni nu este dator să-i iubească pe evrei. Dar nimeni nu are dreptul să le ia viaţa sau să semneze legi care să-i prigonească, să-i deporteze, să-i marginalizeze. Este exact ce a făcut Antonescu. Odată cu instaurarea la putere, el s-a înscris în curentul antisemit al epocii, care pornea de la Berlin, de la Hitler. Şi-a însuşit această ideologie antisemită, traducând-o în legi prigonitoare. Din acest moment, el a intrat în rândurile criminalilor de război. Nu evreii au inventat acest termen de „criminal de război”. Termenul a fost emis şi a intrat în discursul juridic de către tribunalul de la Nürnberg, care a judecat crimele naziştilor. Se ştie că procesul lui Antonescu din mai 1946 a fost o farsă, că a fost ilegal, că a fost condus din umbră de consilieri sovietici. Implicit, decizia de condamnare a lui la moarte este nedreaptă şi ilegală. Dar orice tribunal din lume care ar fi respectat litera legii n-ar fi putut să dea un alt verdict, care era consecinţa logică a înfrângerii naziştilor şi a victoriei Aliaţilor. De altfel, Antonescu se aştepta la acest verdict, iar singura lui dorinţă era să moară ca un soldat, adică să fie împuşcat de un pluton de soldaţi şi nu spânzurat ca tâlharii.

De-a lungul anilor, eu am intrat în dispută cu câţiva istorici evrei de frunte ai timpului, printre care şi Jean Ancel, socotit cel mai important istoric evreu al holocaustului din România. El nu-i iubea pe români, dar nu avea respect nici pentru evreimea română. Era de formaţie culturală bucovineană, iar evreii bucovineni nu au avut respect pentru lumea românească. Ei s-au socotit de cultură germană, ochii lor fiind aţintiţi spre Viena şi Berlin. Jean Ancel a dat curs acestui dispreţ faţă de România. El a subscris cu entuziasm acelei fraze emise de Hannah Arendt, o evreică din S.U.A., care a spus că România a fost ţara cea mai antisemită din lume. În scrierile lui, Ancel a vrut să dovedească acest lucru. Ori, să vezi România o ţară mai antisemită ca Germania lui Hitler sau mai antisemită ca Ungaria, Polonia sau Ucraina… Eu am atras atenţia asupra viziunii viciate a lui Ancel. El a mai făcut ceva ce un istoric cinstit nu face. A scris o carte despre Pogromul de la Iaşi, în care s-a străduit să demonstreze că Antonescu a fost iniţiatorul, conducătorul şi manipulatorul tuturor celor întâmplate la Pogromul de la Iaşi. Ceea ce este o prostie. Să-l acuzi pe Antonescu că ar fi manipulat ca un oarecare şef de bandă… Lui nu-i era deloc greu pur şi simplu să semneze un decret şi în 2-3 zile toţi evreii ar fi fost deportaţi. Nu trebuia să inventeze, să manipuleze, ca să fie omorâte câteva mii de evrei.

Deportarea evreilor într-o zonă pustiită de război – Transnistria – unde nu exista posibilitatea să se hrănească, să se cazeze sau îngrijire medical a fost o decizie gravă a lui Antonescu. Mulţi evrei au murit din cauza bolilor. Transnistria a fost transformată într-un fel de cimitir, nu numai al evreilor din Basarabia şi Bucovina, ci şi al evreimii din Ucraina şi din Transnistria. Se apreciază că ar fi între 180.000 şi 250.000 de evrei care au murit împuşcaţi de germani, de trupele române, de localnici sau de bandiţi, din cauza bolii, a foametei şi a lipsei medicamentelor.

Am avut un conflict îngrozitor cu Jean Ancel, pentru că în carte l-am citat pe Emil Cioran care a afirmat că Antonescu a salvat viaţa a cel puţin 600.000 de evrei români şi că ar trebui să existe un monument în Israel care să-i pomenească numele. Eu am publicat în ziarul „Ziua” o pagină întreagă cu aceste lucruri scrise de Emil Cioran. Şi am arătat că în Israel nu există nicio statuie a lui Antonescu. Nici nu e posibil acest lucru. Cioran era convins că dacă nu există, e o lipsă de recunoştinţă a evreilor faţă de omul care le-a salvat viaţa. Şi cu Cioran a avut loc o schimbare la faţă. El, din ardentul publicist pro-legionar, la maturitate a devenit mult mai înţelegător cu soarta poporului evreu.

Câteva fragmente din carte au fost publicate de-a lungul anilor. N-a existat un articol despre Antonescu şi Holocaust care să nu fie atacat violent mai ales de către istorici conaţionali. Discutând despre Antonescu, eu am emis sintagma „Holocaustului asimetric” din România. Am fost surprins să văd ce soartă a avut evreimea română din acei ani. Într-un fel au trăit evreii din vechiul regat (Transilvania de sud, Muntenia, Moldova, Dobrogea) şi evreii din Transnistria şi Transilvania de nord, ocupată de fasciştii unguri. Evreimea din Transilvania de nord a murit aproape în întregime în cuptoarele de la Auschwitz, evreimea din Transnistria a murit de foamete, gloanţe şi boli, iar cea din vechiul regat a rămas aproape în întregime în viaţă. Şi a avut posibilitatea să înveţe la şcoli evreieşti, a avut spitale şi chiar un teatru. Caz unic în istoria Europei ocupată de nazişti. Este un fenomen care se leagă de viaţa lui Antonescu şi eu am subliniat acest lucru. Cred că viziunea mea va stârni din nou controverse. Mă aştept din nou să fiu acuzat de negaţionism şi că vreau să-i ridic un monument lui Antonescu. Au fost presiuni ca această carte să nu apară. De aceea, vreme de opt luni de când e gata, n-am dat-o la tipar. Dar mi-am zis că o s-o public, orice s-ar întâmpla.

Eu chiar l-am întâlnit pe Ion Antonescu, pe când aveam zece ani… Locuiam pe strada evreiască din oraşul Focşani, iar la capătul acesteia era comenduirea militară. Spre sfârşitul războiului, după înfrângerea de la Stalingrad, Antonescu s-a gândit la o ultimă linie de rezistenţă a armatei române, pe linia Nămoloasa-Focşani-Galaţi. Acolo s-au construit multe cazemate, iar tatăl meu a fost concentrat la această linie. Noi, copiii, ne jucam pe stradă şi am auzit că vine Antonescu. Am fugit către coloana de maşini şi de motociclete şi l-am văzut coborând din maşină pe cel pe care îl cunoşteam din ziare. Şi mi s-a părut că, pentru o clipă, privirile noastre s-au intersectat. Am certitudinea că am scris o carte cinstită şi chiar dacă unora le va displăcea, sper că va fi apreciat efortul meu de a nu mistifica şi de a respecta adevărul”. (Teşu Solomovici).

Există multe noutăţi de ordin istoric despre viaţa personală a mareşalului în cartea mea, ele se referă la aproape toată existenţa mareşalului. De pildă, nimic nu se ştie de vizita pe care a făcut-o cuplul Ion şi Maria Antonescu la Piramide, în Egipt, imediat după ce s-au căsătorit. A existat o relaţie între Ion Antonescu şi Olga, frumoasa soţie a generalului Constantin Prezan, comandantul Armatei române? S-au păstrat scrisori scrise de unul altuia de cei doi, dar această relaţie nu a influenţat câtuşi de puţin cariera militară a lui Ion Antonescu. Am putea spune că Prezan nu a ţinut seama de cancanurile lumii, l-a preţuit enorm pe tânărul său colaborator, despre care se spunea că ar trăi cu soţia sa, i-a încredinţat misiunile cele mai importante, dar la grade l-a avansat cu încetinitorul. Poate tocmai pentru a nu se bârfi că a fost înaintat în grad la intervenţiile amantei. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Antonescu să intre într-un teribil conflict cu Guvernul şi comandanţii armatei atunci când mareşalul Prezan, pensionat, trăia, relativ, în mizerie.

Antonescu nu a fost complet imun la fascinaţia legionară. Fotografia cu Antonescu şi Căpitanul Mişcării legionare Corneliu Zelea Codreanu schiind împreună în Munţii Bucegi spune multe. Cei doi s-au întâlnit, dar asociaţia lor a fost „artificială”, nu „organică”, cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, care i-a cunoscut bine pe amândoi. Generalul iubea „ordinea”, legionarii nu respectau Legea. Desigur, flirtul legionarilor cu generalul urmărea un singur scop, să înnobileze Legiunea cu înalta emblemă militară ce-o reprezenta Antonescu. Întâlnirile Antonescu-Codreanu nu au dus la niciun rezultat, deşi generalului îi plăcea Căpitanul. De succesorul Căpitanului, Horia Sima, generalul era oripilat. După lichidarea Rebeliunii legionare şi fuga lui Horia Sima, Antonescu s-ar fi exprimat că a scăpat de o mare belea.

REDACȚIA ART-EMIS

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/5016-tesu-solomovici-maresalul-ion-antonescu-o-biografie.html

Notă : Textul prezentat redă comentariul jurnalistului Ion Bădoi[1] şi o adaptare a dialogului dintre Teşu Solomovici şi Dan Boicea, în noiembrie 2011 apărut în publicaţia Adevărul.ro[2]Teşu Solomovici (născut Teşu Herşcovici) la 1 ianuarie 1934, în Focşani, este absolvent al Facultăţii de Filologie – Universitatea Bucureşti. A studiat la heder (școala primară religioasă evreiască), la Liceul Evreiesc și apoi la o școală tehnică în domeniul textil. A lucrat ca ziarist la publicaţiile : „U.R.S.S. – azi” (1952), „Scânteia Tineretului” (1953), „Munca” (1954-1957), „Teatrul”, „Gazeta Literara”, „Flacara”, „Contemporanul” (1953-1964, din 1958 cu diferite pseudonime). În anul 1956, în timpul evenimentelor din Ungaria este exclus din U.T.M., exmatriculat din facultate, dat afară de la ziar și interzis la publicare. În anul 1963, a fost reprimit la Facultatea de Filologie, la intervenția făcută de Traian Stoica, șeful secției culturale a revistei „Flacăra”. Până în anul 1964, a mai colaborat în presă folosind pseudonimele de Teșu Milcoveanu și Al. Nichita. În anul 1964, a emigrat în Israel, unde a lucrat 12 ani la Biblioteca Universității din Tel Aviv . În această calitate, a tipărit cărți și a fost redactor-șef al unor publicații în limba română. Până în anul 1989, el și-a satisfăcut stagiul obligatoriu în serviciul militar israelian (activ și rezervist) și a lucrat ca redactor-șef al unor publicații israeliene. In anii 1970-1980 a servit ca impresar independent cu o activitate bogată, a companiei de teatru în limbile română și idiş. În anul 1991, devine fondatorul și directorul Editurii Teșu din București, unde editează cărți cu subiecte legate de iudaism, evrei și Israel[3].

Teşu Solomovici este autorul primei biografii a mareşalului Ion Antonescu: „Mareşalul Ion Antonescu – o biografie” care aduce, conform autorului, o perspectivă inedită, care i-a nemulţumit şi pe istoricii români, şi pe cei evrei. Cartea a fost lansată pe 15 noiembrie 2011, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti.
––––––––––––
[1] http://www.opiniateleormanului.ro/maresalul-ion-antonescu-%E2%80%93-o-biografie/ – 29.11.2011
[2] adevarul.ro/news/societate/viata-ion-antonescu-scrisa-evreu-1_50aceaf07c42d5a6638bd368/index.html – 20.06.2018.
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Te%C8%99u_Solomovici – 21.08.2018

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu