BOGDAN PETRICEICU HASDEU- CELEBRU OM DE ȘTIINȚĂ
Şirul personalităţilor marcante care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei istorice, filologiei, eniclopedismului în spaţiul românesc este destul de mare, în pofida a acestui lucru până în prezent nu totdeauna s-a reuşit a se realiza o cunoaştere exhaustivă a locului şi rolului pe care l-au jucat acestea de-a lungul activităţii lor şi efectele pentru posteritate. Printre acestea se enumeră şi Bogdan Petriceicu-Hasdeu, apreciat de Mircea Eliade drept „Geniu de înspăimântătoare vastitate” care „şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o poate îngădui.”
Bogdan Petriceicu-Hasdeu, a fost şi rămâne în atenţia mediului de cercetare, atât din perspectiva operei sale complexe fie ia filologică, fie istorică, publicistică, sau cea de pe tarămul administrativ. Pentru a înţelege evoluţia sa este necesar de a remarca că de viaţa şi activitatea marelui savant s-au preocupat numeroşi cercetători atât din România, cât şi din Republica Moldova, din diverse domenii istorie, filologie, filosofie etc. care au căutat să elucideze divere aspecte de la opera sa istorică şi filologică, până la trăirile sale interioare în plan de gândire filosofică. Este greu de a înşirui numele celor preocupaţi de viaţa şi activitatea sa, dar totuşi este cazul de a semnala aici câte va nume de ultimă oră care prin cercetările ce le efectuiază aduc în continuu noi date mai puţin cunoscute despre această persoanlitate, amintim aici pe Gheorghe Bobână, Pavel Balmuș, Liliana Rotaru, Adina Berciu-Drăghicescu, Diego Ciobotaru care au realizat interesante studii care pot servi ca referinţă pentru înţelegerea acestuia, contextului în care a activat şi a creat.
Nevoia de a pune în lumină „faptele străbunilor” l-a îndemnat pe B.P. Hasdeu să publice reproduceri de vechi tipărituri străine, care interesau istoria naţională, printre care şi Călătoriile în răsărit ale lui Iohann Schiltberger , care nu putuse fi valorificate de istoriografia română precedentă, etc.
Hasdeu nu s-a limitat numai la izvorul scris. Pentru că istoria era „cea mai grea dintre ştiinţe”, l-a restabilirea ei concurau şi alte tipuri izvoare. Alături de acele „opuri scrise”, istoricul punea „rămăşiţele monumentale”, „zdrobiturile istoriei”, „ţăndurile rămase” – este vorba despre izvorul material – monumentele arheologice. Arheologia este ştiinţa care procură -„strânge şi răstălmăceşte” izvoare pentru istorie, pentru că şi istoria şi arheologia au acelaşi obiect, chiar dacă „eterogene sunt metodele lor”. Şi dacă „arheologia poate fiinţa fără istorie, istoria fără arheologie – niciodată, de nu doară o istorie de tot contimporeană” . O altă specie de izvoare îi procura lui B.P. Hasdeu – Numismatica , alta Iconica . Altă categorie de izvoare era etnologia şi folclorul , pentru că „totalitatea ştiinţelor omeneşti îşi au rădăcina în popor”, iar istoricul „fie oricât de ştiinţific, e silit să culeagă legendele cu cari explică ceea ce n-ar putut explica cu documente” .
Lucian Boia comparând efortul documentologic al lui B.P. Hasdeu şi al reprezentanţilor şcolii critice româneşti, scria că cei din urmă „au înţeles documentaţia istorică mult mai îngust decât B.P. Hasdeu limitându-se în genere la mărturiile scrise” . Dar protagoniştii şcolii critice nu s-au limitat strict la documentul scris, ci au avut în vedere şi alte surse: datele etnologiei, ale folclorului, lingvisticii, ale arheologiei, etc., or nu se puteau detaşa de exigenţele disciplinei, iar tendinţa de a restitui perfect trecutul impunea un apel tot mai stăruitor la serviciile altor discipline . Din această perspectivă istoriografică putem să-l numim pe B.P. Hasdeu precursorul şcolii critice, or iluzia de a ajunge la o istorie perfectă, de a scientiza domeniul pe baza, mai întâi de toate, a izvorului istoric şi apoi prin concursul altor discipline de la el vine în istoriografia critică.
După părerea noastră, clasificare izvoarelor propusă în Arhiva Istorică a României este una în conformitate cu stilul şi cerinţele epocii, pe care B.P. Hasdeu dacă ar fi dezvoltat-o, ar fi contribuit şi mai mult la elaborarea instrumentarului istoriografic, dar mai ales la apropierea de realizarea dezideratului de a scrie o istorie „ideală”, deziderat ce l-a lăsat moştenire şcolii critice. În AIR B.P. Hasdeu n-a întreprins o clasificare a izvoarelor pentru dezvoltarea teoriei despre izvoare, chiar dacă căutarea şi publicarea documentelor istorice devenise o constantă a activităţii sale. Clasificarea prezentată de noi mai sus a fost elaborată de B.P. Hasdeu pentru facilitarea muncii sale, proiectului său fantastic – editarea „tuturor documentelor” privitoare la istoria românilor şi înlesnirea accesului cercetătorilor români şi străini la ele.
Ultima, şi după părerea noastră cea mai teoretizată clasificare a izvoarelor istorice este prezentată de B.P. Hasdeu în Istoria critică a Românilor. Prefaţa la volumul al II-lea al Istoriei critice este mai curând o digresiune în filosofia istoriei, o argumentare a lucrării şi „verităţii” concepţiilor despre istorie, dar în această Prefaţă B.P. Hasdeu prezintă o clasificare a izvoarelor la care a apelat în elaborarea respectivului volum. Astfel istoricul nostru şi-a întemeiat scrierea pe patru „specii de fântâne” – a)” texturile”, b) „ştiinţa naturală”, c) „filologia” şi d) „economia politică” .
Pentru că această Prefaţă este una de filosofie a istoriei, după cum am menţionat, B.P. Hasdeu se limitează la enumerarea categoriilor de izvoare „fără cari este imposibil a fi cineva istoric în secolul XIX”, şi o analiză, o concretizare a fiecărei specii de izvoare nu va urma. Considerăm oportună aici o „descifrare” a clasificării propuse de B.P. Hasdeu, nu numai în baza ICR, dar şi altor lucrări istorice, dar şi de filologie sau lingvistică, or în întreaga sa activitate de istoric B.P.Hasdeu le-a folosit, aplicând cunoştinţele sale erudite din domeniile pe care le poseda.. Nu ne vom opri la prima „specie de fântâne” – „texturile”, or este evident că B.P. Hasdeu avea în vedere aici documentele scrise, la care s-a referit şi în Arhiva Istorică a României. Cea de-a doua categorie de izvoare „ştiinţa naturală” cuprinde probabil „acea doză burgheză de ştiinţă” fără de care nu poate fi cineva nu numai istoric, dar în general om de ştiinţă. Istoria trebuia să cuprindă – o spunea în Prefaţa Arhivei Istorice a României, toate aspectele vieţii unui popor: politic, social, juridic, administrativ, militar, comercial, geografic, topografic, cronologic, lingvistic, biografic, heraldic, etnografic, literar, artistic. Astfel nici istoricul, nici naturalistul, nici economistul, matematicianul, lingvistul sau filosoful, „nici o specialitate nu se mai poate baricada în propria sferă – scria B.P. Hasdeu – fără a fi silită să ea mereu câte ceva de la toate celelalte, şi să le dea la rândul său, lumină pentru lumină” . Istoricul considera că alianţa „ştiinţelor naturii” cu „ştiinţele spiritului” va exercita asupra lor „cea mai fericită acţiune reciprocă” – ştiinţele matematice vor căpăta prin această colaborare „nişte vederi mai sintetice”, iar ştiinţele „morale şi politice” prin contact cu cele exacte „au dobândit […] o apucătură mai analitică”. Îşi va proba această aserţiune teoretică în studiile sale, de exemplu în Filosofia portretului lui Ţepeş. Printr-un studiu de iconografie asupra portretului lui acestui domn, demonstrează „în ce mod o ştiinţă curat naturală, ca fiziognomia, poate servi şi e chiar neapărată pentru o ştiinţă curat arheologică: iconografia” . Astfel „istoricul consultă pe geolog”, acest la rândul lui „întreabă pe medic”, iar toţi trei sunt „împinşi uneori[…] a mai alerga şi la sfatul chimistului” . Un mod cu totul surprinzător de a înţelege încă în secolul al XIX-lea ceea ce astăzi numim legătura necesară între diferitele discipline umane.
A treia specie de izvoare, în ierarhia izvoarelor istorice este după B.P. Hasdeu – filologia. În Cursul de filologie comparativă ario-europeană, B.P. Hasdeu explică drumul său spre filologie prin istorie şi pentru istorie. Cercetarea filologică era de fapt numai mijlocul de a ajunge la istorie: „Limpezind perioadele cel mai vechi obscure din istoria română, mi s-a întâmplat adesea a da peste unele intervaluri atât de sterpe, încât nici un text, nici o rămăşiţă plastică nu putea să satisfacă frământările minţii mele. Atunci am recurs cu disperare la limbă,[…] şi pe dată se spărgea întunericul” . Limba i se părea lui B.P. Hasdeu o cheie în descoperirea istoriei naţionale, deoarece în ea s-au întruchipat motivele de viaţă ale unui popor, gândurile, moravurile şi obiceiurile seculare. În acelaşi timp limba a constituit şi elementul de rezistenţă al fiinţei naţionale în decursul istoriei, şi ar putea „…totalitatea lexică şi gramaticală a unei limbe […] să fie pentru un cugetător o necesară comoară de revelaţiuni asupra întregei dezvoltări a unei naţionalităţi în timp şi-n spaţiu” . Filologia comparativă este cea care poate să pătrundă în „sorgintea cea mai intimă, până unde nu pot pătrunde celelalte ştiinţe…” Este o teză hasdeueană de o mare valoare metodologică în descoperirea elementelor fundamentale ale vieţii istorice a unui popor, de care s-a folosit însuşi în cercetările sale, metodă care i-a procurat poate concluziile cele mai fertile şi fericite ale operei sale istorice şi filologice.
În studiul Perit-au dacii? B.P. Hasdeu a căutat prin filologie să găsească persistenţa dacică, căutând o origine dacă oricărui cuvânt căruia nu i se găsise până atunci. În ce priveşte problema continuităţii istorice a poporului român şi importanţa limbii ca document în această chestiune, reproducem crezul lui B.P. Hasdeu „noi persistăm a crede că studiul metodic al limbii române, în toate fazele ei şi după toate dialectele, limpezeşte şi nu va înceta de a limpezi această chestiune mai bine decât orice text curat istoric” . Şi originea agriculturii la români, şi originea viniculturii, şi a păstoriei, etc., tot prin studiile de filologie comparată le-a demonstrat. Considerăm că B.P. Hasdeu a exagerat mult şi a greşit, dar raţionamentul nu este greşit, nu trebuia însă generalizat. După apariţia Istoriei critice a Românilor B.P.Hasdeu s-a depărtat de studiile istorice, apropiindu-se mai mult de filologie.
Şi ultima „specie” de izvoare, menţionată de B.P.Hasdeu – economia politică. „Economia politică e cea mai nouă din ştiinţele aşa numite morale şi politice: soră mai mică cu istoria, cu filosofia şi jurisprudenţa; ea este ştiinţa viitorului”, iar „sub reportul obiectului –considera B.P. Hasdeu – adâncește „gospodăria” unei ţări […]cu ajutorul raţionamintelor” .
Astfel complexul celor patru „specii de fântâne” îi procurau lui B.P. Hasdeu necesarul pentru închegarea unei istorii „veridice” prin critică a poporului român, care de altfel a rămas neterminat ca şi multe alte întreprinderi ale lui Hasdeu. Oricine străbate publicaţiile periodice, editate de B.P. Hasdeu, va constata prezenţa masivă a „documentului”, mai vechi sau mai nou, alături de comentarii, ce denotă un efort de depăşire a unor complexe instalate în timp.
În ceea ce priveşte editarea izvoarelor scrise, şi aici B.P. Hasdeu a schiţat câteva norme regente, şi a propus o serie de „măsuri” pentru ca publicaţiile să prezinte garanţiile autenticităţii „pe care le cere critica ştiinţifică modernă”, pentru ca sursele să ajungă la cercetători netulburate, nesofisticate de intermediari şi nedeviate de exegeţi, pentru a permite o ancheta directă, „vie”, a izvoarelor capabile să participe la restituţie. În aceiaşi publicaţie a Călătoriilor în răsărit, în AIR, dar şi în adresările Ministerului Instrucţiunii Publice, cu diferite ocazii (dar mai ales pentru a convinge respectiva instanţă de a continua subvenţionarea Arhivei Istorice a României), B.P. Hasdeu a „cutezat” a expune „unele consideraţiuni”, trasează nişte reguli, stabileşte nişte standarde pentru alcătuirea unei colecţii de documente şi editarea documentului istoric în general, care pot servi drept model pentru toţi editorii:
– o colecţiune de documente trebuie să prezinte „un corp complet şi independinte”, adică să conţină – după B.P. Hasdeu, „documente relative la una şi aceiaşi cestiune istorică, dispuse în ordinea anilor”, si numai după ce aceste documente se vor epuiza, numai atunci să se abordeze „o altă cestiune”. Condiţia esenţială a editării „actelor cele mai vechi sau cele mai importante” este, în primul rînd, să se publice mai întâi integrale; dar nu numai in extensio, ci „să se reproducă totodată în facscimile”- fiecare dintre părţile documentului să se publice în fragmente succesive, în mai multe publicaţi.
– în al doilea rînd, B.P. Hasdeu atenţiona ca atunci când documentele se vor publica cu diferite caractere străine „precum cele chirilice, cele polone, şi chiar cele orientale”, să se urmeze regula „extremei exactităţi” . O ediţie de text trebuie să înfăţişeze cu fidelitate limba textului, iar în cazul în care există mai multe versiuni, acestea pot fi prezentate în paralel cu textul de bază. Rigurozitatea şi rigiditatea lui B.P. Hasdeu în acest sens este bine cunoscută .
– pentru că documentele care se referă la istoria românilor „sunt în limbile greacă, latină, ebraică, slavă ecleziastică, bulgară, sârbă, engleză, franceză, spaniolă, italiană, germană etc.”, altă normă a editării unui izvor istoric este „fiecare document va fi publicat în textul originar, tradus şi însoţit de un comentariu şi note, sau chiar, în unele cazuri, de articole explicative” . B.P. Hasdeu subliniază că „greșeală neiertată [a] unui arheograf” este „de a nu obşti o veche pomeninţă numai în tălmăcire” – să nu se publice alături de traducerea documentului însuşi izvorul în limba originalului, astfel viciindu-se cercetarea şi devenind imposibilă o critică externă a izvoarelor. Penzel nu publicase alături de traducerea Călătoriilor „însuşi graiul izvodului” făcând lucrarea „ascunsă de la ochii criticei”, astfel cercetând numai traducerea „suntem siliţi jurare in verba magistri” . De asemenea nu este iertat unui editor să publice documentele „numai în limba textului”, (vorbea în acest caz despre izvoarele slave „publicate în diferite colecţiuni locale”), pentru că ele, izvoarele, vor rămâne „cu totul necunoscute Românilor şi autorilor occidentali, ce s-au ocupat de istoria noastră naţională”. Nu toţi cercetătorii sunt cunoscători ai limbilor enumerate mai sus de B.P. Hasdeu, ba chiar şi „între slavi sunt foarte rari acei bărbaţi, care să poată înţelege toate limbile slave, şi în toate fazele dezvoltării lor lingvistice” .
– următoarea constantă normativă este datoria să se informeze eventualul cercetător despre „pravilele în care s-ar fi zămislit în traducerea sa” – este vorba despre regulile de traducere dintr-o limbă în alta a unui document care a parvenit dintr-o altă epocă istorică. „Vorba nemţească din sutele a 14 şi a 15 se deosebeşte neobicinuit de mult de acea din zilele noastre”- scria B.P. Hasdeu, iată de ce fiecare cuvânt trebuie cercetat „filologic şi tălmăcit, le texte en regarde”, altfel oricât n-ar cunoaşte un cercetător limba lui Göthe, nu va putea înţelege „codicele diplomatice şi legislative [ale]Germaniei[…] culegerile de vechile cântici şi poveşti nemţeşti” .
– pentru că o culegere de documente este după părerea lui B.P. Hasdeu ca „şi oricare altă colecţiune, ca un cabinet numizmatic, ca un erbariu, ca un muzeu…”, nu este suficient a aduna un număr cât mai mare de documente într-o ordine potrivită, dar este necesar „a arăta sensul şi importanţa obiectelor adunate” . Astfel o „îngrijire” principală a redactorului trebuie să fie „comentaţiunea documentelor supuse publicării”. Comentarea fiecărui document trebuie să se elaboreze după un anumit sistem, pentru economia spaţiului, în aşa mod încât să nu obţină la „o pagină de document […] 7 pagini de observaţiuni individuale !” Sistemul, pe care îl propunea B.P. Hasdeu în AIR se referea mai mult la documentele slave şi româneşti pe care avea de gând să le publice, dar ele după părerea noastră sînt general aplicabile. „Punctele cardinale” ale comentării documentelor sunt: a) cuvintele româneşti „rămăşiţele limbistice” din documentele slave să se tipărească cu „litere rărite”, pentru a atrage atenţia asupra lor, în primul rînd, şi în al doilea pentru ca un necunoscător al limbii slave să poată citi textul şi utiliza documentul „bazându-se pe un simplu indice tipografic, pe o distincţiune curat plastică”; b) noţiunile „asupra instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice străbune […] care cu anevoie s-ar putea culege de pe aiurea”, să se tipărească cu litere cursive, pentru a „înlesni în meditaţiunile” cercetătorului şi a-i indica, sau sugera „unde anume cată să-şi oprească şi să-şi concentre atenţiunea”; c) pasagiele etnografice” din documentele româneşti originale şi traduse să se tipărească cu „litere cursive”, iar prin „litere compacte”- toate numele proprii personale şi locale, din aceleaşi considerente ca şi în cazul a.
– orice culegere de documente, considera B.P. Hasdeu, trebuie să fie însoţite de „sumarele documentelor”, din a căror consultare cititorul-cercetător să capete o idee sintetică despre cuprinsul documentului: „… unde se găsesce, locul emanării, data lunaria şi anuaria, materia pe care e scris […] şi măsura documentului în centimetri, sau numărul rândurilor” .
– în ce priveşte publicarea izvoarelor narative, ele puteau fi publicate fie integral, fie să se reproducă din el „toate pasajele atingătoare de Români”, dar să se specifice: Biblioteca de unde a fost extras documentul, când a fost pentru prima dată publicat, câte ediţii are şi unde pot fi ele găsite .
– în continuare istoricul propune ca documentele incluse într-o culegere să se închege „într-un tot armonic”, printr-un unui sistem de indici, care ar fi făcut posibilă regăsirea cu uşurinţă a fiecărui text şi ar fi relevat principalele elemente de contribuţie efectivă în diverse domenii a izvoarelor fixând şi o axă cronologică întregii colecţii. În Arhiva Istorică a României B.P. Hasdeu şi-a proiectat un asemenea sistem: anexele proiectate urmau să se compună dintr-un a)„indice limbistic cu enumeraţiunea cuvintelor române din documentele slave”; b)„un indice onomastic, cu enumeraţiunea totoru numilor proprii, personale şi locale”; c) un „indice etnografic (index rerum), cu enumeraţiunea tuturor instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice”; d) şi un „indice cronologic, prin care se va corege neajunsul de a se publica documentele fără ordinea datelor”. Dar dintre toate aceste instrumente ajutătoare indispensabile consultării operative a colecţiei, redactorul Arhivei Istorice a României a reuşit să realizeze doar un „registru analitico-cronologic” al documentelor cuprinse în tomurile I-II .
În transcrierea textelor paleografice româno-slave se practică două metode – una paleografică si filologică şi alta istorică. Metoda istorică este folosită pentru prima dată în paleografia română de către B.P. Hasdeu, consideră cercetătorul Bogdan Damian P, deşi B.P. Hasdeu era contra ei, căci scria în Arhiva Istorică următoarele „în privinţa documentelor slave, care fac cea mai mare parte a acestei secţiuni, suntem siliţi de a urma exemplul lui Venelin, substituind lectura întreagă abreviaţiunilor şi supraliterelor, întrebuinţate în ortografia chirilică: ne scuză lipsa mijloacelor tipografice” . Însă este de precizat că în metoda istorică a lui Hasdeu nu intră desfacerea tacită a tuturor prescurtărilor, ele sunt redate prin abrevieri. La fel când abrevierea prin suprascriere a consoanei urmează în desfacerea şi completarea semivocalei, aceasta nu se completează. Dar în Cuvente den bătrîni B.P. Hasdeu foloseşte metoda filologică. Sistemul hasdeuean din Arhiva Istorică a României va fi folosit de Melchisedec, iar I. Bogdan căruia i s-a atribuit mult timp în istoriografia românească paternitatea metodei respective o va completa. Metoda de cercetare a lui B.P. Hasdeu va fi dezvoltată şi de P. P. Pănăitescu, şi însuşită de cei mai mulţi dintre catalografii şi editorii români ai textelor româno-slave .
Cu toate criticile care i s-au adus, astăzi este aproape unanim recunoscut că activitatea lui B.P. Hasdeu ca editor de izvoare a întrecut tot ceea ce se realizase până atunci în spaţiul românesc: „Pentru dânsul a prezenta un document în cele mai bune condiţiuni era o adevărată voluptate… Migala textului[…] era unică la noi până atunci[…] Fără a fi aceiaşi ca în ediţiile de texte din Occident, ea întrecea tot ce se dăduse până atunci în România”.
COLECȚII SPECIALE
vechisirare
VIAȚA CĂRȚILOR 