BIBLIOTECA CENTRALĂ: PROFESORUL ANATOL PETRENCU LA CONFERINȚA CENTENARULUI (10.04.18)

Reclame
Publicat în ARTICOLE, CONFERINŢE, UN FILM DE COLECȚIE | Lasă un comentariu

DE SFINTELE SĂRBĂTORI, DOUĂ CĂRȚI ÎN DAR: DESCRIEREA MOLDOVEI ȘI DICȚIONAR ORTOGRAFIC

Dimitrie+Cantemir+-+Descrierea+Moldovei

dictionar-ortografic-romanesc

Publicat în ARTICOLE | Lasă un comentariu

Centenarul Marii Uniri a României. Aniversarea a o sută de ani de la Actul Unirii Basarabiei cu România

Este o mare onoare şi o deosebită plăcere pentru mine să am privilegiul de a marca, împreună cu Domniile Voastre, aniversarea de o sută de ani de la Actul Unirii Basarabiei cu România, considerat evenimentul fondator al statului român modern, o etapa esenţială pentru evolutia Romaniei şi un prilej de reflectare asupra valorilor de interes national. 24 Ianuarie a fost, este şi rămâne a fi, pentru romanii de pretutindeni, o Zi de mare sărbătoare naţională. Din această moment România începe să devenă o naţiune unită, liberă, demnă de respectat în întreaga lume… În acesată Zi Basarabia s-a unit cu patria-mamă, România. După cum bine se ştie, lupta de eliberare naţională În Basarabia, a luat amploare in aprilie 1917, odată cu constituirea Partidului Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu. Aces partidul avea ca organ de presă ziarul „Cuvânt moldovenesc”. La 25 septembrie/8 octombrie 1917, cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău s-a constituit organul legislativ „Sfatul Ţării”, unde au fost aleşi 156 deputaţi, 105-români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Actul Unirii

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul român.
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.
3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.
4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.
11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.
Preşedintele Sfatului Ţării – Ion Inculeţ
Vicepreședinte – Pan. Halippa.
Secretarul Sfatului Ţării – I. Buzdugan”

Azi, ca de fapt, pe parcursul anilor, ne punem direct întrebarea: câte din aceste doleanţe, „condiţii” au fost realizate şi respectate? Nu a fost respectat în primul rând soarta conducătorilor moldoveni, aceştia fiind îndepărtaţi din structurile statului în primii cinci, şase ani de la unire. Acest dureros adevăr poate fi demonstrat prin articolele și memoriile lui Constantin Stere şi memoriile unor lideri politici români despre felul cum au trataţi colegii din Basarabia. E adevărat, în acest sens, putem constata, Actul Unirii, de fapt, s-a realizat doar aparent, sau superficial. Cu regret, şi azi se văd clar neţnţelegerile existente la acest capitol, dar nu e mai puţin adevărat că odată cu crearea statului național unitar, prin Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, au fost deschise largi posibilități pentru manifestare în viața internațională ca un stat suveran și independent, preocupat de dorința menținerii păcii și a unui climat de destindere și cooperare interstatală.

Pe parcursu celor 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale „terorii roșii” dezlănțuită de CEKA-G.P.U.-N.K.V.D. și ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În această perioadă, Basarabia a primit, conform datelor „Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor” întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Adevăr incontestabil, această temă prezintă un interes științific deosebit, dar e necesar să ţinem cont și de actualitatea acesteia, în condițiile în care România fusese victimă a agresiunii sovietice din vara anului 1940, când în urma celor două note ultimative cunoscute din 26 și 28 iunie, au fost ocupate Basarabia și Nordul Bucovinei, în baza prevederilor protocolului adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939.

Cedarea Basarabiei s-a făcut în condiții deosebit de dramatice, armata si autoritățile române fiind supuse unei umilitoare retrageri, sub o agresivă presiune a trupelor de ocupație. Întruchipând voința întregii națiuni de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei, generaluln Ion Antonescu a inițiat încă din toamna anului 1940 pregătirea politico-diplomatică și militară a bătăliei pentru dezrobirea teritoriilor cucerite de sovietici în urma ultimatumului din vara aceluiași an. La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a semnat faimosul Ordin de zi către armată, prin care cerea: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”. Vestea intrării României în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost primită cu bucurie de români, fiind memorabil cântecul popular lansat în acele zile: „Azi noapte, la Prut, războiul a-nceput/ Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdută astă-vară”.

În perioada care a trecut de la căderea regimului comunist, în Basarabia, ca de fapt şi în România s-au publicat multe și valoroase monografii, tratate științifice despre istoria Basarabiei, dar un studiu de sinteză care să trateze această complexă și actuală problematică dintr-o dublă perspectivă, istorică și juridică, încă nu și-a găsit locul în spațiul editorial. Problema esenţială care, cred, e necesar să fie rezolvată azi, ar fi asumarea de către Guvernul și de societatea civilă din România a responsabilităţii faţă de românii de pretutindeni. În acest sens, indiscutabil, se cere creată o Strategie de Relaţii eficiente, un Program Național de susținere şi educaţie patriotică a românilor de pretutindeni şi în mod special, a romanilor din Basarabia.

Componentele necesare viitorului program

1. Situaţia românilor din teritoriile afectate de pactul Stalin-Hitler (Ribbentrop-Molotov) din 1939, care a fost declarat nul de U.R.S.S. în 1989 şi, evident, o problemă aparte ar fi Transnistria. Cetăţenii acestui spaţiu românesc au toate drepturile de a revendica ReUnirea cu Patria mamă. La acest compartiment sunt necesare tratative cu Rusia, succesoarea U.R.S.S. ;
2. situaţia românilor din teritoriile învecinate: Ungaria, Ucraina (Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei – Bugeac), care sunt trataţi ca minorităţi naționale, desi ei sunt cetăţeni autohtoni în teritoriile respective;
3. Situaţia românilor din teritorile mai îndepărtate, ajunși în ultimii ani: români din Occident, din zonele asiatice ale Rusiei, din Australia etc.

Cred, pentru fiecare din aceste categorii de români sunt necesare concepţii, strategii speciale. În acest context, e necesar să implementăm ideea continuităţii, păstrării conştiinţei naţionale în sensul relaţiilor cât mai apropiate de spiritual românesc prin tradiţii, obiceiuri, muzică, literatuă în limba română. O idee în plus ar fi ca Statul să sprijine Biserica Ortodoxă Română, rolul căreia a fost, este şi rămâne a fi păstrarea identității naționale a românilor de pretutindeni. O importanţă majoră în acest proces de culturalizare a românilor de pretudindeni, un rol aparte, îl au tinerii. Pentru a-i apropia de idealurile României, sunt necesare burse speciale de studii, reduceri de preț la prima vizită în România, facilități vamale, facilități pentru bătrânii din afara graniţelor actuale ale României, care doresc să-și petreacă ultimii ani de viață în România etc.

Chestiunea Basarabiei

În ceea ce priveşte Basarabia, cunosc bine situația din Republica Moldova. Pentru a aborda chestiunile existente în Basarabia, e necesar să avem o viziune realistă despre situaţia actuală, deci, să nu tragem concluzii nefondate, uneori prea optimiste, alteori prea riscante. Azi sunt necesare analize profunde ale criticilor pe care le invocă unii adversari ai Unirii. Spre exemplu, azi, prin Basarabia, mai circulă idea, că pe parcursul anilor au fost eşuate mai multe ocazii benefice de a realiza actul Unirii, din din diverse motive şi, în mod special, din cauza unor guvernanți de la București. Dacă e aşa, dar poate fi, oare, altfel, acest adevăr trebuie să fie motivat, recunoscut, discutat, polemizat, cunoscut de marele public, precizând, pe cât e posibil, cine sunt acești guvernanți, care au fost motivele, determinând, faptul că mulţi adversari ai ReUnirii din Basarabia, au folosit aceste deziderate, manipulând, astfel, marele public. Aceşti diriguitori ar fi bine să fie nominalizaţi, mai ales dacă au dispărut din procesul politic actual. Celor care sunt încă activi trebuie să li se ofere o șansă de a-şi corija ideile. Tot în acest context e necesar de combătut ideea că România a abandonat Basarabia în iunie 1940. Decizia luată la București, în anul, 1940 a fost una realistă în situația creată și, deși a fost o opțiune drastică, a fost, totuși, soluția unică, care a fost posibil de suportat. Istoria a demonstrat că Armata Roșie era pregătită să invadeze Europa, iar opoziția României le-ar fi oferit pretextul căutat.

Nu cred că trebuie pusă în discuţie ideea organizării unui referendum pe problema ReUnirii, pentru simplul motiv că nici în 1940 – cu prilejul notelor ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie, prin care se cerea „înapoirea cu orice preţ” a Basarabiei şi nordului Bucovinei – şi nici în 1946-1947 – la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946) şi Tratatele de Pace dintre Aliaţi şi statele Axei (10 februarie 1947) un astfel de referendum nu a avut loc. Se impune crearea unui cadru legitim, care ar elimina toate consecințele pactului din anul 1939 dintre Stalin și Hitler. În ceea ce priveşte clasa politică din Basarabia, ea este, ca pretutindeni egoistă, nu este constituită din eroi sau martiri. Cei mai mulți politicieni se tem că după Unire își vor pierde privilegiile și beneficiile acumulate, averile strânse prin furt protejat de legi, elaborate si votate de ei, etc. Acești politicieni corupți sunt cei mai mari duşmani ai procesului de Reintegrare națională, de ReUnire cu Țara. Majoritatea politicienilor, inclusiv cei care nu sunt corupți, își pun întrebarea, destul de firească, inevitabilă: ce câștigă și ce pierd dacă se face Unirea?

În continuarea acestor idei, e necesar ca Parlamentul României să elaboreze un program oficial, cu valoare de text constiuțional, prin care ar asigura interesele cetăţenilor implicaţi în procesul ReUnirii, de tipul: „După ReUnire, în Basarabia, timp de 25 de ani, candidații la funcția de parlamentar, vor fi numai persoane născute în Basarabia sau cu unul dintre părinți născut în Basarabia!”, sau „După ReUnire se va introduce funcția de vicepreședinte al României!”.

Evident, ar mai putea fi identificate și alte momente, prin care politicienii români basarabeni să aibă deplină încredere că nu vor fi eliberaţi din procesul politic, că vor putea să se integreze fără mari probleme în spaţiul actual românesc, singura condiție fiind meritul personal. O condiţie esenţială ar fi şi factorul economic, care trebuie să preceadă unirea politică. În acest process putem scoate în evidenţă: conectarea la gazoductul si la sistemul energetic din Țară, introducerea ecartamentului european pe linia Iași-Chișinău, autostradă București-Iași-Chișinău, monedă unică (așa cum s-a promis în 1992), „românizarea” mass mediei din Basarabia și altele. Merită studiată și ideea de a ne uni inițial într-o Confederație a Românilor vreme de zece ani. Important ar fi şi selectarea riguroasă a unor personae, desemnate de la București și Chișinău, care ar activa în mai multe proiectele dedicate ReUnirii: aceste persoane să fie verificate cât de loiale s-au arătat față de idealul ReUnirii in ultimii 28 de ani! Să nu lăsăm inamicilor noștri libertatea și ușurința de a ne sabota proiectul cel mai important pentru Neamul Românesc.

Una din problele esenţiala a Unirii Basarabiei cu România ar fi minorităţile naţionale din Basarabiei, care se opun Unirii. Cred, în această situaţie create, ar fi bine ca persoanele de decizie de la București să ia contact cu liderii minorităților etnice din Basarabia pentru a le câștiga încrederea şi a le promită, că în România Unită vor avea cel puțin aceleași drepturi pe care le au acum în Repubica Moldova, explicându-le concret şi corect drepturile minoritarilor din România şi în ce măsură aceste drepturi vo fi respectate, demonstrându-le, implicit şi explicit, că în România de azi aceste drepturi sunt respectate mai mult decât în oricare altă țară a Europei! Foarte important este şi crearea unei strategii de colaborare militară comună, care ar permite o aliniere şi un schimb de experienţă a forţelor militare ale celor două ţări româneşti. Aceste măsuri ar unifica şi acest domeniu important pe idea unei singure entităţi naţionale şi ar evalua nemijlocit spre întărirea securităţii naţionale.

O modalitate eficientă de unire a românilor din Basarabia cu cei din România ar putea fi facilitățile pentru investiții în Basarabia, respectiv în România, organizarea unor forumuri şi programe de afaceri, care ar solidariza investitorii şi antreprenorii din tot spaţiul românesc şi care ar facilita crearea şi extinderea unui mediu de afaceri comun pentru toate teritoriile româneşti. Evident, există în Basarabia azi zeci şi chiari sute de probleme, care se cer cu insistenţă rezolvate, tocmai din acest motiv, cred ar fi bine de creat o comisie de experţi, care ar depista o logică istorică a vieţii de aici, ar constata diagnosticul Republicii Moldova, ar realiza o abordare analitică, lucidă a situaţei existente.

Ţinând cont de faptul că suntem într-o zi de sărbătoare, şi evident, din lipsă de timp, am adus la cunoştinţă doar o mică parte din cee ce este Basrabia azi, tocmai din acest motiv, printr-un stil expres putem spune: Viaţa Basarabiei, ruptă de Ţara-Mamă rămâne a fi o mare nedreptate, rămâne a fi o rană în trupul României. Azi, noi, basarabenii, trăim în exil cu o bucată de pământ românesc sub picioare, e clar, responsabilitatea e cu mult mai mare decât a trăi în exil de unul singur. Şi, esenţial, Basarabia încă nu a ieşit din haosul comunismului. Azi în Basarabia totul e posibil. Basarabia poate deveni în cel mai apropiat timp o anexă a Rusiei. Noi toţi suntem optimişti şi credem, că Anul 2018, ar putea deveni crucial atât pentru România, cât şi pentru Basarabia română.

La mulţi ani, România !
La mulţi ani, fraţi români !

„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”. (Mihai Eminescu)

„Poporul român n-a venit din afară, aici s-a născut. Aici s-au fiert diferitele elemente din care s-a creat poporul român. Noi nu avem unde pleca și nimeni nu are dreptul să ne gonească din țara noastră. Un veac întreg, supuși și tăcuți, am purtat jugul, de un veac întreg limba noastră este oprită, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată ca o otravă revoluționară […]”. (Constantin Stere, la deschiderea ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918).

General Ion Costaş, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/eveniment/4742-centenarul-marii-uniri-a-romaniei-aniversarea-a-o-suta-de-ani-de-la-actul-unirii-basarabiei-cu-romania.html

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE | Lasă un comentariu

Centenarul Marii Uniri, moment de bilanţ şi speranţe

Parlamentul României a adoptat marţi, 27 martie, o „Declaraţie pentru celebrarea unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, România, la 27 martie 1918″, în cadrul unei şedinţe solemne comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, dedicată împlinirii a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România. La eveniment a participat şi o delegaţie din Republica Moldova în frunte cu preşedintele Parlamentului, Andrian Candu şi vicepremierul Iurie Leancă. În textul Declaraţiei se spune că Parlamentul României „consideră ca fiind pe deplin legitimă dorinţa acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care susţin unificarea celor două state ca o continuare firească în procesul de dezvoltare şi afirmare a naţiunii române şi subliniem că acest act depinde de voinţa acestora, şi – declară că România şi cetăţenii ei sunt şi vor fi întotdeauna pregătiţi să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetăţenilor Republicii Moldova, ca o expresie a voinţei suverane a acestora”[1].

Am primit la redacţie un mesaj plin de amărăciune justificată şi revoltă firească pe care îl reproducem: „Am încropit un mesaj cu gândurile de moment. Sunt siderat de lipsa de respect pentru Poporul Român a Preşedintelui K.W.J. – care nu a participat la Sedinţa din 27 martie 2018 a Parlamentului României dedicata Marii Uniri – pe care, din acesta clipă, nu-l mai recunosc drept Preşedintele cetăţeanului român şi european, Marian Rizea!
Cu mare amaraciune,
Col. (r) Prof.univ.dr.ing. Marian Rizea”.

… Şi a fost 27 martie 2018! Absenţa actualului şef al statului român de la şedinţa festivă dedicată împlinirii a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu Ţara-mamă este o insultă la adresa sentimentelor naţionale. Gestul comis îl face frate anti-român cu Dodon, ambii dovedindu-şi calitatea de neprieteni ai Neamului Românesc. Marele excursionist, chiriaş vremelnic la Cotroceni – despre care am scris că „nu este preşedintele meu[2] – a preferat să taie frunze la câini de Ziua Naţională a Unirii Basarabiei cu România, refuzând să-şi deplaseze kilogramele pentru a cinsti un moment istoric al românilor. Minţi bolnave au adus la ceremonie şi pupăza-custode a coroanei-fantomă… unii dintre vorbitori adresându-i-se fiicei răposatului congelat, cu „majestate…”. Întreaga omenire ştie că Margareta e „prinţesă” sau „regină” tot aşa cum este Mazăre mitropolitul Madacascarului, iar dacă urmăm procedura noilor uzanţe, modul de adresare între cetăţenii României nu va mai fi „doamnă”, „domnişoară” sau „domnule”, nici măcar „tovarăşe” ci „majestatea voastră”: Klaus, Călin, Liviu, Păcală, Tândală, Dudă, Prună, Castravete… şi alte ipochimene „majestu-oase”. Trebuie, totuşi, să recunoaştem că adresarea nu tocmai ortodoxă este valabilă pentru şefului statului într-un singur caz: mai-e-state pe care nu le-aţi vizitat, domnule Iohannis! Şi pentru că lumina este valabilă doar pentru cei care vor să vadă, a fost prea vizibilă atitudinea reprezentanţilor U.D.M.R. (ne-partid politic anticonstituţional creat pe criterii etnice şi tolerat în mod nepermis) care au maculat evenimentul aniversar cu veninul şovin faţă de tot ce-i românesc. A lipsit doar „pamblica” roş-alb-verde. „Quod erat demonstrandum!”. (Ion Măldărescu).

Rezumat: Centenarul Marii Uniri este prilej de bilanț al trecutului, o analiză a prezentului și de proiecte viitoare pentru România și toți românii de aici și de pretutindeni. Este și o ocazie ca urmașii celor ce au înfăptuit România Mare să dovedească întregii lumi că spiritul românismului nu a apus și putem să aducem la patria mamă provinciile care vremelnic ne-au fost răpite.

Abstract: The Centenary of the Great Union is an opportunity to take stock of the past, an analysis of the present and future projects for Romania and all the Romanians here and everywhere. It is also an opportunity for the descendants of those who have done Great Romania to prove to the entire world that the spirit of Romanianism has not fallen and we can bring to the motherland the provinces that were temporarily abducted.
Keywords: centenary, Great Union, Romanianism.

Suntem în anul Centenarului Marii Uniri , când la 1 decembrie 1918 românii au realizat visul de veacuri al strămoșilor noștri, acela de a fi liberi și uniți, în ganițele vechii și mareței Dacii pre-arutele. Acum o sută de ani, la finalul primei mari confruntari mondiale armate soldată cu peste 10 milioane de victime umane, într-o Europă în care toxicul imperiu Austro-ungar își dădea duhul și se iveau zorii auto-determinării pentru națiunile asuprite, Regatul României condus de Regele Ferdinand și avându-l ca prim-ministru pe I.C.(Ionel) Brătianu, renăscând din propria cenușă, înfăptuiau România Mare prin unirea cu Basarabia și apoi cu Transilvania, prin jertfa și vitejia armatei române și susținerea morală a majorității populației.

Mărețul act istoric de acum un secol nu ar fi fost posibil fără câștigarea sângeroaselor bătălii de la Mărăști, Mărășești, Oituz, fără înțeleptciunea oamenilor politici, a gânditorilor și oamenilor de cultură (care au trecut peste barierele ideologice, orgolii și interese pesonale sau de grup și au pus mai presus de orice interesul românilor și al Romaniei), fără susținerea slujitorilor cultelor sau fără entuziasmul și dăruirea milioanelor de oameni simpli din toate provinciile. Secretul Marii Uniri a fost unirea energiilor și acțiunilor tuturor celor ce gandeau și simțeau românește. Acum, în an aniversar „România 100″, nu putem să nu ne aducem aminte cu maxim respect, recunoștință și pioșenie față de cei care au reuși să-i unească pe toți românii sub coroana de oțel a Regelui Ferdinand I și nici nu putem trece cu vederea realizările poporului nostru dar mai ales neîmplinirile din ultimile decenii:

Nu ne putem mândri decât cu câteva sute de kilometri de autostrăzi și trebuie să constatăm cu tristețe și jenă că la 100 de ani de la Marea unire, provinciile patriei nu sunt unite, așa cum ar fi fost normal, de coridoare rutiere moderne, care să faciliteze deplasarea cu viteză și siguranță oriunde în Europa de care aparținem de drept și de facto. Nici o autostradă nu trece peste Carpați și nu există o legătură a Transilvaniei cu Muntenia-Oltenia sau cu Moldova. Nici coridoarele de căi ferate programate nu sunt realizate iar vitezele de deplasare a mărfurilor și călătorilor sunt mai scăzute decât înainte de 1989.

Proiectele de mediu impuse de normele europene și asumate de decidenții politici post-decembriști sunt inexistente. Majoritatea municipiilor, orașelor și comunelor nu dispun de gropi ecologice de gunoi iar calitatea factorilor de mediu în marile orașe lasă de dorit.Să amintim despre starea sistemelor de sănătate, învățământ, cultură, cercetare, ori a invesțițiilor din infrastructura rurală sau industrială, agricolă și să facem o statistică, nu cred că ar fi o idee prea strălucită și benefică…

Dispariția programată a marilor complexe industriale și agricole a decimării vizibile a resurselor naturale de orice fel și a dezastruosului exod de materie cenușie și forță de muncă și înstrăinarea pământului străbun și accelerarea retrocedărilor de orice fel, multe ilegale și anti-naționale, copleșește prin volum, valoare și efecte realizari minime contemporane precun Reactorul 2 de la centrala atomo-electrică de la Cernavodă, Complexul Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP) de la Măgurele. Deși sunt ale noastre și construite cu mari eforturi umane, materiale și financiare de generațiile care au plecat la întâlnirea cu strămoșii ori sunt la pensie, proiecte de talie mondială precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului/Parlamentul, Metroul, Transfagărașanul etc., urmare a unui deșănțat și antiromânesc proces de propagandă, parcă ne este rușine să ne mândrim cu ele. Cine o face este catalogat pe loc drept nostalgic comunist iar dacă cineva ar îndrăzni (cum cu inteligență și curaj procedează distinsul academician Ioan Aurel Pop din Cluj) să-i tragă de urechi și să le arate obrazul nerușinaților care își bat joc de Tricolor, simbolul suprem al Poporului Român liber și suveran, este catalogat drept naționalist, securist, ceaușist, etc.

De câțiva ani, o echipă de elită de specialiști din SC Transgaz Mediaș, condusă de inginerul drd. Ion Sterian, a lucrat cu discreție, profesionalism, dăruire și diplomație și a pus opinia publică în fața uni fapt împlinit: demararea lucrărilor gazoductului Bulgaria-România-Ungaria-Austria (B.R.U.A.), o adevărată autostradă ce va repune România contemporană pe harta energetică a Europei. Demersurile atât de dificile determinate de restricțiile interne și externe de obținere a resurselor necesare realizării celui mai mare și important proiect post-decembrist(resurse financiare, umane, tehnice și tehnologice) au fost încununate de succes și începând cu data de 14 aprilie 2018, câstigătorul licitației( 99% firme cu capital românesc), semnatar al contractului, (Asocierea INSPET S.A. Ploiești – lider, Petroconst S.A. – asociat, Moldocor S.A. – asociat, Habau Pps Pipeline Systems S.R.L. – asociat, Irigc Impex S.R.L. – asociat, Sutech S.R.L. – asociat, TIAB SA – asociat, Roconsult Tech S.R.L. – asociat) va demara execuția

Născut după eșecul proiectului NABUCO, gazoductul B.R.U.A. are coordonate geo-strategice solide și este o șansă unică pentru România că operatorul S.C. Transgaz S.A. se implică în acest important proiect cu susținere europeană și nord-americană. Evident, adversarii vor fi pe măsură. Sunt déjà „voci stridente” și „apăsate condeie fosforice” care vorbesc despre jefuirea resurselor de gaze naturale din Marea Neagră, acapararea acestora de Ungaria si Austria etc., etc., fără a spune că acest gazoduct este important in primul rând pentru România. Vor fi create numeroase locuri de muncă, vom atrage tehnică și tehnologie de top, vom deveni jucători importanți pe piața energetică zonală și europeană și cresc șansele unor dialoguri de cooperare cu terții, inclusiv cu concurentul Gazprom. Că importantele rezerve de gaze naturale descoperite în platoul continental al Mării Negre de către firmele Lukoil-Romgaz Media (peste 32 miliarde smc) și Exxon Mobille-O.M.V. Petrom (estimate a fi între 42-84 miliarde smc/nmc) vor fi trimise spre occident, nu înseamnă că cineva va impiedica România să le cumpere pentru consum industrial sau casnic înaintea Ungariei, Austriei, Slovaciei, Sloveniei ori a altor potențiali beneficiari. Formatorii de opinie ar trebui să explice publicului că rezervele de gaze din M.Neagră nu au legatură cu Transgaz ci cu A.N.R.M. care are responsabilitatea să negocieze și cotele redevențelor.

Indiferent de cât de dură va fi competiția pentru accederea pe piața europenă a gazelor, inițiatorii și operatorii gazoductului B.R.U.A., merită respectul și sprijinul tuturor românilor care se mândresc cu trecutul, prezentul și viitorul națiunii și își asumă atât eșecurile căt și victoriile, cu demnitate și responsabilitate!
Așa să ne ajute Dumnezeu!

Prof.univ.dr.ing. Marian Rizea
Universitatea Ecologică din București
Cadru didactic asociat U.P.G. Ploiești
Membru titular DIS-CRIFST Academia Română

Grafica – I.M. & adaptare[3]

Col. (r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4736-centenarul-marii-uniri-moment-de-bilant-si-sperante.html

–––––––––––––––––––––––
[1] http://adevarul.ro/moldova/politica/parlamentul-romaniei-considera-legitima-dorinta-moldovenilor-vor-unirea-continuare-fireasca-inprocesul-afirmare-natiunii-romane-document-1_5aba7366df52022f75161f15/index.html
[2] http://www.art-emis.ro/editoriale/3026-iohannis-nu-este-preedintele-meu.html
[3] https://sites.google.com/site/centenatrulunirii19182018/centenarul-unirii-arta-digitala

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII | Lasă un comentariu

Misterul morții lui Alexei Mateevici – Certitudini și ipoteze

În momentul când mi s-a propus participarea la sesiunea de comunicări științifice consacrată împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Alexei Mateevici (16 martie 1888), nu am ezitat nici pe o clipă, atunci când mi-am ales tema „Misterul morții lui Alexei Mateevici. Certitudini și ipoteze”, deoarece în memoria mea mai persista polemica din săptămânalul „Literatura și Arta” de acum 23 de ani (numărul din 30 martie 1995, pp.6-7) privitoare la boala și moartea strălucitului nostru înaintaș, polemică provocată de articolul medicului Ovidiu Vuia, intitulat „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!” și publicat în revista clujeană Renașterea, nr.5, martie 1994, retipărit peste o lună în „Literatura și Arta”. În 1995 eu lucram la secția publicistică a săptămânalului și țin minte bine dezbaterile aprinse din redacție pe marginea acestei teme delicate și controversate. Mi s-a părut că este de ajuns să recitesc acele pagini din „LA”, să mai caut cel puțin câteva izvoare adiacente și să pot formula niște concluzii certe, axiomatice privitoare la tema dată. Or, nu a fost așa și mi-am dat seama de acest lucru pe măsura adâncirii în noianul de materiale care, fie apropiate temei, fie doar tangențiale, dezvăluie o mulțime de semne de întrebare care, din nefericire, rămân fără răspuns până în prezent. De aceea, am hotărât să nu cuprind necuprinsul, ci să-mi sprijin alocuțiunea pe ipotezele a doi medici de o reputație profesională strălucită. Vorba e de menționatul deja medic neuropatolog Ovidiu Vuia, român transilvănean, născut la Arad în 1929, decedat subit, în septembrie 2002 (morțile acestea subite ale personalităților provoacă întotdeauna fiori), în Germania, în orașul Giessen, unde era stabilit din 1970, cauza morții nefiind elucidată până în prezent.

Nu voi stărui asupra biografiei lui Ovidiu Vuia, o poate afla oricine accesează internetul. Voi aminti aici doar că printre numeroasele cărți de specialitate și nu numai este și cea care a declanșat în România o adevărată efervescență literară, care, pe parcursul ultimelor două decenii, a demistificat prejudecățile privitoare la anii de boală și moartea lui Mihai Eminescu și anume cartea „Misterul morții lui Eminescu” (Editura Paco, București, 1996). Or, astăzi știe toată lumea că marele nostru poet n-a avut lues transmis prin ereditate, că n-a înnebunit, ci a fost înnebunit în mod deliberat, iar organismul i-a fost slăbit până la epuizare totală prin fricțiunile cu mercur, substanță extrem de toxică, tratament ce i s-a aplicat împotriva unei boli de care nu suferea. S-a vorbit și s-a scris mult despre asta, dar Ovidiu Vuia a fost primul care a abordat științific acest subiect de un dramatism ieșit din comun. Cel de-al doilea medic, pe ipotezele căruia se sprijină comunicarea mea este medicul legist basarabean Gheorghe Baciu, născut la Bălți în 1936, unicul dintre polemiștii temei abordate de mine care mai este în viață. Cei doi aprigi negativiști ai ipotezelor lui Ovidiu Vuia – filologii Efim Levit și Sava Pânzaru, – au trecut și ei la cele veșnice.

Și acum voi aminti de semnele de întrebare pe care și le-au pus Ovidiu Vuia și Gheorghe Baciu și la care au încercat să răspundă sub formă de ipoteze, nicidecum certitudini, privitoare la boala și moartea lui Alexei Mateevici. Un semn de întrebare este: de ce Alexei Mateevici a fost înmormântat în mare grabă, în nici 24 de ore de la deces, fără să i se facă autopsie, nici medico-legală, nici prosecturală? Răspunsul, precum că graba a fost determinată de boală – tifos, fie el exantematic sau abdominal, ca să nu se răspândească! – nu-i satisface pe cei doi medici, pentru că acest răspuns duce la o altă întrebare: dacă este adevărat diagnosticul bolii, cum s-a putut întâmpla să aibă acces la bolnav rudele acestuia, mama Nadejda, soția Teodosia și fratele Victor? Doar se știe, că accesul, în acest caz, fie și al rudelor de gradul I, este strict interzis.

O altă întrebare: de ce diagnosticul bolii – tifos (iarăși, exantematic sau abdominal, nu contează) – s-a pus abia după deces? Ovidiu Vuia susține că în vara anului 1917, pe linia frontului Mărășești-Tecuci, nu s-a depistat vreun focar de epidemie de tifos și mai adaugă: fiindcă focarul epidemic de pe front nu poate fi demonstrat, poetului i s-a pus diagnosticul de gripă, boală de care au murit în primul război mondial mai mulți oameni decât pe front. (LA, 30 martie 1995, p.6). Vine în discuție științifică și originea eterogenă a îmbolnăvirii, susține medicul transilvănean, adică boala i-a putut fi și provocată prin contaminare de către medici. Nu se cunoaște, în acest sens, nici un document, care să vorbească dacă poetul se afla singur în camera de spital, lucru greu de crezut, când așa ceva nu prea exista în spitalele vechi. Vom menționa aici că Spitalul Orășenesc Gubernial din Chișinău, (nu cel de boli infecțioase, precum au crezut majoritatea cercetătorilor și biografilor lui Alexei Mateevici – n.a.), în care a fost internat poetul, avea o vechime de 100 de ani, fiind deschis încă în anul 1817. Medicul legist Gheorghe Baciu afirmă că spitalul dispunea de suficiente posibilități de diagnostic și tratament al multor boli, iar medicina legală și anatomia patologică dispuneau de multe metode de cercetări specifice: macro și microscopice, bacteriologice, biochimice etc., pentru a determina cauza morții, a raportului de cauzalitate dintre traumă și deces ș.a. Cu regret, în cazul morții lui Mateevici, aceste oportunități n-au fost exploatate. De ce?, se întreabă medicul, iar răspunsul precum că era vreme de război iarăși nu rezistă, pentru că în luna august 1917, deși era război, în Chișinău funcționau toate instituțiile, toată infrastructura, nu era declarată stare excepțională, nu existau spitale militare, iar în cele existente nu erau aduși bolnavi de pe front, așa încât medicii lucrau în regim normal. Despre starea de normalitate din oraș ne vorbesc și alegerile municipale, în Duma orășenească, desfășurate fără nici un fel de impedimente, pe data de 15 august, bolșevicii pierzându-le lamentabil, ceea ce i-a înrăit într-atât, încât au hotărât să se răzbune, omorându-i, pe 20 august, pe doi dintre cei mai remarcabili fruntași ai mișcării de eliberare națională Simion Murafa și Andrei Hodorogea, prieteni buni cu Alexei Mateevici. Așadar, cu atât mai mult se cereau investigații medicale serioase, cu cât era vorba de o personalitate marcantă a Basarabiei, care a fost înmormântată, așa cum se și cuvenea, la nivel arhieresc.

O altă întrebare la care nu se găsește răspuns: de ce data morții de 13 august a fost fixată în cartea de acte a Bisericii Sf. Nicolae din Chișinău tardiv, cu nr.641, abia la 18.08.1917? Cifrele indicate de mine aici ar putea fi incorecte, Gheorghe Baciu afirmând că data morții este indicată în actul susmenționat abia pe 21 august. Am studiat atent, cu lupa, facsimilul acestui document, dar n-am înțeles aproape nimic din el, fiind scris neglijent, cu multe ștersături, cu multe cuvinte suprapuse, majoritatea ilizibile, cu o caligrafie deșănțată. Între actul de naștere și cel de deces încape viața unui om și alcătuirea unor astfel de documente întotdeauna a solicitat o precizie și o acuratețe deosebite. De ce în cazul lui Alexei Mateevici nu s-au respectat aceste norme?

Alte nedumeriri ale celor doi medici:

– Nu se concretizează în nici o sursă starea sănătății lui A. Mateevici la momentul reîntoarcerii lui de pe front.
Tratamentul bolnavului cu pulverizări de diverse mirodenii medicamentoase înseamnă un tratament simptomatic de revulsie, întru a-i scădea febra, nicidecum îndreptat contra bolii de bază (în cazul în care aceasta ar fi fost tifos), deci cu efect terapeutic nul.
– Moartea subită, anticipată de o stare satisfăcătoare, care nu prezenta pericol pentru viață.
Multe alte nedumeriri și semne de întrebare, rămase fără răspuns, le găsim în articolul lui Ovidiu Vuia, despre care am vorbit, „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!”, precum și în cartea lui Gheorghe Baciu „Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri Eminescu, Mateevici, Vieru” (Chișinău, Tipografia „Balacron”, 2014). Iată ce își nota în Jurnalul ei intim, pe data de 14 august 1917, adică în chiar ziua înmormântării poetului, soția acestuia Teodosia Novițki-Mateevici (versiunea română – Zinovie Buruiană, 1983): „Nenorocirea s-a produs. Oricât ar părea de stupid, de incredibil, dar faptul s-a consumat. Ieri Alioșa a murit, iar astăzi l-am înmormântat și noi am devenit orfani pentru toată viața. Eu nu înțeleg aproape nimic, nu-mi dau seama de situația nenorocită, de ce-o să fac mai departe? Trebuie să trăiesc, trebuie să ocup un serviciu, dar unde și cum – nici nu știu, nici nu înțeleg!…

De la 2 august lui Alioșa i s-a făcut mai rău, și tot timpul inima îi era întreținută (ajutată) prin pulverizare cu diverse mirodenii medicamentoase. La 12 august am convocat un consult medical, în urma căruia medicii nu mi-au spus nimic spre consolare; au afirmat că inima într-adevăr e foarte slăbită, dar că se iau diverse măsuri și – e posibil – să se mai întărească. Astfel că mai pâlpâia o mică speranță de îndreptare, mai cu seamă că în ultima noapte, înainte de a muri, a dormit foarte bine (eu am stat de veghe la spital), (lucru imposibil, în cazul diagnosticului de tifos! – n.a.), iar dimineața au început frisoanele convulsive și la ora 15 – scumpul meu Alioșa a închis ochii… În clipa aceea eu eram acasă, iar mama la spital. A ieșit, pentru o clipă, pe sală și, în clipa aceea, Alioșa, fără nici o zvârcolire, liniștit și-a dat duhul… A fost lucid până în ultima clipă… A mâncat, a băut un strop de vin și… a murit… În aceeași zi, spre seară, noi l-am îmbrăcat și l-am transportat în capela spitalului, unde a rămas peste noapte. Astăzi l-am înmormântat. Mai întâi s-a slujit liturghia pentru răposați în capela spitalului, iar apoi – prohodul, slujit de Preasfințitul Gavriil, cu corul Episcopiei”…

În pofida convingerilor unor cercetători, precum că Jurnalul Teodosiei Novițchi-Mateevici este apocrif sau, în cel mai bun caz, scris mai târziu decât datarea indicată în el, (până în prezent nu se știe unde se află originalul!), putem presupune că cercetătorul Vlad Chiriac a avut dreptate atunci când a afirmat că soția lui Alexei Mateevici a fost pe parcursul întregii sale vieți nu doar o „aprigă rusofonă”, ci și o „doamnă de fier”! Altfel, cum să ne explicăm faptul că ea a avut puteri pentru „literatură” în chiar ziua înmormântării soțului?

Destinul marelui cântăreț al limbii române Alexei Mateevici a fost unul eminamente tragic nu doar în timpul scurtei sale vieți, ci și după trecerea lui la cele veșnice. La procesiunea de înmormântare nu a participat nici un fruntaș al mișcării de eliberare națională din acele vremuri zbuciumate, prieteni buni și vechi ai poetului și preotului-martir. Majoritatea lor în luna august 1917 erau în Chișinău, fiind în febra alegerilor municipale, dar nimeni nu i-a înștiințat nici privitor la deces, nici privitor la înmormântare. În afară de o zgârcită înștiințare și aceea plină de inexactități și anonimă, din 15 august 1917, publicată în gazeta de limbă rusă „Бессарабская жизнь”, referitoare la decesul și înmormântarea lui Alexei Mateevici, nici un alt ziar nu a publicat un necrolog. Abia pe 20 august „Cuvânt moldovenesc” publică o înștiințare nesemnată despre dispariția prematură a poetului. Apropo, redactorul „Cuvântului moldovenesc”, Pan Halippa, când a auzit de tragicul sfârșit al lui Alexei Mateevici, a fost într-atât de șocat, încât și-a pierdut cunoștința. Iar pe 27 august 1917, aflăm din Jurnalul Teodosiei Novițki-Mateevici, precum că ea ar fi fost vizitată de „prietenul lui Alioșa, Ștefan Ciobanu”, care i-a cerut informații în vederea întocmirii unui necrolog, care așa și n-a mai apărut, nu se știe din ce motive.

Ovidiu Vuia susține că, pentru a limpezi situația creată în jurul bolii și a morții lui Mateevici, ar fi binevenită deshumarea cadavrului poetului și efectuarea investigațiilor medico-legale, care la ora actuală merg până mai departe de ADN. El aduce mai multe exemple de deshumări ale personalităților, printre care și pe cel al compozitorului Beethoven, în jurul căruia se crease o polemică privind urechea lui interioară. Cadavrul a fost deshumat de două ori. Au mai fost deshumați și Mozart, și Verdi și lista poate continua. Pentru noi propunerea medicului pare, poate, hazardată. Dar, consider că atunci când e vorba de crime, ele trebuie descoperite și dezavuate, indiferent când au fost săvârșite: acum o zi, acum un an, acum un deceniu, acum un veac… În caz contrar, acest gen de „taine” devin un stimulent întru săvârșirea altor crime odioase.

Nu știm până în prezent: moartea lui Alexei Mateevici a fost naturală sau e vorba de o crimă. Atâta timp cât nu știm, vom spune și noi, precum a spus și poetul în „Pietre vechi”, poezie dedicată bunicului său: „Numai piatra de mormânt/ Vrednică-i de crezământ”.

Veronica Boldișor, Dr. în istorie, Chişinău

Notă: Textul reprezintă comunicarea susținută în cadrul Sesiunii de comunicări științifice, organizate de Muzeul Național de Literatură „M. Kogălniceanu” din Chișinău cu prilejul împlinirii a 130 ani de la nașterea autorului Imnului de Stat al Republicii Moldova, 15 martie 2018.

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4719-misterul-mortii-lui-alexei-mateevici-certitudini-si-ipoteze.html

Publicat în ARTICOLE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII | Lasă un comentariu

DESPRE MARELE B.P.HASDEU: CASTELUL CELOR DOUĂ IULII..

Publicat în Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, HASDEU ÎN ENCICLOPEDIILE LUMII, OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | Lasă un comentariu

ÎN DIRECT LA 10 TV: PREZENTAREA VOLUMULUI ”ECOUL UNIRII” (16 martie 2018)

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, CĂRȚI VECHI ȘI RARE, EVENIMENTE DESPRE CĂRŢI ÎN AFARA BIBLIOTECII, IMAGINI, MATERIALE VIDEO DESPRE COLECȚIILE SPECIALE ȘI... | Lasă un comentariu

„ECOUL UNIRII” A FOST LANSAT LA BIBLIOTECA CENTRALĂ LA 15 martie 2018

 

 

Publicat în CĂRȚI VECHI ȘI RARE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE | 1 comentariu

„ECOUL UNIRII”- O CULEGERE DIN 3 CĂRŢI VECHI ŞI RARE…(15 martie 2018)

Publicat în ARTICOLE, CĂRȚI VECHI ȘI RARE | Lasă un comentariu

Bogdan Petriceicu Haşdeu – deschizător de drumurii în cercetarea mitologiei autohtone

Bogdan Petriceicu Haşdeu – deschizător de drumurii în cercetarea mitologiei autohtone (Comunicare pentru conferinţă)

                                                                  Tatiana Butnaru, doctor în filologie, AŞM

Summary: Haşdeu’s interest for autochthon mythology found its embodiment in a series of investigations folklore, where discussion were proposed more assertions, opinions, research issues of spirituality Dacian. The autochthon mythology in its modern expression is based on the traditions, revealing ways of artistic transfiguration of reality in terms of visions and representations that characterizes the creative personality of the Romanian people. The archetype of Dochia that returns repeatedly is a hypothetical model, is an emblematic symbol of a sacred space circumscribed aspects of its fundamental values. Dochia is the personification of the ancient Gauls, it symbolizes in the acceptation of B.P.Haşdeu historical setting of the Romanians, but also a fall in natural springs descriptive saw the size of the imagination Dacian, closely related to the same myth of steadiness. For B.P.Haşdeu mythical archetypes is a way of initiating an aesthetic reference system is a way to promote being naţionare and genealogy primary orientation.

Key words: Romanian folk tradition, mythical and folkloric inspiration, aesthetic initiation, archetype of Dochia, the cult of Zamolxis, existential ontology, the mythical ethnogenisis.

*                           *                              *

Interesul lui B.P.Haşdeu pentru mitologia autohtonă şi-a găsit concretizare într-o serie de investigaţii folcloristice, unde au fost propuse discuţiei mai multe aserţiuni, opinii, probleme de cercetare din spiritualitatea geto-dacică. Mitologia autohtonă în expresia ei modernă se sprigină pe valorificarea tradiţiilor populare, dezvăluie modalităţi de transfigurare artistică a realităţii prin prisma de viziuni şi reprezentări ce caracterizează personalitatea creatoare a poporului român. Arhetipul Dochiei la care exegetul revine de mai multe ori constituie un model ipotetic, este simbolul emblematic al unui spaţiu sacru de valori circumscris în aspectele sale fundamentale. Dochia, personificarea străvechii Dacii, simbolizează în accepţia lui B.P.Haşdeu constituirea istorică a românilor, dar în acelaşi timp se încadrează şi în resorturile unui cadru natural văzut în dimensiunile descriptive ale imaginaţiei dacice, în strînsă legătură cu acelaşi mit al statorniciei. Împietrirea Dochiei pe o stâncă din Ceahlău, la care se referă B.P.Haşdeu într-un studiu din tinereţe, este de  origine mitico-legendară, dar în acelaşi timp, ne duce cu gândul  spre intuiţia unor tărâmuri originare, are loc personificarea unui cadru natural văzut în dimensiunile descriptive  ale imaginaţiei dacice. ,,Pe una din terasele Ceahlăului, scrie B.P.Haşdeu, se ridică  o statuie neghioabă, neproporţională de 5 arşini, cunoscută în popor sub denumirea de Zeiţa Dochia. Ea reprezintă vag, un chip de femeie căreia îi curge din faţă un izvor de apă. De jur împrejurul statuii sunt împrăştiate pietre mari, care au căpătat  în imaginaţia poporului forma unor oiţe”. [ 1, p. 104]

Străvechea legendă a naturii cu oscilaţiile ei caracteristice pentru echinopţiul de primăvară transpare din învolburările spirituale ale timpului mitic, Haşdeu încearcă să reactualizeze ficţiunea mitică, sprijinindu-se pe descoperirile predecesorilor săi,  pentru a reconstitui itinerarul emblematic  al Dochiei în dimensiunile sale ontologice, cognitive, existenţiale.  “Dochia (Eudochia), subliniază  în altă parte B. P. Haşdeu, era fiica unui rege puternic, nespus de frumoasă, ea fiind „urmărită, după cucerirea Daciei, de către  Traian, se ascundea de el aici, păscând o turmă…   În cele din urmă, după cum se relatează în continuare, „fiind găsită în acest adăpost, ea a fost transformată de către Zeu, la rugămintea ei, în statuie ca să nu-şi piardă cinstea [ 2, p. 99].

În procesul de dezvăluire a arhetipurilor străvechi, Haşdeu se orienta într-o anumită măsură spre cunoscuta legendă a lui Gh. Asachi Traian şi Dochia publicată în 1840. Luînd în discuţie lucrarea respectivă, savantul făcea abstracţie de ficţiunea mitică, „eu  nu împărtăşesc legenda populară, pentru că legenda nu este un eveniment real” [ 2, p. 99], dar şi-a spriginit afirmaţiile în baza unor documente vechi şi a muncii de cercetare pe teren, fiindcă, aşa cum precizează Haşdeu, anume „cuvintele lui Cantemir  m-au făcut să introduc pe Dochia în mitologia românească [ 2, p. 99-100].

Imboldul se manifestă din dorinţa de reconstituire a adevărului ştiinţific, autorul porneşte de la nişte izvoare de cunoaştere esoterică ca să scoată în lumină nivelurile de gândire mitică  ale stratului autohton, orientând cititorul spre cele mai adânci zone ale spiritualităţii autohtone, care pare că au coborât de undeva din conştiinţa universală. Aceste interpretări, aserţiuni aveau menirea să elucideze „punctele de plecare mitologice ale orientării scriitorilor  naţionali, iar un străin care nu le-ar cunoaşte, ar pierde mult din semnificaţia poeziei noastre moderne [ 3, p. 62].

Pentru a determina autenticitatea vestigiilor trecutului  geto-dacic din muntele Ceahlău, B. P. Haşdeu relevă legătura dintre  statuie şi mitul Drochiei, privită fiind drept o realitate istorică de cult pentru epoca respectivă. Iniţiativa  de a polemiza cu D. Cantemir  se manifestă prin dezacordul  cu opinia acestuia precum că  „ statuia ar trebui  să fie o reprezentare  a unei zeiţe  păgâne” [ 2, p. 100]. Savantul invită publicul la discuţie în baza mai multor aserţiuni, ca în cele din urmă  să ajungă şi la alte constatări referitoare la semnificaţia  originilor. „Este greu, fireşte, de spus dacă natura a arătat în acest monument jocurile sale, precizează Haşdeu, ori dacă o mână ghibace de artist a făcut-o aşa” [ 2, p. 99].

Disponibilitatea  imaginativă a lui B. P. Haşdeu  faţă de etnogeneza mitică despre Dochia se manifestă prin  „mai multe nivele”, pe de o parte, se are în vedere „mitul arhaic păstoresc-universal”, făcând referinţă la cunoscuta  legendă a naturii, când Dochia lăsând cojoacele înghiaţă şi se pietrifică într-o stâncă, iar pe de altă parte se are în vedere „un mit istoric”, care se prezintă drept ,,o soluţie de transcedere  a impasului, ca o împlinire dată de Zamolxis rugăminţii fetei de împărat, care îşi va apăra în această ipostază  integritatea fiinţei” [ 4, p. 128].

Având cunoştinţe profunde în domeniul  civilizaţiilor străvechi, Haşdeu  aduce argumntele sale de rigoare pentru a prezenta nişte lecţii ale istoriei, dar şi a  demonstra în  mod  concret originea  autohtonă  a stratificării  statuii de  pe Ceahlău, care în mod veritabil  „reprezintă singurul monument dac” [ 1, p. 101] printre mulţimea de idoli slavi, iar vechea legendă populară despre Dochia capătă  o nouă plenitudine, devine un simbol matern cu multiple semnificaţii , este o „Magna Mater” cum este numită în unele studii etnologice  cu orientare pentru neamul  de păstori din care face parte, ea transpare drept o  ,,mumă” a poporului român, dar şi a naturii  în germinaţia ei totalizatoare, este ,,mama soarelui, mama ploii, mama florilor, mama lui Dumnezeu” [5, p. 30].  Dochia   mai este percepută cu semnificaţia de  obârşie sau origine, fiindcă  în accepţia populară   ,,nu e nimic pe lume care să nu aibă  o mumă, o maică ”  [ 6, p. 226].   Argumentele expuse au o  multiplă  perspectivă  de abordare  a arhetipurilor  din mitologia dacică, cu alte cuvinte, Dochia-mumă este orientată  spre tentaţia  originilor, cultul strămoşilor perceput în  dependenţă  de argumetele referitoare la ciclul anual al zeităţilor  vegetaţiei  cu aspectele lor telurice şi hetoniene [ 7, p. 73]. Or, cercetătorii au pus nu o singură dată „ problema existenţei la geto-daci a unei zeiţe feminine  a pământului, soţie a lui Zamolxis, zeitatea pământului în creşterea şi descreşterea  sevelor acestuia, înveşmântarea  de plante şi roade, dezbrăcată de acestea  [ 7, p. 76].

Aserţiunea este susţinută şi de I. Ghinoiu care întrevede în arhetipul Dochiei alături de metamorfozele ei calendaristice,  amintirea Marii Zeiţe (Terra Mater) şi este identificată cu Diana şi Iuno din Panteonul Român, cu Hera şi Artemis din Panteonul grecesc [ 8, p. 64].  În analogie cu zeităţile feminine  la popoarele trace, Dochia  este apreciată drept o divinitate agrară şi maternă la vârsta senectuţii [ 8, p. 64]. Plasată la hotarul dintre desişurile greu de străbătut  din ambianţa naturală a  Daciei şi imperiul zeilor, Dochia transpare în  ipostaza de  ,,Marea  Mamă a zeilor”, ,,Magna Mater Deorum”, ,,o mamă a naturii, mama natură a tuturor lucrurilor, stăpâna munţilor şi a stihiilor”, ,,ocrotitoarea păstorilor” [9, p. 107]. Cu această ocazie, M. Eliade întrevede în toate culturile arhaice – fie ele agricole, fie maritime… principiul feminin  sub forma unei Mame, a unei  Mari Zeiţe  creatoare şi păstrătoare a Cosmosului. Unitatea geniului omenesc  a fost descoperită după ce s-a descoperit  unitatea Cosmosului: căci Magna Mater e o mamă a Totului, a Zeilor, ca şi a oamenilor. Magna Mater  a avut rolul formulei care unifică. Unifică nu numai Cosmosul, ci chiar neamul omenesc [10, p. 20].

În baza unui bogat material factologic, Haşdeu încearcă  să depisteze nişte nuanţe suplimentare  ale unor zeităţi feminine  din miturile autohtone, făcând o asemănare dintre personajul  dacic şi întruchipările Zeiţei – Mame „din lumea  pelasgică” [ 9, p.106], a căror supremaţie  se  manifestă  prin  nişte evidenţe  şi calităţi magice, ele asigură fertilizarea naturii  şi a universului , aşa cum depistăm din mărturisirile lui Apuleius  inserate şi comentate  în investigaţiile  lui B. P. Haşdeu. Cu această ocazie  cităm un fragment, preluat şi interpretat de Haşdeu: ,,Eu sunt mama natură a tuturor lucrurilor, stăpâna stihiilor (devoratoarea)  secolelor, eu sînt  suverana împăraţilor, regina umbrelor, tăcerea  sumbră  a  iadului. Divinităţii mele unice, deşi multilaterale, i se  închină toată lumea, sub diferite nume.  Unii mă numesc  Mama Zeilor , alţii Artemis  [ 9, p.107].

Este  interesantă  şi discutabilă în acelaşi timp constatarea  lui N. Densuşianu, care la rândul său, întrevedea în „figura Dochiei sau a Mamei Mari din Dacia”  o semnificaţie mitică aparte ,pe de o parte el relevă în arhetipul Dochiei  oscilaţiile calendaristice  ale timpului de primăvară, pe de altă parte este celebrată o zeitate maternă  supremă din tradiţia  populară cu numele Dochiana. „Dochiana cea frumoasă din colindele agrare”, după cum ne sugerează în incursiunile sale N. Densuşianu, ,,se înfăţişează ca o  virgină   foarte frumoasă  ce nu îmbătrâneşte” şi se manifestă în ipostaza de  zeiţă  a fertilităţii pământului”  [11, p. 193]. ,,Nu există nici un constrast între  aceste două tradiţiuni poporale, precizează N. Densuşianu, cu privire la  baba Dochia  cea împietrită şi la Dochiana cea frumoasă.  În colindele române se celebrează tinereţea, frumuseţea extraordinară şi castitatea Mamei – Mari, iar legendele  se referă  la a doua  parte a vieţii sale, în particular la apoteoza sa [11, p.183-194]. Cu alte cuvinte este celebrată frumuseţea şi jubilaţia sărbătorească  a naturii în dimensiunile   sale fundamentale.

        După cum vedem, arhetipul Dochiei conţine o iniţiere  într-un sistem mitologic  de referinţă şi are orientare  către neamul de păstori  din care face parte,  se  are în vedere un “spaţiu etern care nu dispare  şi pe fiecare îl descoperă  prin confundarea în  el însuşi” [ 12, p. 1].

În notele  şi comentariile pentru volumul   de folcloristică  al lui B. P. Haşdeu, I Oprişan  se referă la următaorele aspecte  prefigurate în studiul  despre Zeiţa- Mumă, acestea  sunt: ,,Importanţa  multiplă a  Zeiţei – Mume; Prima treaptă  a importanţei religioase şi cosmice  a Zeiţei – Mume;

Veneraţia şi încarnările ei alegorice” din care nu s-au păstrat,  după cum  precizează semnatorul studiului, ,,decât capitolul I  şi începutul celui de-al  II-lea”,  pe unde au fost inserate ,,ample incursiuni  în mitologia, limba  şi istoria tracilor”  [ 13, p. 466].

Lectura lucrării Zeiţa  Dochia  şi babele de piatră, un  studiu  de o profundă  orientare  mitică,  continuă  firul gândurilor  din  incursiunile  analitice şi  mărturiile  lui  Haşdeu  din Fragmente autobiografice, unde se vorbeşte  despre  ,,semnificaţiile  istorico-mitologice ale  pietrelor megalitice  de lângă Chişinău”, exegetul  are în vedere ,,aliniamentul supranumit Cheile  Bâcului” [ 14, p. 466].  În contextul acestor afirmaţii, mărturisiri, exegeze,  personalitatea lui  Haşdeu  este relevată în dimensiunile elanului său  creator  faţă de spiritualitatea   geto – dacică.   Având o  disponibilitate aparte faţă de mitologia  autohtonă, Haşdeu  face nişte constatări îndrăzneţe , stabileşte  asocieri, legături,  găseşte soluţii  de  abordare  a materialului  de investigaţie  ştiinţifică.

Portretul  mitic al Dochiei este prezentat  într-un spaţiu  străvechi , marcat  de ideea  dacică a nemuririi, în baza de reconstituire a diferitor surse  documentare referitoare la mitologia  naţională,  cercetătorul  îndeamnă spre inima istoriei , unde în prim plan se află  ,,moşii patres, moşii patria, şi după cum ne sugerează  la rândul său O. Babu – Buznea  ,,cu orânduielile lor bune şi drepte, cu limba lor  spornică  şi bogată, cu  moştenirea lor inteligentă  şi socială întemeiată pe o mare epocă  eroică  şi pe o dezvoltare normală şi  sănătoasă”  [ 4, p. 159].  B. P. Haşdeu  are inspiraţia să reconstituie  itinerarul emblematic al Dochiei, pe temelia  unor  resorturi  mitico – folclorice, în dependenţă de materialele puse la dispoziţie, diferite studii de arhivă,  dar şi în  baza  resorturilor imaginaţiei  sale creatoare, de reconstituire  şi descoperirea  unor surse  sigure  de informare, în vederea aprofundării  etnologiei  etnice  a românilor constituită  de  secole.  Zeiţa Mumă  Dochia exprimă  un tip de divinitate, ea figurează deseori alături  de cultul  lui Zamolxis  şi se află  în  strânsă legătură  cu arhetipurile  solare  suprapuse  polarităţii lor existenţiale.

Odată  ce  „înţelepciunea care te duce pe drumul desăvârşirii  se află în folclorul  fiecărui  popor” [15, p.8],  Haşdeu   are inspiraţia să creeze cadrul mitic  al unui spaţiu originar  unde persistă  ,,putinţa perceperii  de  învăţături  menite să  ridice conştiinţa  la  un  asemenea  nivel, încât să poată să vină, la timpul potrivit, în contact cu adevărul [15, p. 8 ]. Ideea de întregire mitică este  încadrată într-o bogată  gamă de reprezentări  de viaţă, survenite  din adâncurile istoriei , acestea fiind alimentate  de sursele de inspiraţie  mitică,  dar şi de  intenţia de   ,,a hrăni”  sufletul cu spiritualitate. Adoraţia soarelui  este un studiu  prin care Haşdeu are iniţiativa de a demonstra esenţa solară  a zeilor din credinţa strămoşilor noştri. Savantul  subliniază că Zamolxis era supranumit drept un ,,Dumnezeu luminos” sau  ,,Zeul Soare”, iar pe lângă celelalte calităţi mai avea şi funcţia de ,,stăpân al tunetului”.  La fel  ca şi Zeiţa – mumă Dochia , Zamolxis  are predestinarea să-şi manifeste plenar evaziunea sa în  mitul  solar  al universului, este un profet ce-şi asumă inspirat  ,,dorul de veşnicie” în contextul rosturilor primordiale de transcedenţei cosmice, aşa cum scria L. Blaga, mult mai târziu în misterul  său păgân  Zamolxe: Zamolxe n-a fost om,/ A fost un zeu./ Din cuibul veşniciei/ s-a coborît pe trepte de lumină/ să vă-nveţe tinereţea şi durerea. (L. Blaga, Zamolxe)

Obsedat de mitologia autohtonă, Haşdeu  are inspiraţia de a plasa arhetipurile şi  toposurile mitico – folclorice într-o atmosferă iniţiatică. ,,Laur – Bălaur  ,,transpare” pe flamurile  dacilor  ca cel mai mare proetctor al  ginţii” [16, p.338]. Bradul  şi viişoara sunt relevate în ipostaza de simboluri  mitice, acestea  întruchipează imaginea ,,vegetalului cosmogonic”, exprimă ideea de viaţă  într-o accepţie  germinativă  fundamentală.

Semnificaţia metaforică a  formulei poetice  tradiţionale  „frunză verde”  ţine la fel de spiritualitatea  noastră milenară, fiindcă  aşa  cum subliniază B. P. Haşdeu, ea s-a născut împreună cu naţionalitatea  română, nu la Tibru  sau la Guadalguivir, ci la noi acasă, pe teritoriul Daciei,  în secolarele păduri ale Carpaţilor, acolo unde străbunii  noştri s-au format şi s-au dezvoltat în curs de veacuri mai înainte de a se pogorî din munte şi a le răspândi pe câmpie [ 17, p. 179-180]. Dacă ,,poezia  noastră poporană  este fila Carpaţilor” [17, p.185 ],  aşa cum subliniază cu justificat temei  B. P . Haşdeu, ea vibrează în conformitate  cu ritmurile spiritualităţii geto – dacice pentru a exprima ideea  de concept primar   capabil să păstreze  universul mitologic  al românilor  în dimensiunile sale eterne.  Haşdeu are revelaţia deposedării  toposurilor  folclorice  de semnificaţia lor sacrală  şi manifestă  tendinţa  de a le integra  în ritmurile  primare ale vieţii  şi a naturii. Sentimentul de jubilaţie sufletească, stările, trăirile  sufleteşti îşi găsesc expresie prin ideea înfloririi, a germinaţiei  totalizatoare, aşa cum vedem  într-un text  inserat  în articolul Botanică poporană română unde  Haşdeu  reînvie  credinţele  populare  ,,despre locuinţa zânelor în Ţara Românească”.

Orizontul floral şi atmosfera  iniţiatică  introduc cititorul  într-o zonă a misterelor  şi a resorturilor  mitice, unde  perspectiva participativă a autorului  ne orientează spre o realitate primordială, în legătură cu cosmosul divin, aşa cum  vom sesiza  din versiunea   propusă analizei: Ana  Buziană,/ Stană Ogreşteană,/ Zână  Magdalină,/ Floare din grădină,/ Iană Samziană/ Chită  Semelchită/ Rujă  Rujalină,/ Doamna Florilor,/ Stăpâna Grădinilor/ Şi a zânelor/ Satalina cea cu dar plină,/Avrămeasă – creştineasă/ Doamnă aleasă…/ Şi tu, Ilie Cocieş,/ Veniţi şi vă adunaţi,/ Din toate ţările unde vă aflaţi [18, p.431].

Cele nouă zâne invocate  în textul poetic de mai sus derivă  din codul  genetic al zeiţei – mume, ele sunt nişte ,,fiinţe de lumină”, având o disponibilitate aparte faţă de Ilie Cociaşul  tălmăcit în sensul de  ,,Zeul  de Soare”, ,,conducător la carul soarelui peste bolta cerului”. Plantele-zâne enumerate mai sus au nişte funcţii mitice bineindividualizate şi pot fi asociate cu nişte zeităţi  feminine din  ,,raiul Dochiei”, având legătură cu pământul, vegetaţia, apele, văzduhul.  Mai bine – zis, are loc  integrarea  într-un spaţiu mitic  condensat până la saturaţie  de nişte stări sufleteşti  de excepţie,  ceea ce amplifică  ideea înfloririi, a germinaţiei  totalizatoare, aşa  cum vedem  şi în miturile  Dochiei.

În toate aceste studii, materiale, constatări, Haşdeu depăşeşte simpla descriere a fenomenelor atestate. Îndrăgostit de spiritualitatea neamului său concretizată  în  mituri, arhetipuri, tradiţii folclorice, savantul le-a dezvăluit într-o nouă  perspectivă  pentru a le pune  în circulaţie  şi a le promova  în vederea  perpetuării lor prin  timpuri  şi generaţii.  În ipostaza  de deschizător  de drumuri  în studierea  mitologiei autohtone, Haşdeu  are meritul  de a face  prima  tentativă   de investigaţie  ştiinţifică  a sufletului  popular  pentru a pregăti  terenul  în evocarea  unor momente  de vârf din  istoria  românilor, ce-şi  vor găsi  expresie  în lucrările  altor  personalităţi  marcante  ale  culturii  noastre  naţionale.

Note  :

  1. P.Haşdeu. Zeiţa Dochia şi babele de piatră. În: B. P . Haşdeu, Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinderea editorial – Poligrafică Ştiinţa , 2011.
  2. P.Haşdeu. Adoraţia soarelui. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinerea Editorial  Poligrafică  Ştiinţa, 2011.
  3. Călinescu. Istoria literaturii române  de la origini până în prezent. Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
  4. Babu – Buznea. Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
  5. Hanganu. Subiecte, motive imagini comune  în folclorul  epic  al românilor  şi bulgarilor. Chişinău, Editura Pontos, 2008.
  6. Herseni. Forme străvechi de  cultură  poporană   românească. Studiu de paleoetnografie  a cetelor  de feciori din Ţara Oltului. Cluj – Napoca, Editura Dacia, 1977.
  7. Muşu. Din mitologia tracilor. Bucureşti, Cartea Românească, 1982.
  8. Ghinoiu. Datini şi tradiţii populare de peste an. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române , 1997.
  9. Apud: B.P.Haşdeu. Zeiţa – mumă. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinderea Editorial – Poligrafică Ştiinţa , 2011.
  10. Eliade. Mitul reintegrării. Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
  11. Densuşianu. Dacia preistorică. Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
  12. Noemi Bomher. Mit şi mitologie eminesciană. Iaşi, Editura Virginia, 1994.
  13. Oprişan. Note şi comentarii ale credinţelor mitologice la români. În: B.P.Haşdeu. Scrieri V.5, Chişinău, Întreprinderea Editorial Poligrafică Ştiinţa, 2011.
  14. Apud: L. Oprişan. Note şi comentarii Reminiscenţe ale credinţelor mitologice la români. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinderea Editorial Poligrafică  Ştiinţa 2011.
  15. Ştefan. Pe urmele lui Zamolxe Carpatia. Chişinău , Editura Museum, 2006.
  16. P.Haşdeu. Laur – Bălaur. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinderea Editorial – Poligrafică Ştiinţa,  2011.
  17. P.Haşdeu. Frunză verde. O pagină pentru istoria literaturii române. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău,  Întreprinderea Editorial – Poligrafică Ştiinţa, 2011.
  18. Botanica poporană română/ Simeon Măngiucă: De însemnătatea Botanicii româneşti, în Familia, din Pesta, 1874, vol. 43 – 49. Recenziune. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinderea Editorial – Poligrafică Ştiinţa, 2011.
Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE | Lasă un comentariu