140 ANI AI BIBLIOTECII: SĂ NE CUNOAȘTEM PĂRINTELE SPIRITUAL AL INSTITUȚIEI

140 ANI AI BIBLIOTECII: SĂ NE CUNOAȘTEM PĂRINTELE SPIRITUAL AL INSTITUȚIEI

200px-bogdan_petriceicu_hasdeu_-_foto02Volumul 1 al Dicţionarului etnologilor români constituie ultima treaptă a instrumentelor de lucru necesare a acestui domeniu. Istoria folcloristicii noastre confirmă pe deplin locul indispendabil ce revine feluritelor ei instrumente de investigaţie. Lexiconul de faţă, operă de pionerat în cultura noastră, reprzintă o lucrare solidă, excelent documentală, ţinînd cumpăna dreaptă între datele biografice strict necesare, exegeza critică pertinentă şi informaţia bibliografică aproape completă. Dicţionarul etnologilor români reprezintă oglinda fidelă, clară, a folcloristicii româneşti de la orgini pînă în 1998 şi o sursă preţioasă de informaţie şi exegeză, neegalată pînă acum afirmă prof. univ. Nicolae Constantinescu. Volumul 2 al Dicţionarului etnologilor români însumează aproape 800 de articole despre etnologii români (din ţară şi din afara hotarelor actuale), dar şi despre etnologii străini care s-au arătat preocupaţi de ethnosul românesc, Dicţionarul de faţă constituie – prin amploarea şi impresionantul fond documentar oferit cititorilor – o veritabilă enciclopedie, unică în literatura de specialitate.

(Sursa imaginii: http://www.miracol.ro/)

Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hasdeu, (n. 16 februarie 1836, Cristineşti, Hotin (azi Ucraina) — d.7 septembrie 1907, Câmpina) a fost un scriitor şi filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile.

B.P.Hasdeu,despre Titu Maiorescu:

„Cel mai cinic avocat al evreimii!”

S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist, şi a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofiţer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ţinut pentru a scăpa de împilarea şi deznaţionalizarea forţată practicată de administraţia de ocupaţie. Ruşii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităţilor române, i-au anulat dreptul de moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.

La 1857 a fost numit membru al tribunalului din [[Cahul. După şapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iaşi, ca profesor de liceu şi bibliotecar al universităţii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicaţii, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.

Între 17 mai 1876 şi 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucureşti, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni”, atât din arhivele româneşti, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice còpii după acte din arhivele străine privitoare la români.

În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar şi ca recunoaştere a spiritului său enciclopedist.

Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. A tipărit o parte din lecţiile sale pline de originalitate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi a limbii române.

Hasdeu a cochetat şi cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu, a susţinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susţinut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi, pe aceeaşi linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.

După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, a devenit mistic şi fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Cânpina. A murit la 7 septembrie 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă şi perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător şi un pionier al mai multor domenii ale filologiei şi istoriei României.

Lucrări:
Filologie şi istorie

La Iaşi, a publicat Arhiva historică a României (1865-1867) în care multe documente vechi slavone şi româneşti au fost publicate pentru prima dată. În 1870 a inaugurat Columna lui Traian, cea mai bună revistă filologică din România. În lucrarea sa Cuvente den Bătrâni (2 volume, 1878-1881) a fost primul să contribuie la istoria literaturii apocrife din România.

În Historia antică a Românilor (1875), deşi incompletă, începe investigaţiile critice asupra istoriei României. Hasdeu a editat Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881.

Etymologicum Magnum Romaniae din 1886 a fost începutul unui dicţionar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiţia bărbat.

Literatură

Lucrările lui Hasdeu, între care drama Răzvan şi Vidra, dau impresia unei originalităţi a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiţia sa profundă şi imaginaţia vastă.

A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică „Duduca mamuca” (1861), pentru care a şi avut în Iaşi un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur in faţa instanţei. În urma acestui scandal ajunge în Bucureşti în 1863, unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată „Micuţa” (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale şi politice, precum şi o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuşi autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut un răsunet deosebit. El a caracterizat-o prin următoarele rânduri:

O poezie neagră, o poezie dură,

O poezie de granit,

Mişcată de teroare şi palpitând de ură,

Ca vocea răguşită pe patul de tortură

Când o silabă spune un chin nemărginit.

Teatru

Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este „Răzvan şi Vidra”, foarte criticată la vremea apariţiei (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăveşte una din epocile zbuciumate ale trecutului românilor, sfârşitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron între boieri şi de lupte între bogaţi şi săraci. Înfăţişarea epocii este arătată cu o cunoştinţă desăvârşită a oamenilor şi a lucrurilor; dialogul este natural şi foarte viu; se observă însă oarecare tendinţă spre declamaţie, mai ales în ce priveşte naţionalismul. Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă şi astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii şi simpatiei cu care este înfăţişată pătura ţărănească.

Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările principale din viaţa lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest ţigan, căpitan de haiduci, ajunge ofiţer în armata poloneză, hatman în Moldova şi apoi domn. Modificările sunt prea puţine. Sfârşitul lui Răzvan, despre cronicile relatează că ar fi murit tras în ţeapă, este modificat, arătându-se că decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos, eroic. Alături de el, Vidra este ambiţioasă şi trufaşă. Nepoată a marelui boier Moţoc, Vidra îl întâlneşte pe Răzvan în pădure şi se îndrăgosteşte de el şi îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl determină să săvârşească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar şi atât de scurtă.

Istoria si filologia

Cea mai mare parte a activităţii sale Hasdeu a consacrat-o istoriei şi filologiei. Dintre lucrările istorice: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894), monumentala Arhivă istorică a României şi Istoria critică.

Începută în 1865, Arhiva este o colecţie în trei mari volume de documente străine şi interne privitoare la istoria românilor. Au fost publicate în premieră un marenumăr de acte inedite româneşti şi străine. Lucrarea a contribuit la înaintarea studiilor istorice de istoriografie, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Şincai, de „Magazinul istoric” al lui Nicolae Bălcescu şi Laurian şi de letopiseţele lui Kogălniceanu.

Istoria critică

Istoria critică (1873-1874) îşi propune studierea secolului al XIV-lea, epoca înfiinţării formaţiunilor statale româneşti din nordul Dunării. Au apărut numai un volum şi un fascicul din al doilea volum.

Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acţiunea naturii asupra omului.

Întinderea teritorială dovedeşte că Muntenia în secolul XIV şi XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înţelegeam în veacul trecut prin Muntenia) şi ţinutul Făgăraşului, sudul Moldovei până la Bârlad şi Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ţinutul Haţegului şi o parte din Temişana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor şi rezistenţa contra atâtor duşmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creşterea s-a făcut treptat. La început sâmburele coloniei romane cuprindea: Oltenia, Haţegul şi partea orientală a Temişanei, alcătuind Banatul Severinului. În secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia şi în al XIII-lea şi-a adăugat ducatul Amlaşului.

Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuinţaţi ca să arate teritoriul Munteniei. Tot aici se tratează şi chestiunea fundării principatului Ţara Românească, socotindu-se nu că descălecătorii au venit de peste munţi, ci românii din Banatul Severinului s-au întins la nord şi răsărit.

Acţiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influenţă asupra omului. Omul din sud e mai inteligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puţin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puţină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acţiunea naturii nu e absolută şi inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: familii olandeze, stabilite de trei secole în sudul Africii nu şi-au schimbat culoarea. Aceste două elemente, natura şi ginta, nu sunt suficiente ca să explice diferenţierea unei naţiuni de alta, ci trebuie să fie adăugate şi alte elemente.

Criticii de la „Convorbiri literare”

A avut însă şi critici: astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu în „Convorbiri literare” şi o broşură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci şi pentru a se constata talentul autorului în felul acesta de scrieri.

Filologie

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum Romaniae.

Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (1878-1879) a publicat o serie de documente şi de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupă cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericeşti şi mai toate traduceri. Hasdeu şi-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri româneşti propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice şi particulare, scrisori etc. în care – dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evoluţiei limbii. El nu s-a mulţumit să le transcrie, ci le-a însoţit de observaţii felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: „Pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid”. Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărţile poporane ale românilor în sec. XVI. În el se publică colecţia de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine şi cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum reduplicarea şi triplicarea articolului definit ş.a.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898), operă monumentală, are în vedere nu anume limba literară de azi, ci mai cu seamă limba vorbită şi limba veche şi de aceea a şi fost intitulat: dicţionarul limbii istorice şi poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicţionar s-a oprit când d-abia începuse şi nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicţionar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare vorbă ne dă forma cea mai răspândită şi formele dialectice vechi şi noi; – diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; – derivarea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoţilor şi învăţătorilor ca să poată şti cum se pronunţă sunetele în diferite ţinuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credinţe ale poporului. În cele 4 volume pe care le-a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.

Alături cu aceste opere de istorie şi filologie, trebuie să aşezăm revista Columna lui Traian (1870-1877) în care a pus, prin studiile sale, baza ştiinţei etno-psihologice în ţara noastră.

Ultimii ani ai vieţii, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole şi poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm şi ideal 1897), şi, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).

Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele şi mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârşită, ci a trecut în cursul vieţii, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

Cronologie

* 16 februarie 1838 – Se naşte la Cristineştii Hotinului, fiu al lui Alexandru Hâjdău şi al Elisabetei Daucş. Trăgându-se dintr-o veche familie boierească, tatăl său a făcut studii strălucite la Harkov, Lwow şi München, având înclinaţii spre filologie, istorie şi folclor; fusese autor al unor lucrări de istoria dreptului universal şi avusese o bogată activitate didactică.
* 1841 – Familia se stabileşte în Podolia, dar are de suferit din cauza temperamentului nepotolit al tatălui, considerat „tulburător al liniştei publice“.
* 1848 – Moare Elisabeta, mama. Gramatica românească a lui I.H. Rădulescu devine pentru viitorul lingvist şi filolog carte de suflet.
* 1850 – Stabilindu-se cu toată familia în Basarabia, viitorul scriitor va urma cursurile liceului din Chişinău, având coleg pe Constantin Stamati-Ciurea, rudă îndepărtată.
* 1852 – Tânărul îşi descoperă înclinaţia spre studiul istoriei naţionale. Iată ce spune acesta pe marginea unui manuscris datat 1852: „M-am ocupat în primul rând de adunarea materialului pentru istoria ţării mele. Cu insistenţa şi stăruinţa depusă, am reuşit în curs de doi ani să strâng aproape toate izvoarele tipărite şi o mulţime de manuscrise“.
o Se înscrie la Universitatea din Harkov. Aici, sub îndrumarea unor profesori vestiţi, dobândeşte serioase cunoştinţe în domeniul filologiei şi al lingvisticii. Iată portretul pe care i-l face Nicolae Iorga adolescentului: „Ca prinţ sărac, slab şi bolnăvicios, impunător printr-o ştiinţă enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel şi un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit şi rănit de uimirile şi însuşirile lui superioare şi de inferioritatea unui spirit a-gresiv, care nu cruţa nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iaşi la 1856“.
* 1854 – Perioadei 1852 – 1854 îi aparţin primele încercări literare:
o Cântec popular moldovenesc
o Ştefan cel Mare
o Doină
o Moldova
o Melodii româneşti
o Gândirea
o fragmente epice şi dramatice:
+ Arbore
+ Domniţa Ruxandra
+ Domniţa Voichiţa
* 1856 – Cu studiile universitare neîncheiate, se stabileşte în Moldova, fiind numit judecător la Cahul. Este un fervent susţinător al Unirii.
* 1858 – Apare la Iaşi, sub direcţia sa, ziarul România, prin care promova ideile paşoptismului; revista apare ca: „Un campion al vederilor naţionale şi constituţionale libere“.
* 1859 – Apare la Iaşi Foaea de storia română, cu o ortografie ciudată, amintind de Aron Pumnul, dar şi conformă unor idei proprii; în acelaşi timp este custode al Bibliotecii din Iaşi.
* 1860 – Este profesor de istorie şi de geografie la Şcoala reală din Iaşi. Publicaţia din 1859 apare cu un titlu modificat: Foiţă de istorie şi literatură. Aici iese de sub tipar studiul: Pierit-au dacii?
* 1861 – Se află pentru scurt timp în Polonia, perfecţionându-se în varii domenii. Om de bibliotecă, acesta strânge material pentru următoarele studii.
* 1862 – Colaborează la ziarele Dacia şi Tribuna Română.
o Apare revista Din Moldova, devenită Lumina (1863), unde tipăreşte drama Răposatul postelnic. Tot aici publică un studiu istoric despre legăturile lui Petru Rareş cu Ardealul.
* 1863 – Este suprimată revista Lumina în urma publicării nuvelei Duduca Mamuca, scriere care a fost acuzată de „imoralitate“ şi care a declanşat primul proces celebru la noi în domeniul literaturii.
o Se mută la Bucureşti, unde scoate revista Aghiuţă (3 noiembrie) şi unde îi apare, cu modificări uneori substanţiale, nuvela Duduca Mamuca, cu titlul modificat Micuţa sau Trei zile şi trei nopţi din viaţa unui studinte.
* 1864 – În ziarul Buciumul al lui Cezar Bolliac îi apare nuvela istorică Ursita.
o Tot acum editează revista Arhiva istorică a României.
* 1865 – Se căsătoreşte cu Iulia Faliciu, o ardeleancă.
o Apare monografia istorică Ion Vodă cel Cumplit, o operă la hotarul istoriei cu literatura, având drept model Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul a lui Nicolae Bălcescu.
* 1866 – Continuând spiritul satiric al revistei Aghiuţă, apare Satyrul (6 februarie).
* 1867 – La Teatrul Naţional din Bucureşti (10 februarie) se reprezintă piesa Răzvan-Vodă, cunoscută mai ales sub titlul Răzvan şi Vidra.
* 1868 – Disputa dintre Hasdeu şi junimişti se intensifică, acesta probând o deosebită ştiinţă de a polemiza, un spirit satiric şi o cultură multilaterală. Polemica este susţinută în publicaţiile care apar de-acum înainte: Revista Nouă şi Revista contemporană.
o În revista Familia apare piesa Rosana.
o Hasdeu călătoreşte în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia şi Franţa, adunând un imens material documentar pentru viitoarele studii ştiinţifice.
* 1869 – Apare ziarul Traian, unde se publică articole politice, dar şi literare, în care, după modelul Daciei literare, se promovează ideea literaturii naţionale.
o Se naşte Iulia, fiica sa.
* 1870 – Editează revista Columna lui Traian (1870-1877; 1882-1889). Aici apare poezia Odă la ciocoi. Revista are un pronunţat caracter antidinastic, directorul riscând detenţia la Văcăreşti.
* 1872 – Apar primele două volume din Istoria critică a românilor.
o Iese de sub tipar volumul Poezie.
* 1876 – Scoate Revista literară şi ştiinţifică (15 februarie – 15 mai). Este numit director al Arhivelor Statului.
* 1877 – Este ales membru al Academiei Române (13 septembrie).
* 1878 – Apar cele două volume: Cuvente din bătrâni; primul volum se intitulează Limba română vorbită între 1550 – 1600, iar al doilea: Cărţile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă … „toţi câţi se vor ocupa cu istoria limbii române vor fi nevoiţi să recurgă la această operă ca la mijlocul cel mai indispensabil, şi chiar dacă n-ar mai fi publicat nimic afară de Cuvente, Hasdeu tot şi-ar mai fi putut avea un nume nemuritor în istoria filologiei române şi şi-ar fi câştigat – pe drept – recunoştinţa noastră continuă“ (G. Weigand).
* 1880 – Academia Română îl premiază pentru Cuvente din bătrâni.
* 1886 – 1898 – Hasdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887). volumul IV (1893) şi volumul V (1898) din Etymologicum Magnum Romaniae: „Hasdeu a voit să facă din Etymologicum un monument al culturii poporului nostru. El nu se mărgineşte să explice cuvintele pentru necesităţi practice curente, ci urmăreşte fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca şi în limba literară. Aproape fiecare cuvânt constituie o monografie în care se înfăţişează sensul şi răspândirea lui precum şi credinţele legate de el“. (D. Macrea).
* 1887 – Apare la Bucureşti Revista nouă, al cărei director este Hasdeu, iar redactori sunt, printre alţii, Alexandru Vlahuţă şi Delavrancea.
* 1888 – Moare Iulia Hasdeu, fiica sa, o poetă de mare talent, a cărei poezie scrisă în franceză prevestea o carieră extraordinară; evenimentul l-a zguduit definitiv pe Hasdeu, care a intrat într-o fază de declin a vieţii sale. În ultimii ani ai vieţii se stabileşte la Câmpina, unde construieşte un castel, ocupându-se de practici spiritiste.
* 1897 – Apare volumul Sarcasm şi ideal, ultimii ani de literatură.
* 1907 – Moare la Câmpina Bogdan Petriceicu-Hasdeu, mare creator în diverse domenii de activitate, un spirit neliniştit, continuator al direcţiilor paşoptiste în cultura română şi un promotor al ideilor regăsite în Epoca marilor clasici.

SURSA: http://foaienationala.ro/bphasdeu.html

Anunțuri
Publicat în ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., CĂRŢI ÎNŢELEPTE | Lasă un comentariu

EXCEPȚIONAL: ”ION- VODĂ CEL CUMPLIT” EDIȚIE DIN 1894

Prezentare de carte

Este  într-adevăr o carte deosebită, rară, de excepţie, scrisă de marele cărturar şi enciclopedist B.P.Hasdeu.  Volumul despre care este vorba, a apărut la Bucureşti în anul 1894 în seria Oamenii Mari ai României şi este despre domnitorul Ion- Vodă cel Cumplit. Foaia de titlu a cărţii ne informează, că conţinutul este despre aventurile, domnia, războaiele, moartea, rolul său în istoria universală şi în viaţa poporului roman (1572- 1574).

Vorbim despre ediţia a doua a celebrei lucrări a lui B.P. Hasdeu. În cadrul acestui volum au fost incluse: un portret, trei planuri de bătălie, o hartă militară, un desen de luptă (atac), două schiţe de arbori genealogici, o gravură de costum etc. Cartea a fost scoasă la Editura librăriei Carol Muller, cu o îngrijire poligrafică frumoasă pentru vremea respectivă.

Pe verso  foii de titlu, depistăm autograful autorului cărţii, pare  a fi original, dar poate că nu, poate fi faximil. Pentru a clarifica lucrurile, ar fi necesară o expertiză grafologică…Deşi trebuie să menţionăm, că în perioada de la mijlocul secolului XIX şi până departe în primele decenii ale secolului XX mulţi autori de carte, pe verso foii de titlu scrieau ”Toate exemplarele vor purta semnătura mea” şi respectiv mai jos era aplicat autograful autorului.

După cum scrie autorul B.P.Hasdeu, în prefaţa  de la respectiva  ediţie:

Sunt acum 30 de ani, la 1864, în casele lui Mirousch din Piaţa Teatrului, am scris pe “Ion – Vodă cel Cumplit”. Eram tânăr şi scrieam aşa, cum nu mai sunt in stare să scriu astăzi, dar tocmai de aceia, reproducând lucrarea mea de atunci, o las cum a fost, fără a cuteza să îmbătrânesc  tinereţea, căci orice adios ar fi un bengheu, orice scurtare o zbârcitură”. Aceste cuvinte au fost scrise la 27 septembrie 1893

Este o carte minunată, plină de informaţii interesante, care nu lasă cititorul  indiferent faţă de eroul lucrării nominalizate.

Nu trebuie să vă amintesc, că pentru cititorul  înţelept şi rafinat, cel mai important lucru este, să aibă în faţă cartea în original, şi nu  copiată de sute de ori, cu incursiuni în text ale editorilor, redactorilor, politrucilor, care cioplesc lucrarea după  bunul lor plac, ţinând cont şi de conjuncture politică.

Invit pe toţi cititorii Bibliotecii Centrale a BM “B.P.Hasdeu” să citească, să studieze această carte, care merită tot respectul, ne mai vorbind de autor.

Colecţia “Moştenire”

Publicat în ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., CĂRȚI VECHI ȘI RARE, CĂRŢI ÎNŢELEPTE | Lasă un comentariu

B.P. HASDEU ÎN RÂNDUL CELOR MAI CELEBRI MASONI

Publicat în ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., HASDEU ÎN ENCICLOPEDIILE LUMII, UN FILM DE COLECȚIE | Lasă un comentariu

ZIUA EUROPEI LA CLUBUL ISTORICILOR

                   ZIUA EUROPEI  LA CLUBUL ISTORICILOR

Miercuri, 10 mai 2017, în incinta Bibliotecii Centrale a Bibliotecii Municipale „Bogdan Petriceicu Haşdeu” a avut loc şedinţa de rând a Clubului Istoricilor, dedicată Zilei Europei.

Problemele unităţii europene au devenit deosebit de actuale, datorită situaţiei noi, cu care se confruntă Uniunea Europeană. O dovadă în acest sens este decizia Marii Britanii de a părăsi această structură, declaraţiile unor lideri de partide din alte state-membre ale UE de a urma exemplul Marii Britanii, poziţia unor mari puteri de a dezmembra UE. Toate acestea (şi altele) pe fundalul tendinţei de extindere a UE, de aderarea la Uniunea Europeană a noilor membri, inclusiv a Republicii Moldova.

La acest subiect dr.hab.Anatol PETRENCU a prezentat în faţa celor prezenţi o prelegere interesantă cu informaţii actualizate la zi.

În cadrul Clubului au fost lansate  două cărţi apărute la Iaşi şi Bucureşti. Despte prima carte, semnată de domnul Efim ŞALIN „Vremurile în care am trăit” apărută la Editura Stef din Iaşi în anul 2016 a vorbit istoricul A. Petrencu şi autorul respectivului volum de  amintiri şi reflecţii.

Cea de-a doua carte lansată, îl are ca autor pe dr.ing. Anatol MUNTEANU “Arhitectura fântânilor din Moldova”, editată la Bucureşti în anul 2017. Despre acest volum – album a vorbit istoricul Alexandru MORARU, şef serviciu la Biblioteca Centrală a Bibliotecii Municipale “B.P. Hasdeu”

Colonelul ® Anatol Munteanu  menţionează:

…Încă în tinerețe, în anii 70 ai secolului al XX-lea am încălecat pe o bicicletă, mai târziu și pe o motocicletă de epocă și am colindat Basarabia în lung și în lat în căutarea de izvoare, fântâni originale și desigur meșteri fântânari. Am stat față în față cu acești oameni, care au o intuiție neobișnuită de a descoperi izvoarele din adâncime. După descoperirea  de către meșter a izvorului, se trece la săpatul manual al fântânii cu clădire și îmbrăcarea ei în piatră, după care se ajunge la darul meșterului către oamenii care au nevoie de apa fântânii. Funcțional fântânile sunt diferite și anume fântânile cu cumpănă, fântânile cu roată, cu scripete, cu manivelă, cu ciutură,  cu funie, cu lanț, etc.

La prima vedere s-ar părea că fântâna este accesibilă tuturor, căci ce poate fi mai simplu ca apa pe care o utilizează în permanență omul, dar dincolo de această simplitate, autorul a intuit adevărata valoare a apei, cea de izvor al vieții. Mai mult ca atât apa este furnizor de energie, de fantezie, de tradiție și de istorie , de legătură dintre generații, de eternitate umană.

Eternitatea existenței umane este legată de câțiva factori, doi dintre ei însă sunt decisivi: pământul și apa. De fapt, civilizațiile au apărut lângă apă, s-au format în preajma marilor râuri și lacuri. Unii savanți afirmă chiar că civilizația umană inițial s-a născut în apă.

Cultul apei și mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea geto-dacă și s-a transmis în mare parte și în creștinism. Anumite fântâni, izvoare, cursuri de apă erau venerate și lângă ele se organizau ceremonii religioase și rituri de trecere. Apa curată a acestor surse era colectată în vase, întotdeauna înainte de răsăritul soarelui și era considerată așa zisa ”apă neîncepută”, folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare a rănilor, a bolilor, izgonirea duhurilor rele; apa mai era folosită și pentru stropirea (aghezmuirea) armatei geto-dace înaintea bătăliilor.

Apa, ca și hrana, este o condiție vitală a omenirii. În toate timpurile, solul, apa și aerul  aureprezentat cei trei factori de mediu foarte importanți, care formează triunghiul vieții. Acești factori au format populațiile vegetaleanimale și umane, după care pe parcursul vieții s-au format și așezările umane, create de om. Oamenii  s-au alimentat cu apă dulce din râuri lacuri, izvoare și fântâni.

Resursele de apă dulce ale planetei sunt limitate, răspândite neuniform în teritoriu și supuse variațiilor sezoniere. Apa constituie o condiție esențială a existenței pe pământ, este vitală pentru conservarea și perpetuarea vieții, pentru dezvoltarea comunității umane, fiind determinantul pentru menținerea echilibrului ecologic global al planetei.

Creșterea considerabilă a populației actuale a lumii a determinat și o creștere a consumului de apă dulce. Au fost teritorii și state care din cauza lipsei apei s-au autodistrus.

Sigur,  cartea- album semnată de domnul Anatol Munteanu  prezintă un interes deosebit atât pentru specialiţti cât şi pentru publicul larg.

În încheierea  şedinţei nominalizate au fost discutate chestiuni organizatorice ale Clubului.

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CĂRȚI CU DEDICAȚII ȘI AUTOGRAFE | Lasă un comentariu

BIBLIOTECA CENTRALĂ: DESPRE COLECŢIA „MOŞTENIRE” A BIBLIOTECII

Publicat în ARTICOLE, EXPOZIŢII VIRTUALE DE CARTE, IMAGINI, MATERIALE VIDEO DESPRE COLECȚIILE SPECIALE ȘI... | Lasă un comentariu

MARELE IORGA DESPRE MARELE HASDEU

HASDEU (B.-P.), scriitor român, născut la Cristinești, lângă Hotin (Kholin), în Basarabia, la 28 februarie 1836. Provine dintr-o familie în care mai mulţi membri au fost, de asemenea, scriitori în limbile rusă şi poloneză, și-a făcut studiile la Harkov, unde a urmat cursuri de drept şi litere. Și-a petrecut o perioadă în armata rusă, de unde dezertează după ceva timp, și trece în Moldova, unde se consacră învățământului (1836). Dl. Hasdeu, editează aici ziarele periodice: Revista din Moldova (Iaşi, 1862), Lumina (1863) şi revista satirică Aghiuță; o nuvelă în jurul căreia se creează mult zgomot, în acelaşi timp fiind scrisă și o odă împotriva boierilor. În 1864, se mută cu traiul la Bucureşti, unde începe activitatea istorică şi filologică. După ce a publicat mai multe studii referitoare la istoria Românilor, a continuat lucrarea lui Laurian şi Balcescu, fiind primul care a adunat la un loc izvoarele acestei istorii într-o revistă, Arhiva Istorică a României, colecție valoroasă care apare din 1863 până 1867. În 1863, de asemenea, au fost publicate: Ioan Vodă cel Cumplit şi Istoria toleranţei religioase în România (1863). Publică opere literare, editează revista Satyrul (1866), apare drama istorică în versuri, Răsvan şi Vidra (1869). În 1873 a fost tipărită o colecţie de Poezii, şase ani mai târziu apare o comedie. În 1873, primul volum al primei ediţii Istoria critică a Românilor, a fost în curând completat de a doua ediţie, care i-a făcut autorului în 1873 o mare reputație de istoric. Arhivele istorice au fost urmate, în acelaşi timp, de publicaţii similare: Traian în 1869, Columna lui Traian, care a început să apară în anul următor. Ca lucrări istorice, trebuie de menționat, de asemenea, Originile Craiovei, publicată în 1878, şi o ediţie a cronicii Românul zelos (Etienne (Ștefan) Moru, 1780 – 1830 [1884]). În 1873, publicarea principiilor filologiei comparate a creat o mişcare în această ramură care mai continuă în România. Au urmat apoi alte trei studii în 1876 şi 1877. În cele din urmă, Cuvente den Batrâni, publicată în 1878-81, este considerată, cu adevărat, ca fiind cea mai importantă operă a autorului în acest domeniu. Psaltirea Coresi a fost publicată în 1881. Din anul 1886, Dl. Hașdeu editează marele dicţionar etimologic al limbii române. Revista nouă, una dintre cele mai bune reviste ale ţării, apare din 1888 sub conducerea sa, anume aici el publică un număr mare de articole pe diverse teme. Sic Cogito, apare la început în limba română, apoi în franceză şi germană în 1892, fiind ultima sa operă. – Fiica sa, Iulia Hașdeu, s-a născut la 14 noiembrie, 1869, a decedat la 29 septembrie 1888, a lăsat trei volume de amestecuri şi poezii în limba franceză.

Nicolae Iorga

Publicat în Cu numele Hasdeu..., HASDEU ÎN ENCICLOPEDIILE LUMII | Lasă un comentariu

SINTAGMELE MOLDO-SLAVICĂ ȘI SLAVO-ROMÂNĂ ÎN SCRIERILE LUI HAȘDEU B.P.

 SINTAGMELE MOLDO-SLAVICĂ ȘI SLAVO-ROMÂNĂ  ÎN SCRIERILE LUI                                                       HAȘDEU B.P.

În comunicarea prezentă ne vom referi la sintagmele pe care le-a folosit B. P. Hașdeu față de una din cronicile slavo-române din secolul al XV-lea, denumită moldo-rusă, care ni s-a păstrat ca un capitol al letopisețului rus de la mănăstirea Voskresensk, publicată pentru prima dată de istoricul rus Karamzin la 1793. Menționăm faptul că am putut consulta cele două texte ale lui B. P. Hașdeu în care apar sintagmele sus-numite, datorită existenței în spațiul virtual a unor varianta pdf a acestora. Una din ele poate fi consultată pe pagina Bibliotecii Centrale Universitare Lucian Blaga din Cluj-Napoca,[1] iar cea de-a doua se află pe adresa de internet care conține sute de lucrări românești de referință.[2]

            Cronica moldo-rusă sau Povestirea pe scurt despre domnii Moldovei de când s-a început ţara moldovenească a fost descoperită iniţial ca al XIII-lea capitol al așa-numitei Voskresenskaia letopis’ (tradus ad literam – scrierea anilor de la mănăstirea Învierii).  Printre primii cercetători ai acestei cronici s-au numărat istoricii români Bogdan Petriceicu-Haşdeu[3], Dimitrie Onciul[4] şi Ioan Bogdan (1891 și 1895)[5]. În anul 1901, în Rusia, Alexandru Jacimirsky, originar din Basarabia, a publicat un excurs critic asupra cronicii şi istoriografiei acesteia, intrând în polemică cu interpretările lui Petriceicu-Hașdeu și I. Bogdan[6].

Este important să notăm faptul că așa-numita (sintagmă dominantă astăzi) Cronica moldo-rusă, , a fost printre cele mai discutate cronici moldovenești din secolul al XV-lea, datorită probabil legendei despre Roman și Vlahata (care arată originea latină a moldovenilor). Din șirul istoricilor care s-au ocupat de ea în decursul secolului al XX-lea fac parte – profesorul ieșean din interbelic Ilie Minea[7], istoricul și politicianul Gheorghe I. Brătianu[8], excelentul istoric al slavonismului cultural Petre P. Panaitescu (a actualizat și reeditat cronicile îngrijite de I. Bogdan)[9], Eugen Stănescu[10], Alexandru Boldur, Gheorghe Mihăilă[11], basarabeanul Eugeniu Russev[12] și mai recent istoricul român stabilit în Franța Matei Cazacu[13], cercetătorul italian Cesare Alzati[14] ș.a. După anul 2000 cronica moldo-rusă a fost abordată de Andronikos Falangas[15], Florian Dumitru Soporan[16] și în anul 2015, parțial, în cadrul unei teze de doctorat susținute la Budapesta de Teodora Artimon[17].

Denumirea cronicii și timpul scrierii

Denumirea dată cronicii de la Bogdan Petriceicu Hașdeu și până în ziua de azi, a suferit multiple transformări, uneori aparent foarte mici, dar acestea de fapt ne arată percepții care variază esențial în ce privește abordarea realității culturale în care a fost concepută aceasta. Inițial Bogdan Petriceicu-Hașdeu a denumit-o „slavo-română¨[18], iar peste câțiva ani a folosit sintagma „moldo-slavică¨[19]. Este curioasă această diferență de denominare. Astfel în primul caz a fost pus accentul pe faptul că lucrarea fusese scrisă în limba slavă și ținea de un orizont cultural slavo-ortodox. În cel de al doilea caz particula “moldo-” vine să sublinieze faptul că a fost zămislită în Moldova vremii (sfârșitul secolului al XV-lea, după unii istorici începutul secolului al XVI-lea) și că înainte de a fi slavă este o emanație a culturii moldovene (românești) din vremea respectivă.

Ioan Bogdan a pledat ceva mai târziu pentru sintagma „anonimă” (1891), argumentul său fiind –  „deoarece nu știm nici locul unde s-a scris, nici cine a scris-o, iar numirile  „slavo-română” sau „moldo-slavică” ni se par nepotrivite”[20]. Aici de fapt Bogdan își exprima rezerva față de ambele variante propuse de Hasdeu. Basarabeanul stabilit la Petersburg, Alexandru Iațimirschi a denumit-o conform originalului din compilația de la mănăstirea Voskresensk – „Povestire pe scurt despre domnii moldoveni” (rus. Сказание вкратце о молдавских господарях), apreciind-o drept „o stranie predanie românească”[21]. Ilie Minea referindu-se în genere la  cronicile din veacul al XV-lea folosea ca titlu al cărții sale alăturarea de termeni – „letopisețele moldovenești scrise slavonește”, iar în ce privește cronica moldo-rusă propunea sintagma „Prescurtare rusească a celui mai vechiu letopiseț moldovenesc”[22]. Aici, ca și în cazul celei de-a variante propuse de Hasdeu, Minea venea să sublinieze locul scrierii și apartenența la vechea cultură națională a acestei lucrări.

Petre P. Panaitescu care a îngrijit reeditarea cronicilor moldovenești, a folosit denumirea generală de „cronicile slavo-române”, iar cu referire la versiunea de la mănăstirea Voskresensk a statuat sintagma de „moldo-rusă”[23]. Alexandru Boldur, în studiul publicat în URSS în anul 1964 a folosit termenii „slavo-moldovenească”, iar B. I. Buganov și F. A. Grecul care au reeditat la 1976 cronicile, le-au denumit „letopisețele slavo-moldovenești”[24].

Istoricul moscovit Tihomirov[25] folosea în anii 70 ai secolului al XX-lea sintagma de cronică “slavomoldovenească”. În contextul vremii îl semnala pe Hasdeu ca istoric și filolog-slavist burghez. Explica denumirea de slavo-română ca fiind determinată de aceea că era “cronică, redactată de un moldovean la începutul secolului al XVI-lea, dar în limba slavă, dialectal official al românilor în epoca respectivă”.

Matei Cazacu a utilizat într-un studiu din 1983 „la chronique dite moldavo-russe”[26], adică croniza zisă/denumită moldo-rusă. Într-unul din ultimele studii care este dedicat legendei lui Roman și Vlahata, Florian Dumitru Soporan optează pentru versiunea consacrată de P. P. Panaitescu, ortografiind cu majuscule literele „m” și „r” din moldo-rusă – „Cronica Moldo-Rusă”[27].  În opinia subsemnatului partea a doua, „rusă”, își are justificare în măsura în care textul a fost găsit în Rusia de sfârșit de secol XVIII, însă la începutul secolului al XVI-lea nu există o acoperire geografico-politică. La începutul secolului al XVI-lea exista un mare  Cnezat al Moscovei, denumit de istoricul francez Fernand Braudel, Moscovia. Pe de altă parte deoarece cronica e în limba slavă și aparține universului cultural slav medieval în genere, denumirea lui Hasdeu – moldo-slavică ni se pare mai potrivită decât moldo-rusă.

Câteva precizări privind perioada scrierii și aducerii în Rusia

  1. Iațimirschi considera că părțile I și II ale cronicii au fost unite la începutul secolului al

XVI-lea, iar cronica a fost redactată ad-hoc de un rus pentru a fi introdusă în letopisețul moscovit oficial[28]. E. Stănescu plasa timpul scrierii acestei versiuni care ar fi fost „mai mult o narație despre originea românilor decît o narație ce privește istoria Moldovei”, în vremea lui Ștefan cel Mare[29]. I. Minea plasa cronica la începutul domniei lui Bogdan cel Orb, „când dinastia rusească era înrudită cu domnul Moldovei. Ivan Ivanovici fiul lui Ivan III luase în căsătorie pe Elena fiica lui Ștefan cel Mare și astfel a putut ajunge în Rusia interesul pentru istoria moldovenească la începutul secolului al XVI-lea”[30]. Celebrul slavist român P. P. Panaitescu plasa și mai târziu trimiterea cronicii la Moscova, în vremea lui Petru Rareș[31]. Gh. Mihăilă care identificase în anii 1965-1966 patru copii noi ale cronicii la Moscova și Leningrad, susținea că aceasta nu putea fi legată de venirea Elenei la Moscova[32], prescurtarea fiind făcută în vremea lui Bogdan cel Orb[33]. În același timp contraargumentul principal față de teza lui Panaitescu era că „ultimul fapt menționat în cronică este urcarea pe tron a lui Bogdan III, iar propoziția precedentă precum că Ștefan a avut patru fii: Petru, Alexandru (și) doi Bogdani, se referă la Petru care a murit în 1480”[34].

Alexandru Boldur combătea opinia lui Minea, susținând că în timpul domniei lui Bogdan cel Orb cronica nu ar mai fi trebuit nimănui la Moscova. Aducea drept argumente de natură factologică moartea în închisoare a Elenei lui Ștefan în anul 1505 și a fiului acesteea în 1509[35]. Cesare Alzati a  trecut cronica pe linia lui Minea și Mihăilă în prima parte a domniei lui Bogdan cel Orb. În același timp semnala studiul pătrunzător și stimulativ al lui M. Cazacu, care reactualizase opinia lui Hașdeu și Iorga precum că prima parte a cronicii cuprindea un fragment redactat în secolul al XV-lea în zona Maramureșului[36].

În concluzie ținem să subliniem faptul că autorii clasici ai științei românești (în cazul dat cei din secolul al XIX) trebuie să fie revizitați de cercetători, iar opiniile lor, unele dintre care s-au dovedit destul de exacte sau au anticipat unele din rezultatele cercetătilor ulterioare, trebuie să își păstreze locul în istoriografie. Aceata rezultă și din abordarea de către Hasdeu a cronicii moldo-ruse, care nu avea în fața sa o istoriografie la care s-ar fi putut raporta și care a fost un prim cercetător român al acesteea.  În opinia noastră, sintagmele folosite de Hasdeu, cu precădere moldo-slavică, după cum am arătat mai sus, ar fi mai potrivită decât sintagma ce s-a statuat în istoriografia românească, moldo-rusă.

Marius TĂRÂŢĂ, doctor în istorie, Institutul de Istorie a AŞM

NOTĂ: Comunicarea ştiinţifică a fost prezentată de autor la Conferinţa dedicată a 110 ani de la trecerea în eternitate a Marelui cărturar şi enciclopedist B.P.Hasdeu, care a avut loc la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu” în ziua de 23 februarie 2017

[1] http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/21268 (văzut 22 februarie 2017).

[2] www.digibuc.ro (consultat 22 februarie 2017).

[3] B. Petriceicu Hăjdeu, Archiva istorică, Bucuresci, Imprimeria Statului, 1867, tomu III, p. 26 și Bogdanu Petriceicu Hasdeu, Istoria critică a Româniloru din ambele Dacie în secolulu XIV, Buccuresci, Tipografia Curții, MDCCCLXXIII [1873], vol. I, p. 9.

[4] Zur Geschichte der Bukowina, Czernowitz, 1887, p. 27. Lucrările lui B. P. Hasdeu și D. Onciul vor fi citate ulterior de I. Bogdan, A. Jacimirsky și A. Boldur.

[5] Vezi Vechile Cronice Moldovenești până la Ureche în Ioan Bogdan, „Scrieri alese”/ Cu o prefață de Emil Petrovici. Ediție îngrijită, studiu  introductiv și note de G. Mihăilă, București, Editura Academiei RSR, 1968, p. 270-313 și Cronice inedite atingătoare de Istoria Românilor, în aceeași ediție de „Scrieri alese”, p. 374-412.

[6] А. И. Яцимирскiй, ,,Сказаніе вкратцђ о молдавскихъ господаряхъ” въ Воскресенской лђтописи, în: ,,Извђстія Отдћленія русскаго языка и словесности императорской Академіи Наукъ”, СанктПетербургъ, 1901, том 6-й, книжка 1-я, p. 88-119.

[7] Ilie Minea, Letopisețele moldovenești scrise slavonește. Din cursul despre „Izvoarele Istoriei Românilor” ținut la Universitatea din Iași. Extras din „Cercetări istorice”, Iași, Institutul Modern de Arte Grafice N. V. Ștefaniu&D. Ștaierman, 1925, an I, p. 18-21.

[8] Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești/ Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Valeriu Râpeanu, București, Editura Eminescu, 1980, p. 156-159, 171-172.

[9] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan. Ediție revăzută și completată într-un volum îngrijit de P. P. Panaitescu, București, Editura Academiei, 1959, XIV+332 p.

[10] E. Stănescu, Cultura scrisă moldovenească în vremea lui Ştefan cel Mare, în: „Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare. Culegere de studii” îngrijită de M. Berza, București, Editura Academiei RPR, 1964, p. 9-46.

[11] Gheorghe Mihăilă, Istoriografia românească veche (sec. al XV-lea – începutul sec. al XVII-lea) în raport cu istoriografia bizantină și slavă, în: Gheorghe Mihăilă, „Contribuții la istoria culturii și literaturii române vechi”, București, Editura Minerva, 1972, p. 104-163.

[12] Е. М. Руссев, Кронография молдовеняскэ дин вякуриле XV-XVIII, Кишинэу, Едитура ,,Штиинца”, 1977, p. 58-66.

[13] Matei Cazacu, Aux sources de l’Autocratie russe. Les influences roumaines et hongroises, XVe-XVIe siècles,  în: „Cahiers du monde russe et soviétique”, 1983, vol. 24, nr. 1, p. 7-41.

[14] Cesare Alzati, Conștiința etnico-religioasă a românilor în epoca umanistă între ecourile romanității și modelele ecleziastice  bizantino-slave, în: „În inima Europei”, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, p. 90-112.

[15] Andronikos Falangas, Tradition and reality in the Romanian chronicles of the 16-th-17-th centuries. The legend of Roman and Vlahata, în: “În memoria lui Alexadru Elian”, Arhiepiscopia Timișoarei, 2008, p. 214-220.

[16] Studiul Națiune înainte de națiune (III): Roman și Vlahata: O posibilă introspecție identitară românească, publicat pe 12 august 2012 pe pagina internet http://acum.tv/articol/56543/ (consultat pe 1 iunie 2016).

[17] The Proto-Myth of Stephen the Great of Moldavia, Budapest, CEU, 2015, p. 30. Textul tezei poate fi descărcat de pe adresa http://www.etd.ceu.hu/2015/artimon_teodora.pdf .

[18] B. P. Hăjdeu, Archiva…, p. 26.

[19] B. P. Hasdeu, Istoria critică…, p. 8 (nota 41) și p. 9 (nota 42). Alexandru Boldur considera această denumire drept cea mai reușită deoarece cronica era „slavă după formă și moldovenească după conținut”. Vezi А. Болдур, op.cit., p. 74.

[20] I. Bogdan, Vechile Cronice Moldovenești…, p. 316-317.

[21]. А. И. Яцимирскiй, op.cit., p. 11.

[22] I. Minea, op.cit., p. 18.

[23] А. Болдур, op.cit., p. 74.

[24] Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв., Москва, Издательство ,,Наука”, 1976, 152 p.

[25] http://bwbooks.net/index.php?id1=4&category=history&author=tihomirov-mn&book=1976&page=85 (consultat 23 februarie 2017).

[26] M. Cazacu, op.cit.,  p. 17.

[27] http://acum.tv/articol/56543/.

[28] А. И. Яцимирскiй, op.cit., p. 32.

[29] E. Stănescu, op.cit., p. 29.

[30] I. Minea, op.cit., p. 18.

[31] А. Болдур, op.cit., p. 84.

[32] Gh. Mihăilă, op.cit., p. 148. Pe motiv că „ea nu e nici pomenită alături de cei patru fii ai lui Ștefan cel Mare”.

[33] Ibidem, p. 149.

[34] Ibidem.

[35] А. Болдур, op.cit., p. 84.

[36] C. Alzati, op.cit., p. 93.

Publicat în ARTICOLE, Cu numele Hasdeu..., HASDEU ÎN ENCICLOPEDIILE LUMII, OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ, VIAŢA CĂRŢILOR | Lasă un comentariu

Noi informaţii cu privire la mediul de formare intelectuală a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu

Noi informaţii cu privire la mediul de formare intelectuală a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu

Tadeu Hâjdeu este recunoscut de posteritate mai mult prin ascendenţa celor doi urmaşi celebri ai săi: Alexandru Hâjdeu şi mai ales Bogdan Petriceicu Haşdeu. Celui din urmă îi datorăm şi o bună parte din cunoştinţele noastre pentru personalitatea ilustrului său înaintaş. Totodată, cunoaşterea vieţii şi activităţii literare, juridice şi sociale a lui Tadeu Hâjdeu reprezintă un bun prilej pentru cunoaşterea însăşi a mediului în care au crescut şi au primit primele cunoştinţe cei doi literaţi şi oameni de cultură. În cele ce urmează o să aducem câteva detalii cu privire la atmosfera din familia Hâjdeu, atmosferă care va deveni determinantă în formarea intelectuală atât a lui Alexandru Hâjdeu, cât şi mai ales a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu.

„(Re)naşterea” intelectuală a neamului Haşdeilor o datorăm fără nici o îndoială lui Tadeu Hâjdeu. Despre Tadeu Hâjdeu, Gheorghe Bezviconi menţiona că el a intrat în literatura poloneză ca un traducător a două volume de drame şi comedii ale lui August Kotzebue, a publicat câteva cugetări patriotice în foi volante. El a mai colecţionat şi documente ale moşiilor familiale, a lăsat note polono-ruseşti care conţin legende populare moldoveneşti despre Dragomir, Traian, Cheile Bîcului, Papură vodă[1]. Mai multe manuscrise elaborate de Tadeu Hâjdeu se păstrează la Academia Română, din care unul ne-a atras atenţia în mod special[2]. S-a născut la 1769. Era fiul lui Ioan Hâjdeu şi Margareta Piorkuszewski. A obţinut studii juridice la Cracovia şi în Austria, luându-şi şi doctoratul în drept. A intrat în armata austriacă, dar a fost rănit. În timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812 s-a înrolat în armata rusească ajungând până la Belgrad. În 1812, s-a retras în Basarabia la moşia familiei din Cristineşti. Cunoştea româna, rusa, polona, germana, franceza, latina, şi greaca veche. A fost căsătorit de două ori. Din prima căsătorie a avut un fiu: Tadeu. A doua soţie a fost o evreică pe care a furat-o, a botezat-o, şi i-a dat numele de Valeria. Cu ea a avut doi fii: Boleslav şi Alexandru, tatăl lui Bogdan Petriceicu Haşdeu[3]. Deşi a fost cunoscut mai mult prin prisma urmaşilor săi, reevaluarea moştenirii culturale a lui Tadeu Hâjdeu a determinat o reconsiderare temeinică a operei pe care acesta a lăsat-o[4]. Totuşi o bună parte mai ales din atmosfera care domina familia Haşdeilor ne rămâne încă necunoscută. De aceea, reluarea investigaţiilor arhivistice şi publicarea a cât mai multe scrisori din corespondenţa lui Tadeu Hâjdeu ne va lumina şi mai mult în această privinţă. În cele ce urmează vom aduce în discuţie câteva elemente care din punctul nostru de vedere sunt în stare să clarifice atât nivelul de cultură al lui Tadeu Hâjdeu, dar şi influenţa pe care acesta l-a avut în formarea mai ales a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Chiar de la începutul reluării legăturilor cu rudele sale din Moldova, Tadeu Hâşdeu a evocat Conştiinţa apartenenţei la un neam nobil care trebuie să-şi descopere originile şi să-şi restituie trecutul glorios. Apelul către rudele sale la solidaritate faţă de apartenenţa la un neam plin de glorie a fost relevant şi constituie un model al reluării legăturilor cu o patrie pe care la un anumit moment se creadea că a pierdut-o. La 15 aprilie 1809, Tadeu Hâjdeu scrie rudelor sale din Moldova de necesitatea depunerii eforturilor comune pentru recuperarea moşiilor strămoşeşeti din ţinutul Hotin.

         „Dorit lucru este ca să ni aducem aminte de curgere neamului nostru den vechi şi de câte lucruri strămoşăşti au rămas. Şi datorie avem ca să cercetăm pentru aceasta. … Pentru aceea trebuinţa cere ca să s(e) cercetezi toată pricina pentru neamul nostru, … câţi ne aflăm dintr-acest neam să ni agiutăm unul pre altul cu toate, că sântem despărţiţi unul aice şi altul acolo. Şi este cu dreptate să nu ne lepădăm unu de altul, ce să urmăm după lege şi după pravilă. Nu mă mir că dum(ile)v(oastre) veţi fi uitat numele lui Hâjdău, carile au fost adivărat neam al nostru şi i-au fost a fi erosit ce dintâi moaşa şi strămoaşa noastră. … Aceste documenturi sânt foarte trebuincioasă ca să urmăm dreptate noastră pentru moşiile neamului nostru ce să află în Moldova, fiindcă rusasca giudecată ne făgăduieşti să ni agiuti la dreptate noastră ca să putem câştiga ce adevărată moştenire şi dum(ile)v(oastre) încă veţi fi mulţămiţi.

         Şi Dumnezău să facă milă să li luăm înnapoi ca să putem trăi toţi dimpreună în locurile strămoşilor noştri, parte ce să va veni dum(ilor)v(oastre) avem după dreptate a vedea”[5].

         Acelaşi sentiment de solidaritate şi de apartenenţă la un neam nobil el dă dovadă în scrisoarea sa către o rudă îndepărtată. La 18 mai 1831, Tadeu Hâjdeu îi scrie lui Ivan Stepanovici Hâjdeu că-l recunoaşte ca descendent din neamul Hâjdeilor şi-i promite tot sprijinul în clipele grele prin care acesta trecea, în urma decesului părinţilor. „Îmi scrieţi lămurindu-mi genealogia, că proveniţi prin tatăl dumneavoastră Ştefan, bunicul Vasilie, de la strămoşul Nicolae care a ieşit în Polonia şi mă rugaţi de ajutor pentru a putea moşteni drepturile strămoşului dumneavoastră Nicolae Hâjdeu. Eu nu mă eschivez de dreptate, cu atât mai mult cu cât aţi rămas orfan minor, după moartea părintelui dumneavoastră şi chiar şi după conştiinţă şi datoria creştinească mă simt dator să vă ajut ca pe un neam de-al meu şi orfan.

Iată arătarea şi îndrumarea mea curată şi conştiincioasă. De fapt eu niciodată în viaţa mea nu m-am ruşinat şi nu m-am eschivat de rudele mele şi de la dumneavoastră nu voi renunţa şi dacă dumneavoastră prin purtare cinstită şi viaţă nobilă în societate veţi câştiga pentru sine stimă în societate, atunci cu zel şi devotament o să vă strâng la inima mea ca pe un frate de-a treia în care am onoarea să fiu”[6].

Tadeu Hâjdeu avea un deosebit talent literar: ironie, comparaţie sarcasm. Toate acestea, rar întâlnite la acea vreme, sunt prezente în corespondenţa lui cu prilejul numeroaselor judecăţi la care participă.

– „O minune peste toate minunile! Spre a îmbogăţi neamul Cuzăştilor cu jumătate de sat Rujaveniţa spre a acoperi strâmbătate cu părere dreptăţii spre a dovedi prin plastografie nu să lasă nice pre morţi în odihna, căci spre ajutoriul Cuzăştilor trebuie să învie şi să să scoale şi trupurile de mult răsipite şi putrezite din mormânturi şi cu oasăle mâinilor să poarte condeiul şi să puie pecete.  … Aşadar moarte a lui (Vasile Vartic) au sosit cu 35 de ani mai nainte pâr(ă) a nu să face acest plastograf. Este dar cu putinţă ca un om care de atâţa ani putrezăşte în mormânt pentru hatârul familiei Cuzăşti să să întoarcă la lume aceasta spre a iscăli un plastograf? … Cu ce minune dar? Antemie Barnovsca cari mai nainte cu 47 de ani era doamna Moldaviei să să fi scoborât aşa de jos din deosăbită aplecare şi dragoste cătră Cuzăşti de s-au făcut iară spătăreasă spre a pune pecete pe plastografie asupra jumătate de Rujaveniţa. …. Cu ce tărie dară pute Toader Jora din iubire cătră Dumitraşco Cuza, pe socrul său Vasâle Vartic care cu 35 de ani mai nainte au murit să-l sâlească a ieşi din mormânt şi spre păgubire a fiicii sale celii mai mari, Antemiei, iar spre folosul lui Dumitraşco Cuza să iscălească un plastograf. Ar pute un om cinstit să însărcineză un om mort cu socotinţă ca să iasă el din împărăţia dreptăţii spre a adiveri pe aceasta lume o minciună”[7].

Cunoştinţe istorice. Tadeu Hâjdeu cunoştea atât letopiseţele din Ţara Moldovei dar şi din alte ţări, înainte de toate din, Polonia bineînţeles unde s-a născut şi unde a trăit o parte importantă din viaţă. Aceste cunoştinţe le putem desluşi din aceeaşi corespondenţă cu oficialităţile ruse cu prilejul judecăţilor purtate pentru recuperarea moşiilor strămoşilor săi.

„Ce să atinge iarăşi de răpăosată Antemie Barnovsca spatareasă. Este din litopisiţa aceştii şi altor ţări cunoscut că bărbatul ei, Miron Barnovschii spat(ar) la anul 7134 s-au râdicat v(oie)vod Moldovei şi au domnit pâr(ă) la anul 7138 după aceea i s-au tăiet capul în Ţarigrad la anul 7139. În demersurile sale, Tadeu Hâjdău aminteşte şi de personalitatea legendară a lui Dragoş descălecătorul. Amintind de pretenţiile lui Ioan Bârlădean, care se pretindea neam cu Hâjdienii prin soţia sa, nepoată a lui Miron Hâjdău[8], Tadeu Hâjdău scria în unul din demersurile sale: „… că nu poate judecătorie să de crezământ căci de ar fi aceasta pozvolit[9] ar pute uşor Bârlădeanu să să facă clironom[10] lui Dragoş întâiul voievod Moldaviei şi în temeiul acela să pretenderisască toată Moldavie de clironomie”[11].

         Iată doar câteva elemente care demonstrează calităţile deosebite pe care le-a avut Tadeu Hâjdeu. Talentul literar, cunoştinţele istorice, juridice au făcut posibilă crearea unui mediu intelectual de care a beneficiat atât Alexandru Hâjdeu, cât şi mai ales Bogdan Petriceicu Haşdeu – unul dintre cei mai mari oameni de cultură românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

   Valentin CONSTANTINOV, doctor în istorie, profesor universitar USM  

NOTĂ: Prezentul text, această comunicare ştiinţifică a fost prezentată de autor la Conferinţa ştiinţifică dedicată celor 110 ani de la trecerea in eternitate a Marelui cărturar şi enciclopedist B.P. Hasdeu, care a avut loc la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu” din Chişinău.  

[1] G.Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse (din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea), Bucureşti, 1962,  p.285-286.

[2] Biblioteca Academiei Române (BAR), Ms. Rom. Nr.90.

[3] Lucian Predescu, Familia Hâjdăilor, în „Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi”,, 36, nr.01, ianuarie 1929, p.34-36.

[4] Elena Linţa, Consideraţii asupra creaţiei poetice a lui Tadeu Hîjdeu, în „Romanoslavica”, XVII (1970), p.301-316.

[5] ANRM, F.1, nr.1100, fila 24 r./v. Traducere din greacă.

[6] ANRM. F. 220, inv. 2, d. 1420, f. 7 – 8 v.

[7] Vezi anexa 2 de la Valentin Constantinov, Din istoria unei plastografii. Judecata lui Tadeu Hâjdeu cu Arghire Cuza şi Iordache Millo pentru jumătate din satul Rujaveniţa, ţinutul Hotin, din anul 1820, în Studii de arhondologie şi genealogie, II (2014), p.208-220.

[8] Fiul lui Ifrim Hâjdău şi frate cu Gheorghe Hâjdău, care a primit şi el înnobilare poloneză în anul 1676.

[9] Permis.

[10] Moştenitor.

[11] Arhivele Statului Cernăuţi, F.117, inv.1 (Judecătoria Civilă Hotin), nr.43, fila 181 verso.

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, CONFERINŢE, Cu numele Hasdeu..., OPERELE MARELUI CĂRTURAR B.P.HASDEU ÎN COLECȚIA CĂRȚI VECHI ȘI RARE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ | 1 comentariu

Bogdan Petriceicu Hașdeu – promotor al marilor valori naţionale şi universale

 

B.P.Haşdeu (1838-1907), personalitate multilaterală şi complexă, este considerat, pe bună dreptate, “apogeul enciclopedismului românesc” – filosof şi istoric, lingvist şi filolog, ziarist, prozator şi dramaturg, critic şi istoric literar. Analizând opera lui, G.Călinescu l-a numit “un geniu universal”, care “ a izbutit aproape peste tot”. M.Eliade îl consideră “românul cel mai învăţat al secolului XIX”,  “geniu universal şi mare scriitor”, “geniu al neamului românesc”,  “omul cel mai universal al vremii sale”[1]

E remarcabilă în special, pasiunea lui pentru sinteză, pentru cunoaşterea totală a realităţii, vocaţia de cercetător “pe căi nebătute”, precum şi marea încredere în forţa ştiinţei, în capacităţile cognitive ale omului. Uluit de “mulţimea cunoştinţelor sale şi… noutatea ştiinţelor “ pe care le stăpânea B.P.Hasdeu încă din tinereţe, M.Eliade scria despre publicistica lui: “Citate în toate limbile slave, în greacă şi latină, în limbile romanice şi germană – vastă orientare în economie politică, ştiinţele juridice, arta militară, iconografie, ştiinţe naturale, lăsau pe drept cuvânt, impresia unui Pico della Mirandola”.[2]

În toate domeniile în care a activat, B.P.Haşdeu a manifestat un spirit analitic şi sistematizator excepţional, expunând concepții şi idei ce ţin de filosofia istoriei, filosofia naturii, filosofia lingvistică, filosofia culturii, filosofia ştiinţei, filosofia  politică, filosofia educaţiei, filosofia religiei etc.  Totuşi, o anumită predilecţie, declarată chiar de  el însuşi, o avea faţă de filosofia istoriei, indicând că îl ”preocupă regula, norma, totalitatea”. Marele nostru savant considera istoria “partea cea mai supraordinară în clasificaţiunea pozitivă a ştiinţelor”, probabil şi din considerentul că, în viziunea sa, istoria trebuie să se sprijine în cercetările sale pe alte ştiinţe (fizice, biologice, sociale etc.), utilizând datele acestora “sub raport teritorial, etnografic, dinastic, nobiliar, ostăşesc, religios, juridic, economic, literar, artistic”. ”Istoria, – menţiona el, – este criteriul legilor naşterii, creşterii, dezvoltării, slăbirei, pieirii şi renaşterei a popoarelor în spaţiu  şi în timp, şi ale părtăşiei ce toate aceste faze o au întru necontenit progres al omenimei”[3]

     Valoarea adevărului știinţific. B.P.Haşdeu recunoştea primatul absolut al adevărului științific, inclusiv, al adevărului istoric.  În lucrarea Cuvente den batrâni  el îşi exprimă convingerea în faptul că “misiunea ştiinţei” este “de a mări sfera adevărului şi de a restrânge pe cea a erorii”.  Prin urmare, arăta Haşdeu, “pe tărâmul ştiinţific, în viitor ca şi până acum, nu ne vom sfii niciodată a spune purul adevăr, fie el plăcut sau urât.” [4]  În deplină concordanţă cu ideile lui G.Vico, care promova  principiul “faptele şi adevărul trebuie să coincidă” şi  cu F.Bacon, pe care îl considera, pe bună dreptate, “marele reformator al ştiinţelor”, B.P.Haşdeu întreprinde prodigioase cercetări de ordin metodologic, indicând importanţa metodei de cercetare atât în domeniul studierii naturii, cât şi a societăţii. În botanică, geologie etc., precum şi în istorie, economie, filologie, – susţinea B.P.Haşdeu, – poate şi trebuie aplicată  “o metodă ştiinţifică riguroasă”, care nu admite “de a născoci legile constatate ale normei lucrurilor, de a înlătura sau răsuci după plac faptele…” Pornind de la convingerea că în ştiinţă contează “adevărul şi numai adevărul”, B.P.Haşdeu formulează în Cuvânt înainte la “Foiţa de istorie şi literatură” (1860) următoarele elemente ale metodei ştiinţifice în istorie: ”În scrierea istoriei sînt trei operaţiuni succesive şi neînlăturate: culegerea datelor, desluşirea lor… şi clădirea  edificiului”. Sincer regretând faptul că “istoria românească e plină de poveşti şi lacune”, el cerea insistent “un studiu bazat pe documente”, “o întoarcere la izvoare”. În “Istoria critică a românilor” (1873-1875) B.P.Haşdeu indica patru tipuri de izvoare istorice: “textele, ştiinţa naturală, filologia şi economia politică”, pronunţându-se pentru un studiu complex şi multilateral al faptelor istorice: confirmarea lor prin mai multe probe, apropierea în timp şi spaţiu în raport cu evenimentul cercetat, acordarea priorităţii martorilor oculari, evidenţierea intereselor de clasă ce ar putea afecta obiectivitatea izvoarelor etc.  Studiul unui fenomen sau personaj istoric este conceput de savantul român ca un sistem logic argumentat în care toate părţile întregului trebuie să fie dispuse astfel încât să nu fie admise “lacune esenţiale  alăturea de detalii superfluie; nemic să nu fie de prisos, nemic să nu fie discusut; cele importante să reiasă în relief pe primul plan, cele secundare să se umbrească pe planul al doilea, cele accesoare abia să mijească mai încolo”.[5]  Observăm o îmbinare a istoricului şi logicului ca metode de cercetare: pe de o parte Haşdeu indică necesitatea reproducerii în amănunte a fenomenului istoric, examinarea condiţiilor, formelor şi etapelor concrete de dezvoltare, oglindirea tuturor întâmplărilor iar pe de alta, cere evidenţierea esenţei şi legităţilor, precum şi a etapelor principale în desfăşurarea evenimentului. Fondul principal al complementarităţii acestor modalităţi de abordare îl constituie interesele, convingerile şi emoţiile cercetătorului, deoarece, după cum accentua el,  doar atunci când “inima simte”, “condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului”.[6] Din cele menționate putem observa că Hașdeu, prin indicațiile sale,  cere aplicarea rigorilor metodei hermeneutice: explicitare, interpretare, înţelegere (comprehensiune), faţă de cercetările  istorice. Gânditorul român menţionează, în aceeași ordine de idei, rolul cercetătorului, a subiectului cunoașterii, deoarece pentru recuperarea sensului fenomenului istoric este necesară invocarea subiectivității autorului, a individualității lui creatoare.

Pentru savanţii lingvişti B.P.Haşdeu propune, de asemenea o strategie metodologică clar conturată indicând că lingvistica poate progresa “numai prin severitatea metodei, prin pază de concluzii pripite, prin lipsă de prolixitate”. În 1892  în Prefaţă la Istoria filologiei române de Lazăr Şaineanu, Haşdeu recomanda discipolilor săi “1.A studia fenomenele lingvisticii totdeauna în legătură cu istoria; 2.A urmări totdeauna fenomenele lingvistice în circulaţiunea lor în grai. Fără ajutorul istoriei şi al circulaţiunii, lingvistul cel mai eminent se expune a cădea în cele mai neiertate greşeli”. Acest concept metodologic se află la baza genialei sale opere Ethymologicum Magnum Ramaniae – adevărat monument de cultură, definit de autor “o enciclopedie a traiului […] întreg, trecut şi prezent al poporului”. În această lucrare Haşdeu urmăreşte evoluţia istorică a fiecărui cuvânt analizat, explică sensurile lui în vorbirea populară şi în limba literară în baza cercetării unui variat material documentar.

     Valoarea obiectivităţii, a imparţialităţii cercetătorului. O rigoare principială a cercetării ştiinţifice este, după părerea lui Haşdeu, necesitatea cercetării “cu făclia criticii în mînă”, critica având menirea de a “dezmormânta adevărul”. Despre atitudinea critică şi îndoială ca elemente absolut fireşti ale cercetării, gânditorul nostru scria şi în Sic Cogito: “În orice sferă a cunoştinţelor eu am fost întotdeauna sceptic…croindu-mi  pretutindeni singur, prin propriile cercetări după izvoare o cale nouă…”[7]

Aşa dar, respectul faptelor, promovarea principiului “a cunoaşte în teorie prin studiu şi … a adeveri în practică prin un şir de experimente”, cât şi aplicarea îndoielii şi a atitudinii critice sunt o trăsătură implicită a metodei de cercetare ştiinţifică   pentru B.P.Haşdeu. T.Vianu numeşte aceste cerinţe metodologice ale lui Haşdeu “principiile artei sale de istoric”, apreciind înalt crezul savantului: ”istoricul este un uvrier şi un artist totodată.”[8]  Principiile evocate B.P.Haşdeu le-a aplicat consecvent în renumitele sale lucrări Arhiva istorică a României (4 vol.), Ioan–Vodă cel Cumplit, Istoria critică a românilor (2 vol.), Ethymologicum Magnum Romaniae (4 Vol.) ş.a., demonstrând extraordinara sa pregătire ca savant de talie europeană, precum şi profundul sentiment  de dragoste pentru pământul şi poporul său.

      Munca, atât fizică cât şi intelectuală, ca valoare supremă. Progresul societăţii, menţiona Hașdeu, se datorează dezvoltării ştiinţei, culturii şi moralei, precum şi activităţii practice a omului. “Sălbătăcia unei lumi dispare sub neobosita muncă de braţ şi de minte… Pădurile şi bălţile ajung a fi cuiburi de civilizaţie. Spiritul a biruit materia”, – scria el în  Istoria critică a românilor. Savantul cerea ca întregii naţiuni să i se pună în mână “operele celor mai înalte spirite ale globului pământesc, începând de la Platon şi Aristotel până la Bacon şi Sheakespeare, până la Newton şi Corneille, până la Kant şi Goethe” , exprimându-şi ferma sa încredere că “rareori se întâmplă un rău pe care inteligenţa noastră să nu-l poată întoarce spre bine”. Proieminentul savant menţiona că anume “din ciocnirea părerilor contradictorii, din lupta între ele rezultă duhul cunoaşterii raţionale”.[9]

Aportul marelui gânditor la apărarea şi promovarea valorilor naţionale s-a manifestat şi prin elogierea unor mari personalităţi a neamului românesc: Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul – punându-i astfel în evidenţă vitejia şi demnitatea.

B.P.Haşdeu considera marile personalităţi “puteri reprezentative”, “exponenţi plenipotenţiari” ai societăţii şi ai epocii, instrumente ale secolului, ale naţiunii, ale omenirii.

     Unitatea dintre pământ şi  neam ca valoare identitară. Gânditorul român întrevede o strânsă concordanţă între factorii naturali şi factorii spirituali în devenirea unui popor, expunând o viziune originală despre unitatea dintre “natura pământului” şi “natura neamului”. În primul rând, indica Haşdeu, fiecare popor are specificul său, manifestat într-un “element viguros”, care este “ceva mai pre sus de  materie”, este “o aristocraţie a materiei”; acest element  este spiritul de neam. “O naţiune presupune două elemente constitutive, un pământ şi un neam… Unirea dintre pământ şi neam, pe baza căreia se înalţă o naţiune, e atât de strânsă, încât pământul răsfrânge în toate ale sale imaginea neamului şi neamul răsfrânge în toate ale sale imaginea pământului”, menționa el în   Istoria critică a românilor. [10]  Observăm în aceste reflecţii ale lui B.P.Haşdeu evidente filiaţii cu tezele lui L.Blaga despre spaţiul mioritic. De asemenea, atestăm consonanţe cu ideile lui Herder despre spiritul popoarelor şi cu ideile lui G.Hegel, expuse în compartimentul Baza geografică a istoriei din Introducere  la Prelegeri de filozofie a istoriei, unde filosoful german menţiona: “Noi nu urmărim să cunoaştem pământul ca un cadru exterior, ci urmărim acel tip natural al mediului care coincide exact cu tipul şi caracterul poporului căruia pământul respectiv i-a dat naştere. Acest caracter reprezintă însuşi chipul în care  popoarele apar în istoria universală şi în care ele ocupă poziţia şi locul lor în cadrul acesteia. Natura nu trebuie nici supraevaluată, dar nici subestimată…” [11]

În altă ordine de idei vom menţiona, că accentuarea strânsei legături şi unităţi a pământului cu spiritul neamului, cu caracterul naţional, cu însăşi esenţa naţiunii este foarte importantă, actuală şi profund semnificativă pentru situaţia creată astăzi la noi, când lipseşte o idee unificatoare a neamului, a poporului, când mulţi îşi părăsesc pământul natal. De asemenea, e importantă concluzia lui Haşdeu şi în aspect ecologic şi etico-moral, altfel spus, în aspectul ecologiei naturii şi al ecologiei spiritului, teza lui: Pământul răsfrânge în toate ale sale imaginea neamului şi neamul răsfrânge în toate ale sale imaginea pământului sunând ca o avertizare profetică a marelui nostru înaintaş, că o atitudine iresponsabilă, necugetată, dăunătoare, distrugătoare faţă de pământul natal ne ameninţă nu numai mediul natural în care trăim, dar şi  însăşi fiinţa noastră naţională,  identitatea noastră, acel “element viguros” care ne determină ca neam.[12]

     Valoarea folclorului, a tradiţiilor populare. B.P.Haşdeu evocă în operele sale bogăţia spirituală a poporului român, a tradiţiilor perene. Convingerea fermă a gânditorului nostru este că această zestre naţională, această moştenire populară este una din cele mai autentice surse istorice. ”Baladele şi doinele noastre naţionale sunt nişte lacrimi cristalizate, în care s-a eternizat, ca strălucite palate de bazalt, toată viaţa intimă a poporului român, aspiraţiile, suferinţele, deznădăjduirile şi speranţele sale”, – menţiona B.P.Haşdeu, îndemnând scriitorii şi istoricii să studieze această “fântână istorică de o origine curat ţărănească”, accentuând că “poporul nostru este întotdeauna just în aprecierile sale” şi exprimându-şi certitudinea că aceasta  ar contribui la cunoaşterea mai profundă a  caracterului, limbii, vieţii şi obiceiurilor  lui.[13]  Cultura tradiţională, sau cum o numea Haşdeu, creaţia poporană este o filosofie practică, este“o enciclopedie haotică, după care un observator filosof poate judeca tot ce ştie şi tot ce crede o naţiune.”    În articolul Literatura populară el  menţiona: ”Nu poate fi un mijloc mai interesant şi mai sigur de a cunoaşte forţele morale şi intelectuale ale unei naţiuni, decât numai literatura sa populară”. Ca şi L.Blaga, care elogia satul românesc și interpreta cultura minoră ca bază, matrice stilistică a culturii majore, B.P.Haşdeu considera că poezia populară  reprezintă o inspiraţie pentru poezia cultă – un adevărat izvor veşnic, ce curge din simţurile poporului şi orienta scriitorii spre acest izvor. B.P. Haşdeu era ferm convins că  încadrarea în cultura europeană şi universală e posibilă doar prin păstrarea, promovarea şi multiplicarea valorilor naţionale: limba, istoria, cultura. “Românismul este pentru noi prima condiţiune pentru ca să putem iubi umanitatea”, menţiona el. [14]

Este sugestivă, în contextul dat, poezia lui B.P.Hasdeu Limba românească:

     Cugetarea românească / Are portul românesc, / Nu lăsaţi deci s-o ciuntească /

Cei ce limba ne-o pocesc!…

     La mânie, la iubire, / La suspin şi chiuit, /După chiar a noastră fire /Graiul nostru e croit;…

Românimea, cât trăieşte / Graiul nu şi-l va lăsa; / Să vorbim, dar, româneşte / Orice neam, cu limba sa!     

O temă  amplă la B.P.Haşdeu, deosebit de importantă în condiţiile actuale a globalizării, a integrării europene, este tema comunicării şi asimilării valorilor culturii.  El vorbeşte despre procesul de comunicare şi continuitate dintre culturi, cultura fiind, după ferma sa convingere, manifestarea continuităţii unui popor prin cele mai importante, deosebite şi durabile valori ale sale. Abordând problema raportului dintre naţional şi universal în cultură, Haşdeu se  pronunţa pentru o îmbinare armonioasă a lor, fără o prevalare a unuia asupra celuilalt. El respingea categoric cosmopolitismul şi considera că fiecare cultură naţională conţine un şir de valori de talie universală, dar are şi specificul său inconfundabil, care asigură varietatea şi viabilitatea culturilor. O unificare de principii a culturilor ar “distruge varietatea, reducând armonia la un singur ton, încarcerând lumina într-o singură rază, negând originalitatea prin imitaţiune, sugrumând entuziasmul prin apatie, înlocuind lupte cu inerţia şi depunând viaţa în mormânt”, menţiona el în a. 1870 în articolul Cosmopolitism şi naţionalism.

Valoarea credinţei şi a iubirii. B.P. Haşdeu împărtăşea o credinţă profundă în Dumnezeu şi în providenţa divină. În poema filosofică Dumnezeu”, calificată de T.Vianu ca “mare poemă cosmogonică, fără analogii în tot restul literaturii noastre lirice, dacă exceptăm Scrisoarea I a lui Eminescu”, Haşdeu accentua că toate formele creaţiei descind din Dumnezeu şi se înapoiază la el, atât esenţa cât şi activitatea divinităţii constând în iubire. Aceste idei B.P.Haşdeu le desfăşoară în lucrarea Sic Cogito. Credinţa, religiozitatea este la  B.P.Haşdeu o expresie a consonanţei dintre  starea sufletului său  (îndeosebi după moartea prematură a fiicei sale) şi  “emoţia religioasă “, care constă din durere, remuşcare dar şi speranţă; un suport, un garant ce  postulează libertatea, dreptatea, nemurirea,  salvându-l pe om de la căderea în deznădejde, decepţie, pesimism; o căutare a unui răspuns la întrebarea fundamentală despre sensul vieţii. Pierderea Credinţei, a Sacrului este interpretată de el ca o decădere, o degradare a  moralităţii şi deci, o diminuare  a gradului de civilizaţie a societăţii.

Sintetizând cele mai avansate idei ale filosofiei şi ştiinţei universale, trecându-le prin filiera erudiţiei şi inteligenţei sale excepţionale, a contextului politic şi socio-cultural concret în care a activat precum şi a dramelor vieţii personale,  B.P.Haşdeu formulează în  lucrarea Sic cogito următoarele principii , numite de el “legi” ale concepţiei sale despre lume:        “Legea religioasă:

Crede…/ Crede în Dumnezeu. /Crede în nemurirea sufletului./ Crede în darul comunicării cu cei duşi.

                 Legea morală:

Iubeşte şi ajută. / Iubeşte şi ajută neamul./ Iubeşte şi ajută  pe cine te ajută şi te iubeşte. / Iubeşte şi ajută fără a precugeta la folosul tău.

              Legea socială:

Nu necinsti… / Nu necinsti pe tine însuţi, ca să te  cinstească alţii. /Nu necinsti pe alţii ca să te cinsteşti pe tine însuţi. /Nu necinsti munca, căci munca e viaţă.

               Legea filosofică:

Când – atunci…/ Când faptul ţii, atunci adevărul ştii. /Când nu vrei să crezi, atunci nu poţi să vezi. /Când caţi dovada, atunci găseşti tăgada.[15]

     Aşa dar, valorile promovate de B.P.Haşdeu  – înalta moralitate, optimismul,   adevărul ştiinţific, încrederea în progresul spiritului uman, în potenţialul inepuizabil al ştiinţei şi culturii, dragostea de ţară şi popor, reliefarea, prin marea sa capacitate de sinteză, a unor momente importante ale trecutului nostru istoric şi spiritual şi credinţa în Dumnezeu, definesc concepţia sa filosofică ca fiind profund umanistă şi în deplină consonanţă cu exigenţele filosofiei şi culturii progresiste contemporane.

 Promotor al marilor valori naţionale și universale, B.P.Hașdeu  a respectat întru totul deviza familiei sale: ” patrie, onoare şi ştiinţă” .

Realizările vieții sale și valorile ce le-a împărtășit, B.P.Hașdeu le-a exprimat laconic în poezia Epitaful meu:

     Bogdan Petriceicu- Hașdeu / fiul lui Alexandru,/ nepotul lui Tadeu / tatăl Iuliei

Ca fie-sa, ca tată-său, ca bunicu-său / credea cu tărie în solia omenirii,
în dreptatea lui Dumnezeu, / în nemurirea sufletului.

A muncit, / A suferit, / A iubit.
Trecut prin încercări şi călit prin luptă, /

se ridică zâmbind de unde se pogorâse plângând, / la ai săi.
Nu-l uitaţi aici, căci el nu vă uită acolo.

Să respectăm testamentul acestui proeminent reprezentant al neamului nostru, cinstindu-i memoria, citindu-i opera și perpetuându-i valorile.

Referințe bibliografice:

  1. M.Eliade. Despre Eminescu și Hasdeu, Iași, 1987, p.94,106,107.
  2. Ibidem, p.63.
  3. B.P.Hasdeu. Scrieri alese în două volume, v.2, Chișinău, 1988, p.161.
  4. B.P.Hasdeu. Istoria critică a românilor, v.1, București, 1984, p.X.
  5. B.P.Hasdeu. Scrieri, v.2, Chișinău-București, 1997, p.200.
  6. Ibidem.
  7. B.P.Hasdeu, Sic cogito. Craiova, 1991, p.23.
  8. B.P.Hasdeu. Scrieri, v.2, Chișinău-București, 1997, p.199.
  9. Б.П.Хашдеу.Опере алесе, вол.1, Кишинэу, 1967, п.4; B.P.Hasdeu. Scrieri alese în două volume, v.2, Chișinău, 1988, p.143.
  10. B.P.Hasdeu. Istoria critică a românilor, v.1, București, 1984, p.284-285.
  11. G.Hegel. Prelegeri de filosofie a istoriei, București, 1968, p.80.
  12. Vezi mai detaliat reflecțiile lui B.P.Hasdeu la acest subiect în: S.Coandă. Valori filosofice naționale în context european, Chișinău, 2003, p.273-276.
  13. B.P.Hasdeu. Scrieri alese în două volume, v.2, Chișinău, 1988, p.290.
  14. “Românismul” // Foaia Societăţii Românismul, nr.3, 1870, p.101.
  15. B.P.Hasdeu, Sic cogito, Craiova, 1991, p.53.

Svetlana COANDĂ, doctor habilitat în filosofie, Universitatea de Stat din Moldova.

NOTĂ: Prezenta comunicare a fost prezentată la Conferința Științifică din 23 februarie 2017 dedicată celor 110 ani de la trecerea în eternitate a Marelui cărturar B.P.Hasdeu

Publicat în CONFERINŢE, CĂRȚI VECHI ȘI RARE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ, VIAŢA CĂRŢILOR | 1 comentariu

Valențe literare și estetice în opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu

Valențe literare și estetice în opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu – Răzvan și Vidra

Greşelile născute din iubire de Patrie le iartă şi Dumnezeu din Cer.

                                                                                 Bogdan Petriceicu Hasdeu

Spirit enciclopedic în descendența lui Dimitrie Cantemir și a lui Ion Heliade Rădulescu, poliglot, B.P.Hasdeu a dominat prin vocația universalității cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reprezentant al gândirii științifice umaniste, însetat de cunoaștere și creație. El a deschis drumuri în filologie, folcloristică, istorie, așezând cercetarea acestor domenii într-un cadru care nu se va schimba multă vreme.

Principalele sale lucrări, concepute inițial în dimensiuni uriașe, au ramăs, din păcate, neterminate. Cu toate acestea Hasdeu poate fi considerat părintele filologiei românești moderne. El este cel care formulează teoria substratului dacic, proiectează și realizează primele trei volume din Etymologicum Magnum Romaniae.

În lucrarea Principii de lingvistică este inclusă teoria privitoare la circulația cuvintelor, criteriu de apreciere a individualității unei limbi. Din vasta culegere de studii asupra limbii și culturii populare vechi intitulată Cuvente den bătrâni au apărut doar două volume și introducerea la cel de-al treilea. Hasdeu studiază în aceeași lucrare folclorul din perspectiva comparativistă, extinzându-și cercetările până în spațiul iranian și sanscrit. De altfel, se pare că Hașdeu este primul care folosește termenul de „folclor” în cultura română și îl definește ca totalitatea culturii populare, în strânsă legatură cu etnografia. Tot el este cel care a scris Arhiva istorică a României ce cuprinde culegeri științifice de documente istorice, filologice, literare, naționale și internaționale. (1)

Prima dramă romantică de inspirație istorică, Răzvan și Vidra prezintă o viziune pașoptistă asupra trecutului, în spiritul ideilor Introducției la Dacia literară. Punctul de plecare l-a constituit un articol al lui Bălcescu despre Răzvan-Vodă, publicat postum în România literară (1852).

Destinul lui Răzvan, țigan rob eliberat, este cel al unui erou romantic de excepție, evoluând în situații de excepție. El va cunoaște de-a lungul celor cinci cânturi, cu titluri semnificative: Un rob pentr-un galben, Răzbunarea, Nepoata lui Moțoc, Încă un pas, Mărirea, bucuria măririi, dar și amărăciunea căderii. Proiectat pe fundalul socio-politic al veacului al XVI-lea, Răzvan urcă treaptă cu treaptă spre devenirea sa: este mai întâi ofițer de haiduci, apoi ofițer în armata leșească, hatman și, în final, domn. Lupta împotriva prejudecăților epocii, constituie principalul element al conflictului dramatic de esență estetică și psihologică, adăugându-se celui social. Pe măsura desfășurării acțiunii, conflictul social (boieri-popor-domn) rămâne în umbră, conturându-se din ce în ce mai susținut cel psihologic, personajele devenind mai complexe și mai individualizate. (2)

Piesa apelează la o serie de convenții și teme cunoscute cititorului din literatura romantică anterioară. Găsim astfel, în piesă, tema săracului îmbogățit din întâmplare, care refuză bogăția, a stăpânului devenit robul robului său, a celui umil și disprețuit care se ridică datorită meritelor sale proprii, a răzbunării prin bunătate. Pentru descrierea și realizarea scenică a acestor situații dramatice romantice, autorul utilizează procedee retorice, în general, declamative și bazate pe exagerări, pe o viziune hiperbolică a realității. Unul dintre cele mai frecvente procedee este repetiția, cu diversele ei variante: repetiția unui cuvânt: căci tu, tu ai fost pricina…, a unui grup de cuvinte la începutul unei sintagme sau propoziții dintr-un șir de același fel: Nici un sprijin, nici un reazăm, nici un scut…, repetiția unui cuvânt prin unul sau mai multe sinonime: Și-l întinde, și-l anină, și-l agață… sau reluarea unui cuvânt de la sfârșitul unui vers la începutul următorului. (3)

Răzvan, personajul principal, este construit în viziune populară, ca un luptător legendar pentru dreptate, suferința personală topindu-se în răzvrătirea socială. Ca erou romantic, el este structurat contradictoriu, înzestrat cu calități de excepție, de care este conștient, dar neputincios în afirmarea lor, apăsat de prejudecățile ce-i ignoră virtuțile. Astfel, el este generos, modest, are sentimentul responsabilității, dragoste de semeni, sete de libertate, dezaprobare față de stăpânitorii haini pe care îi urăște, are spiritul datoriei, o iubire pătimașă pentru Vidra și un patriotism fierbinte: Fie pâinea cât de rea/ Tot mai dulce mi se pare/ Când o știu din țara mea!; slăbiciunea pentru putere și mărire, sub influența Vidrei, duc la căderea fulgerătoare cu sentimentul inferiorității rasiale: Tigan!…Tigan!…(5)

Hasdeu îmbogățeste literatura română cu un personaj feminin de referință, reflectând ideile înaintate ale autorului. Vidra este un personaj complex, viguros, o femeie voluntară, ambițioasă, cu gustul măririi. Aparținând neamului Acelui groaznec bărbat/ Care numai c-o-mvâncire patru domni a răsturnat, ea înfruntă energic prejudecățile sociale și de rasă. (4)

Celelalte personaje sunt împărțite în două „tabere” opuse, pe principiul antitezei romantice. Astfel Sbierea, Ganea, Bașotă sunt robii averii, ai autorității feudale subordonată marilor latifundiari; iar la polul opus se află luptătorii pentru libertate socială, omenie, demnitate.

Bogdan Petriceicu Hasdeu este unul dintre marii cărturari care fac cinste culturii românești, o personalitate unică, pluridisciplinară, un om erudit pentru care cunoașterea nu era decât o mare adâncă în care se delecta cu plăcere. Printre contemporanii săi, însă, Hasdeu era un mare om de cultură, dar până la urmă, un om. Credința i-a fost greu pusă la încercare atunci când Dumnezeu i-a luat averea sa cea mai de preț: viața fiicei sale, Iulia.

Într-o vreme în care erudiţia istorică şi filologică avea încă un loc de frunte printre genurile literare, scriitorii acelor vremuri aduceau contribuţia lor dezvoltării artistice a literaturii precum şi a metodologiei de cercetare istorică. Dar dintre numele de învăţaţi ai timpului, patru sunt acelea care pot pretinde cu mai multe drepturi a fi luate în considerare. Cel dintâi este acela al lui B. P. Hasdeu, în care conştiinţa artistului n-a încetat niciodată a sprijini pe aceea a savantului. (4)

Lăsând la o parte intenția socială, drama Răzvan și Vidra rămâne în sine o operă admirabilă, cu un conflict original. Figura de femeie bărbătoasă a Vidrei, care împinge pe erou pe calea ambițiilor, e în tradiția literaturii, dar nu ea oferă problema centrală a dramei. Răzvan nu e un om slab, împins dincolo de capacitatea lui, de o femeie ambi­țioasă. Este, dimpotrivă, un om de voință și de putere și, dacă ezită, face aceasta din cauza unei măsurări juste a condițiilor. Iubirea Vidrei, respectul polonilor față de el deșteaptă amorul de sine amorțit de prejudecata oarbă a vulgului. Ori de câte ori un dezacord se ivește între căpitan și ai săi, problema nu se pune în termeni reali, ci într-un proces de origine. Răzvan este dar un paria îmbrăcat în hainele efemere ale puterii, în lupta cu un factor monstruos, de nedefinit și în condiție cu atât mai tragică, cu cât admirația tuturor se amestecă cu o compasiune jignitoare. Destinul implacabil din tragedia greacă a fost înlocuit aici cu reaua naștere apăsând asupra geniului. 

Note

1 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 135.

2 Nicolae Iorga, Elogiu lui B. P. Haşdeu în Grigore Brâncuş (coord.), „Biblioteca critică” B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 42.

3 Ion Constantin Chiţimia, Bogdan Petriceicu Haşdeu, istoriograf  în Grigore Brâncuş (coord.), „Biblioteca critică” B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972,  p. 95.

4 http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/hasdeu-un-frumos-nebun-al-arhivelor-rom-ne-ti

5 http://www.noiscriem.net/2013/09/comentariu-bogdan-petriceicu-hasdeu.html

Cristina SAGHIN, profesoară de limba și literatura română, Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, or. Chișinău

NOTA Colecţiei: Respectiva comunicare a fost prezentată de autoare la Conferinţa Ştiinţifică din 23 februarie 2017 la Biblioteca Centrală a BM „B.P.Hasdeu”

Publicat în ACTUALITATEA LA ZI, ARTICOLE, CONFERINŢE | Lasă un comentariu