Bogdan Petriceicu Hașdeu – promotor al marilor valori naţionale şi universale

 

B.P.Haşdeu (1838-1907), personalitate multilaterală şi complexă, este considerat, pe bună dreptate, “apogeul enciclopedismului românesc” – filosof şi istoric, lingvist şi filolog, ziarist, prozator şi dramaturg, critic şi istoric literar. Analizând opera lui, G.Călinescu l-a numit “un geniu universal”, care “ a izbutit aproape peste tot”. M.Eliade îl consideră “românul cel mai învăţat al secolului XIX”,  “geniu universal şi mare scriitor”, “geniu al neamului românesc”,  “omul cel mai universal al vremii sale”[1]

E remarcabilă în special, pasiunea lui pentru sinteză, pentru cunoaşterea totală a realităţii, vocaţia de cercetător “pe căi nebătute”, precum şi marea încredere în forţa ştiinţei, în capacităţile cognitive ale omului. Uluit de “mulţimea cunoştinţelor sale şi… noutatea ştiinţelor “ pe care le stăpânea B.P.Hasdeu încă din tinereţe, M.Eliade scria despre publicistica lui: “Citate în toate limbile slave, în greacă şi latină, în limbile romanice şi germană – vastă orientare în economie politică, ştiinţele juridice, arta militară, iconografie, ştiinţe naturale, lăsau pe drept cuvânt, impresia unui Pico della Mirandola”.[2]

În toate domeniile în care a activat, B.P.Haşdeu a manifestat un spirit analitic şi sistematizator excepţional, expunând concepții şi idei ce ţin de filosofia istoriei, filosofia naturii, filosofia lingvistică, filosofia culturii, filosofia ştiinţei, filosofia  politică, filosofia educaţiei, filosofia religiei etc.  Totuşi, o anumită predilecţie, declarată chiar de  el însuşi, o avea faţă de filosofia istoriei, indicând că îl ”preocupă regula, norma, totalitatea”. Marele nostru savant considera istoria “partea cea mai supraordinară în clasificaţiunea pozitivă a ştiinţelor”, probabil şi din considerentul că, în viziunea sa, istoria trebuie să se sprijine în cercetările sale pe alte ştiinţe (fizice, biologice, sociale etc.), utilizând datele acestora “sub raport teritorial, etnografic, dinastic, nobiliar, ostăşesc, religios, juridic, economic, literar, artistic”. ”Istoria, – menţiona el, – este criteriul legilor naşterii, creşterii, dezvoltării, slăbirei, pieirii şi renaşterei a popoarelor în spaţiu  şi în timp, şi ale părtăşiei ce toate aceste faze o au întru necontenit progres al omenimei”[3]

     Valoarea adevărului știinţific. B.P.Haşdeu recunoştea primatul absolut al adevărului științific, inclusiv, al adevărului istoric.  În lucrarea Cuvente den batrâni  el îşi exprimă convingerea în faptul că “misiunea ştiinţei” este “de a mări sfera adevărului şi de a restrânge pe cea a erorii”.  Prin urmare, arăta Haşdeu, “pe tărâmul ştiinţific, în viitor ca şi până acum, nu ne vom sfii niciodată a spune purul adevăr, fie el plăcut sau urât.” [4]  În deplină concordanţă cu ideile lui G.Vico, care promova  principiul “faptele şi adevărul trebuie să coincidă” şi  cu F.Bacon, pe care îl considera, pe bună dreptate, “marele reformator al ştiinţelor”, B.P.Haşdeu întreprinde prodigioase cercetări de ordin metodologic, indicând importanţa metodei de cercetare atât în domeniul studierii naturii, cât şi a societăţii. În botanică, geologie etc., precum şi în istorie, economie, filologie, – susţinea B.P.Haşdeu, – poate şi trebuie aplicată  “o metodă ştiinţifică riguroasă”, care nu admite “de a născoci legile constatate ale normei lucrurilor, de a înlătura sau răsuci după plac faptele…” Pornind de la convingerea că în ştiinţă contează “adevărul şi numai adevărul”, B.P.Haşdeu formulează în Cuvânt înainte la “Foiţa de istorie şi literatură” (1860) următoarele elemente ale metodei ştiinţifice în istorie: ”În scrierea istoriei sînt trei operaţiuni succesive şi neînlăturate: culegerea datelor, desluşirea lor… şi clădirea  edificiului”. Sincer regretând faptul că “istoria românească e plină de poveşti şi lacune”, el cerea insistent “un studiu bazat pe documente”, “o întoarcere la izvoare”. În “Istoria critică a românilor” (1873-1875) B.P.Haşdeu indica patru tipuri de izvoare istorice: “textele, ştiinţa naturală, filologia şi economia politică”, pronunţându-se pentru un studiu complex şi multilateral al faptelor istorice: confirmarea lor prin mai multe probe, apropierea în timp şi spaţiu în raport cu evenimentul cercetat, acordarea priorităţii martorilor oculari, evidenţierea intereselor de clasă ce ar putea afecta obiectivitatea izvoarelor etc.  Studiul unui fenomen sau personaj istoric este conceput de savantul român ca un sistem logic argumentat în care toate părţile întregului trebuie să fie dispuse astfel încât să nu fie admise “lacune esenţiale  alăturea de detalii superfluie; nemic să nu fie de prisos, nemic să nu fie discusut; cele importante să reiasă în relief pe primul plan, cele secundare să se umbrească pe planul al doilea, cele accesoare abia să mijească mai încolo”.[5]  Observăm o îmbinare a istoricului şi logicului ca metode de cercetare: pe de o parte Haşdeu indică necesitatea reproducerii în amănunte a fenomenului istoric, examinarea condiţiilor, formelor şi etapelor concrete de dezvoltare, oglindirea tuturor întâmplărilor iar pe de alta, cere evidenţierea esenţei şi legităţilor, precum şi a etapelor principale în desfăşurarea evenimentului. Fondul principal al complementarităţii acestor modalităţi de abordare îl constituie interesele, convingerile şi emoţiile cercetătorului, deoarece, după cum accentua el,  doar atunci când “inima simte”, “condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului”.[6] Din cele menționate putem observa că Hașdeu, prin indicațiile sale,  cere aplicarea rigorilor metodei hermeneutice: explicitare, interpretare, înţelegere (comprehensiune), faţă de cercetările  istorice. Gânditorul român menţionează, în aceeași ordine de idei, rolul cercetătorului, a subiectului cunoașterii, deoarece pentru recuperarea sensului fenomenului istoric este necesară invocarea subiectivității autorului, a individualității lui creatoare.

Pentru savanţii lingvişti B.P.Haşdeu propune, de asemenea o strategie metodologică clar conturată indicând că lingvistica poate progresa “numai prin severitatea metodei, prin pază de concluzii pripite, prin lipsă de prolixitate”. În 1892  în Prefaţă la Istoria filologiei române de Lazăr Şaineanu, Haşdeu recomanda discipolilor săi “1.A studia fenomenele lingvisticii totdeauna în legătură cu istoria; 2.A urmări totdeauna fenomenele lingvistice în circulaţiunea lor în grai. Fără ajutorul istoriei şi al circulaţiunii, lingvistul cel mai eminent se expune a cădea în cele mai neiertate greşeli”. Acest concept metodologic se află la baza genialei sale opere Ethymologicum Magnum Ramaniae – adevărat monument de cultură, definit de autor “o enciclopedie a traiului […] întreg, trecut şi prezent al poporului”. În această lucrare Haşdeu urmăreşte evoluţia istorică a fiecărui cuvânt analizat, explică sensurile lui în vorbirea populară şi în limba literară în baza cercetării unui variat material documentar.

     Valoarea obiectivităţii, a imparţialităţii cercetătorului. O rigoare principială a cercetării ştiinţifice este, după părerea lui Haşdeu, necesitatea cercetării “cu făclia criticii în mînă”, critica având menirea de a “dezmormânta adevărul”. Despre atitudinea critică şi îndoială ca elemente absolut fireşti ale cercetării, gânditorul nostru scria şi în Sic Cogito: “În orice sferă a cunoştinţelor eu am fost întotdeauna sceptic…croindu-mi  pretutindeni singur, prin propriile cercetări după izvoare o cale nouă…”[7]

Aşa dar, respectul faptelor, promovarea principiului “a cunoaşte în teorie prin studiu şi … a adeveri în practică prin un şir de experimente”, cât şi aplicarea îndoielii şi a atitudinii critice sunt o trăsătură implicită a metodei de cercetare ştiinţifică   pentru B.P.Haşdeu. T.Vianu numeşte aceste cerinţe metodologice ale lui Haşdeu “principiile artei sale de istoric”, apreciind înalt crezul savantului: ”istoricul este un uvrier şi un artist totodată.”[8]  Principiile evocate B.P.Haşdeu le-a aplicat consecvent în renumitele sale lucrări Arhiva istorică a României (4 vol.), Ioan–Vodă cel Cumplit, Istoria critică a românilor (2 vol.), Ethymologicum Magnum Romaniae (4 Vol.) ş.a., demonstrând extraordinara sa pregătire ca savant de talie europeană, precum şi profundul sentiment  de dragoste pentru pământul şi poporul său.

      Munca, atât fizică cât şi intelectuală, ca valoare supremă. Progresul societăţii, menţiona Hașdeu, se datorează dezvoltării ştiinţei, culturii şi moralei, precum şi activităţii practice a omului. “Sălbătăcia unei lumi dispare sub neobosita muncă de braţ şi de minte… Pădurile şi bălţile ajung a fi cuiburi de civilizaţie. Spiritul a biruit materia”, – scria el în  Istoria critică a românilor. Savantul cerea ca întregii naţiuni să i se pună în mână “operele celor mai înalte spirite ale globului pământesc, începând de la Platon şi Aristotel până la Bacon şi Sheakespeare, până la Newton şi Corneille, până la Kant şi Goethe” , exprimându-şi ferma sa încredere că “rareori se întâmplă un rău pe care inteligenţa noastră să nu-l poată întoarce spre bine”. Proieminentul savant menţiona că anume “din ciocnirea părerilor contradictorii, din lupta între ele rezultă duhul cunoaşterii raţionale”.[9]

Aportul marelui gânditor la apărarea şi promovarea valorilor naţionale s-a manifestat şi prin elogierea unor mari personalităţi a neamului românesc: Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul – punându-i astfel în evidenţă vitejia şi demnitatea.

B.P.Haşdeu considera marile personalităţi “puteri reprezentative”, “exponenţi plenipotenţiari” ai societăţii şi ai epocii, instrumente ale secolului, ale naţiunii, ale omenirii.

     Unitatea dintre pământ şi  neam ca valoare identitară. Gânditorul român întrevede o strânsă concordanţă între factorii naturali şi factorii spirituali în devenirea unui popor, expunând o viziune originală despre unitatea dintre “natura pământului” şi “natura neamului”. În primul rând, indica Haşdeu, fiecare popor are specificul său, manifestat într-un “element viguros”, care este “ceva mai pre sus de  materie”, este “o aristocraţie a materiei”; acest element  este spiritul de neam. “O naţiune presupune două elemente constitutive, un pământ şi un neam… Unirea dintre pământ şi neam, pe baza căreia se înalţă o naţiune, e atât de strânsă, încât pământul răsfrânge în toate ale sale imaginea neamului şi neamul răsfrânge în toate ale sale imaginea pământului”, menționa el în   Istoria critică a românilor. [10]  Observăm în aceste reflecţii ale lui B.P.Haşdeu evidente filiaţii cu tezele lui L.Blaga despre spaţiul mioritic. De asemenea, atestăm consonanţe cu ideile lui Herder despre spiritul popoarelor şi cu ideile lui G.Hegel, expuse în compartimentul Baza geografică a istoriei din Introducere  la Prelegeri de filozofie a istoriei, unde filosoful german menţiona: “Noi nu urmărim să cunoaştem pământul ca un cadru exterior, ci urmărim acel tip natural al mediului care coincide exact cu tipul şi caracterul poporului căruia pământul respectiv i-a dat naştere. Acest caracter reprezintă însuşi chipul în care  popoarele apar în istoria universală şi în care ele ocupă poziţia şi locul lor în cadrul acesteia. Natura nu trebuie nici supraevaluată, dar nici subestimată…” [11]

În altă ordine de idei vom menţiona, că accentuarea strânsei legături şi unităţi a pământului cu spiritul neamului, cu caracterul naţional, cu însăşi esenţa naţiunii este foarte importantă, actuală şi profund semnificativă pentru situaţia creată astăzi la noi, când lipseşte o idee unificatoare a neamului, a poporului, când mulţi îşi părăsesc pământul natal. De asemenea, e importantă concluzia lui Haşdeu şi în aspect ecologic şi etico-moral, altfel spus, în aspectul ecologiei naturii şi al ecologiei spiritului, teza lui: Pământul răsfrânge în toate ale sale imaginea neamului şi neamul răsfrânge în toate ale sale imaginea pământului sunând ca o avertizare profetică a marelui nostru înaintaş, că o atitudine iresponsabilă, necugetată, dăunătoare, distrugătoare faţă de pământul natal ne ameninţă nu numai mediul natural în care trăim, dar şi  însăşi fiinţa noastră naţională,  identitatea noastră, acel “element viguros” care ne determină ca neam.[12]

     Valoarea folclorului, a tradiţiilor populare. B.P.Haşdeu evocă în operele sale bogăţia spirituală a poporului român, a tradiţiilor perene. Convingerea fermă a gânditorului nostru este că această zestre naţională, această moştenire populară este una din cele mai autentice surse istorice. ”Baladele şi doinele noastre naţionale sunt nişte lacrimi cristalizate, în care s-a eternizat, ca strălucite palate de bazalt, toată viaţa intimă a poporului român, aspiraţiile, suferinţele, deznădăjduirile şi speranţele sale”, – menţiona B.P.Haşdeu, îndemnând scriitorii şi istoricii să studieze această “fântână istorică de o origine curat ţărănească”, accentuând că “poporul nostru este întotdeauna just în aprecierile sale” şi exprimându-şi certitudinea că aceasta  ar contribui la cunoaşterea mai profundă a  caracterului, limbii, vieţii şi obiceiurilor  lui.[13]  Cultura tradiţională, sau cum o numea Haşdeu, creaţia poporană este o filosofie practică, este“o enciclopedie haotică, după care un observator filosof poate judeca tot ce ştie şi tot ce crede o naţiune.”    În articolul Literatura populară el  menţiona: ”Nu poate fi un mijloc mai interesant şi mai sigur de a cunoaşte forţele morale şi intelectuale ale unei naţiuni, decât numai literatura sa populară”. Ca şi L.Blaga, care elogia satul românesc și interpreta cultura minoră ca bază, matrice stilistică a culturii majore, B.P.Haşdeu considera că poezia populară  reprezintă o inspiraţie pentru poezia cultă – un adevărat izvor veşnic, ce curge din simţurile poporului şi orienta scriitorii spre acest izvor. B.P. Haşdeu era ferm convins că  încadrarea în cultura europeană şi universală e posibilă doar prin păstrarea, promovarea şi multiplicarea valorilor naţionale: limba, istoria, cultura. “Românismul este pentru noi prima condiţiune pentru ca să putem iubi umanitatea”, menţiona el. [14]

Este sugestivă, în contextul dat, poezia lui B.P.Hasdeu Limba românească:

     Cugetarea românească / Are portul românesc, / Nu lăsaţi deci s-o ciuntească /

Cei ce limba ne-o pocesc!…

     La mânie, la iubire, / La suspin şi chiuit, /După chiar a noastră fire /Graiul nostru e croit;…

Românimea, cât trăieşte / Graiul nu şi-l va lăsa; / Să vorbim, dar, româneşte / Orice neam, cu limba sa!     

O temă  amplă la B.P.Haşdeu, deosebit de importantă în condiţiile actuale a globalizării, a integrării europene, este tema comunicării şi asimilării valorilor culturii.  El vorbeşte despre procesul de comunicare şi continuitate dintre culturi, cultura fiind, după ferma sa convingere, manifestarea continuităţii unui popor prin cele mai importante, deosebite şi durabile valori ale sale. Abordând problema raportului dintre naţional şi universal în cultură, Haşdeu se  pronunţa pentru o îmbinare armonioasă a lor, fără o prevalare a unuia asupra celuilalt. El respingea categoric cosmopolitismul şi considera că fiecare cultură naţională conţine un şir de valori de talie universală, dar are şi specificul său inconfundabil, care asigură varietatea şi viabilitatea culturilor. O unificare de principii a culturilor ar “distruge varietatea, reducând armonia la un singur ton, încarcerând lumina într-o singură rază, negând originalitatea prin imitaţiune, sugrumând entuziasmul prin apatie, înlocuind lupte cu inerţia şi depunând viaţa în mormânt”, menţiona el în a. 1870 în articolul Cosmopolitism şi naţionalism.

Valoarea credinţei şi a iubirii. B.P. Haşdeu împărtăşea o credinţă profundă în Dumnezeu şi în providenţa divină. În poema filosofică Dumnezeu”, calificată de T.Vianu ca “mare poemă cosmogonică, fără analogii în tot restul literaturii noastre lirice, dacă exceptăm Scrisoarea I a lui Eminescu”, Haşdeu accentua că toate formele creaţiei descind din Dumnezeu şi se înapoiază la el, atât esenţa cât şi activitatea divinităţii constând în iubire. Aceste idei B.P.Haşdeu le desfăşoară în lucrarea Sic Cogito. Credinţa, religiozitatea este la  B.P.Haşdeu o expresie a consonanţei dintre  starea sufletului său  (îndeosebi după moartea prematură a fiicei sale) şi  “emoţia religioasă “, care constă din durere, remuşcare dar şi speranţă; un suport, un garant ce  postulează libertatea, dreptatea, nemurirea,  salvându-l pe om de la căderea în deznădejde, decepţie, pesimism; o căutare a unui răspuns la întrebarea fundamentală despre sensul vieţii. Pierderea Credinţei, a Sacrului este interpretată de el ca o decădere, o degradare a  moralităţii şi deci, o diminuare  a gradului de civilizaţie a societăţii.

Sintetizând cele mai avansate idei ale filosofiei şi ştiinţei universale, trecându-le prin filiera erudiţiei şi inteligenţei sale excepţionale, a contextului politic şi socio-cultural concret în care a activat precum şi a dramelor vieţii personale,  B.P.Haşdeu formulează în  lucrarea Sic cogito următoarele principii , numite de el “legi” ale concepţiei sale despre lume:        “Legea religioasă:

Crede…/ Crede în Dumnezeu. /Crede în nemurirea sufletului./ Crede în darul comunicării cu cei duşi.

                 Legea morală:

Iubeşte şi ajută. / Iubeşte şi ajută neamul./ Iubeşte şi ajută  pe cine te ajută şi te iubeşte. / Iubeşte şi ajută fără a precugeta la folosul tău.

              Legea socială:

Nu necinsti… / Nu necinsti pe tine însuţi, ca să te  cinstească alţii. /Nu necinsti pe alţii ca să te cinsteşti pe tine însuţi. /Nu necinsti munca, căci munca e viaţă.

               Legea filosofică:

Când – atunci…/ Când faptul ţii, atunci adevărul ştii. /Când nu vrei să crezi, atunci nu poţi să vezi. /Când caţi dovada, atunci găseşti tăgada.[15]

     Aşa dar, valorile promovate de B.P.Haşdeu  – înalta moralitate, optimismul,   adevărul ştiinţific, încrederea în progresul spiritului uman, în potenţialul inepuizabil al ştiinţei şi culturii, dragostea de ţară şi popor, reliefarea, prin marea sa capacitate de sinteză, a unor momente importante ale trecutului nostru istoric şi spiritual şi credinţa în Dumnezeu, definesc concepţia sa filosofică ca fiind profund umanistă şi în deplină consonanţă cu exigenţele filosofiei şi culturii progresiste contemporane.

 Promotor al marilor valori naţionale și universale, B.P.Hașdeu  a respectat întru totul deviza familiei sale: ” patrie, onoare şi ştiinţă” .

Realizările vieții sale și valorile ce le-a împărtășit, B.P.Hașdeu le-a exprimat laconic în poezia Epitaful meu:

     Bogdan Petriceicu- Hașdeu / fiul lui Alexandru,/ nepotul lui Tadeu / tatăl Iuliei

Ca fie-sa, ca tată-său, ca bunicu-său / credea cu tărie în solia omenirii,
în dreptatea lui Dumnezeu, / în nemurirea sufletului.

A muncit, / A suferit, / A iubit.
Trecut prin încercări şi călit prin luptă, /

se ridică zâmbind de unde se pogorâse plângând, / la ai săi.
Nu-l uitaţi aici, căci el nu vă uită acolo.

Să respectăm testamentul acestui proeminent reprezentant al neamului nostru, cinstindu-i memoria, citindu-i opera și perpetuându-i valorile.

Referințe bibliografice:

  1. M.Eliade. Despre Eminescu și Hasdeu, Iași, 1987, p.94,106,107.
  2. Ibidem, p.63.
  3. B.P.Hasdeu. Scrieri alese în două volume, v.2, Chișinău, 1988, p.161.
  4. B.P.Hasdeu. Istoria critică a românilor, v.1, București, 1984, p.X.
  5. B.P.Hasdeu. Scrieri, v.2, Chișinău-București, 1997, p.200.
  6. Ibidem.
  7. B.P.Hasdeu, Sic cogito. Craiova, 1991, p.23.
  8. B.P.Hasdeu. Scrieri, v.2, Chișinău-București, 1997, p.199.
  9. Б.П.Хашдеу.Опере алесе, вол.1, Кишинэу, 1967, п.4; B.P.Hasdeu. Scrieri alese în două volume, v.2, Chișinău, 1988, p.143.
  10. B.P.Hasdeu. Istoria critică a românilor, v.1, București, 1984, p.284-285.
  11. G.Hegel. Prelegeri de filosofie a istoriei, București, 1968, p.80.
  12. Vezi mai detaliat reflecțiile lui B.P.Hasdeu la acest subiect în: S.Coandă. Valori filosofice naționale în context european, Chișinău, 2003, p.273-276.
  13. B.P.Hasdeu. Scrieri alese în două volume, v.2, Chișinău, 1988, p.290.
  14. “Românismul” // Foaia Societăţii Românismul, nr.3, 1870, p.101.
  15. B.P.Hasdeu, Sic cogito, Craiova, 1991, p.53.

Svetlana COANDĂ, doctor habilitat în filosofie, Universitatea de Stat din Moldova.

NOTĂ: Prezenta comunicare a fost prezentată la Conferința Științifică din 23 februarie 2017 dedicată celor 110 ani de la trecerea în eternitate a Marelui cărturar B.P.Hasdeu

Anunțuri

Despre vechisirare

Alexandru Moraru, şef serviciu colecţii speciale la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu din Chişinău. Este Istoric-arhivist şi publicist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, autor şi editor al mai multe volume de carte apărute în Republica Moldova şi România, autor a peste 400 articole ştiinţifice. Cărţile domniei sale nu odată au fost menţionate la Salonul Internaţional de Carte şi una din acestea a intrat în Topul celor mai citite 10 cărţi din anul 2014
Acest articol a fost publicat în CONFERINŢE, CĂRȚI VECHI ȘI RARE, TOT DESPRE COLECȚIA HASDEUIANĂ, VIAŢA CĂRŢILOR. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Bogdan Petriceicu Hașdeu – promotor al marilor valori naţionale şi universale

  1. Pingback: Bogdan Petriceicu Hașdeu – promotor al marilor valori naţionale şi universale | BIBLIOTECA CENTRALĂ A BM "B. P. HASDEU"

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s