Savatie Baştovoi – „Învăţăturile unei prostituate bătrâne către fiul ei, handicapat”

„O operă deopotrivă poetică, românescă şi dramatică”

Aşa este descris în „Le Figaro” romanul recent (2016) al ieromonahului Savatie Baştovoi, „Învăţăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat”, apărut la editura Catisma. O realizare editorială şi tipografică inedită, cartea a stat, încă înainte de apariţia în actualul format, la baza filmării unui scurt-metraj cu acelaşi nume. Cunoscutul scriitor şi teolog publică o carte cutremurătoare. Încă de la primele rânduri sunt afirmate două adevăruri care ne reţin atenţia şi conştiinţa, unul în plan antropologic-spiritual, celălalt în plan moral şi social: „Când intri în orfelinatul din « L » auzi mai întâi un zgomot asemănător cu cel pe care îl fac gâştele şi găinile atunci când le strigi la mâncare. Coridoarele de beton, cu brâie verzi, par să se clatine de la zgomotul paşilor celor ce aleargă spre tine. Aici înţelegi că vorbirea a fost dăruită oamenilor doar pentru a comunica lucruri înalte; atunci când oamenilor le e foame, frig sau frică, ei nu se exprimă prin cuvinte. Gâtlejurile lor scot sunete asemănătoare cu cele ale jivinelor: unele de casă, altele sălbatice, marine sau chiar de sub pământ. Dacă animalele ar încerca să ne vorbească, probabil că ele ar scoate sunete asemănătoare cu cele ale copiilor adolescenţi de la orfelinatul din « L »”. Alergând din toate părţile, copiii au umplut coridorul, înconjurându-mă. Prima senzaţie a fost că vor sări pe mine şi mă vor linge, aşa cum fac câinii când îşi văd stăpânul după o lungă perioadă de despărţire. În faţa acestui spectacol oamenii normali se simt atât de neputincioşi, încât foarte puţini dintre ei găsesc apoi puteri pentru a intra a doua oară într-un orfelinat. De obicei ei nu se mai întorc.

Oamenii normali preferă să uite că orfelinatele există. De aceea, în orfelinate lucrează mulţi oameni anormali. Ei vând ajutoarele umanitare primite de la organizaţiile internaţionale şi fură mâncarea şi medicamentele copiilor. Tot ei violează fetele bolnave sau le corup, amăgindu-le cu bomboane, ciorapi, încălţăminte, aparate de radio chinezeşti sau alte mărunţişuri. Băieţii mai răsăriţi pot câştiga toate aceste bunuri muncind prin gospodării” (pp. 5-6). Aceasta este introducerea în lumea romanului, în măsură să ne atragă atenţia că ceea ce urmează nu este artă de dragul artei, deşi este şi artă, una care presupune o adâncă înţelegere a realităţii urmărite şi a sufletului uman. Firul narativ în jurul căruia se conturează lumea societăţii moldoveneşti (şi româneşti, putem spune fără teama de a greşi) are ca punct de plecare o întâmplare reală (îi las pe cititori să o descopere!), petrecută într-un orfelinat din Republica Moldova. Ecourile create de această întâmplare lovesc sau ating diverse persoane, din jurul orfelinatului până în Italia. Putem vedea acest lucru ca pe o afectare a lumii întregi. O lume ale cărei coordonate sunt redate cu un realism presărat cu umor negru – desprins din însuşi acest realism -, elemente de grotesc şi mult lirism.

Forţa de convingere a cărţii are ca sursă nu doar talentul recunoscut (în spaţiul vorbitorilor de română şi în afara lui), dar şi faptul că, aşa cum afirmă în textul de pe ultima copertă, de copiii din orfelinate îl leagă o poveste de peste treizeci de ani, la care se adaugă cincisprezece ani de comunicare cu oameni din penitenciare. Este o carte despre suferinţă, copilărie, cădere, dar care aminteşte mereu – deseori tocmai prin contrast – că lumina e totuşi la îndemână. Ca într-un psalm în care opusul deznădejdii vine atunci când ea este conştientizată şi mărturisită lui Dumnezeu. Luând parte (cu ghilimelele de rigoare) la destinul personajelor, ai din când în când sentimentul recunoştinţei că acele lucruri nu ţi se întâmplă ţie. Aşa cum un coşmar este risipit de lumina dimineţii. Dar şi sentimentul de neputinţă, ca în cazul filmelor în care vezi că eroul se duce sigur spre prăpastie şi nu poţi face nimic să-l opreşti. Totodată, ceva dinlăuntrul fiinţei îţi spune că te minţi, că totul te priveşte, pentru că îl priveşte pe semenul tău, faţă de care eşti legat printr-o rădăcină adâncă. Şi te simţi vrând-nevrând vinovat, aşa cum stareţul Zosima din Fraţii Karamazov povesteşte despre transformarea deplină (când stareţul era copil) a fratelui său aflat în pragul morţii, schimbare ce îl făcea să se simtă – inexplicabil după criteriile unei raţiuni „normale” – vinovat pentru toată suferinţa lumii. Este, fără îndoială, din acest punct de vedere, o carte cu mare putere de responsabilizare. Sigur, s-ar putea ca unele imagini să rănească anumite sensibilităţi, dar aici nu se urmăreşte crearea şocului pentru el însuşi, ci pentru a trezi cititorul din dulcele somn al nepăsării, care, moralmente şi duhovniceşte vorbind, este un somn al morţii. De altfel, nu este singura carte a lui Savatie Baştovoi care are acest efect.

Închei această modestă privire asupra cărţii cu un citat: „Nu e nimic mai straşnic pe pământ decât oamenii frânţi. Oamenii pot fi frânţi în multe feluri, dar unealta este întotdeauna aceeaşi: frica şi însingurarea. Se întâmplă să vezi oameni frânţi în mulţime, îi vezi prin sate, îi vezi şi din viteza maşinii. Ei nu au viteză: mâinile lor parcă nu apucă, gura lor parcă nu vorbeşte, iar ochii lor nu strălucesc în afară, ci te trag înăuntru, te trag cu tot ce eşti, cu multă sete, ca o gură din care, în cele din urmă, te smulgi şi fugi, plin de saliva grozavă a singurătăţii, a unei dureri nemărturisite, a unui zâmbet de acadea săracă, a unei iubiri care niciodată nu va fi” (p. 201).

Lector univ. dr. Alexandru Mărchidan

SURSA: http://www.art-emis.ro